Deschiderea moştenirii este faptul care dă naştere transmisiunii succesorale.[1] Ea este consecinţă juridică principală a încetării din viaţă a unei persoane fizice. Această încetare din viaţă are ca efect încetarea calităţii de subiect de drept a persoanei fizice decedate, punându-se problema transmiterii patrimoniului ei (transmisiunii succesorale), care a rămas fără titular.
Conform art.651 C. civ., ,,succesiunile se deschid prin moarte.” De aici rezultă că doar moartea unei persoane fizice duce la deschiderea moştenirii ei. O persoană fizică în viaţă nu poate să îşi transmită moştenirea (nu poate fi moştenit un om viu – nulla est viventis hereditatis)
De asemenea, în baza textului menţionat, transmiterea moştenirii are loc imediat la moartea unei persoane fizice, fără întrerupere. De aceea, actul de acceptare a moştenirii făcut de un succesor produce efecte retroactive până la data deschiderii moştenirii.
Deschiderea moştenirii nu se confundă cu deschiderea procedurii succesorale notariale reglementată de Legea nr. 36/1995. Deschiderea acesteia din urmă se face la cererea oricărei persoane interesate pe când deschiderea moştenirii se face, de drept, chiar în momentul morţii unei persoane fizice. Deschiderea moştenirii are ca efect transmiterea moştenirii de la defunct către moştenitori, în timp ce deschiderea procedurii succesorale notariale are ca finalitate eliberarea certificatului de moştenitor, act ce constată compunerea masei succesorale, persoanele care au acceptat moştenirea şi cotele părţi ce revin acestora din moştenire.
Până la deschiderea moştenitorii, moştenitorii nu au nici un drept asupra patrimoniului autorului lor, ci doar o simplă speranţă de a moşteni. De aceea, orice acte care au ca obiect o moştenire nedeschisă încă (chiar dacă ar fi încheiate cu acordul celui despre a cărui succesiune este vorba) sunt nule (art.965 alin. 2 C. civ.).
Această speranţă se transformă în drept (dreptul la moştenire) în momentul morţii autorului lor.
Moartea unei persoane fizice poate fi constatată direct prin examinarea cadavrului sau declarată pe cale judecătorească, în cazul imposibilităţii de constatare. În acest ultim caz, hotărârea de declarare a morţii va produce efecte de la data stabilită în hotărâre ca dată a decesului .
Moştenirea se va deschide la data stabilită în hotărâre ca fiind data morţii, nu la data rămânerii definitive a hotărârii.[2] Pe de altă parte, termenul de 6 luni pentru acceptarea succesiuni nu va începe să curgă de la data stabilită în hotărârea ca dată a morţii ci de la data rămânerii ei definitive deoarece, în caz contrar, ar însemna ca acest drept să se fi prescris înainte de a se fi născut.
Deschiderea moştenirii prezintă importanţă prin cele două elemente ce au legătură cu ea: data şi locul deschiderii ei.
3.1. Data deschiderii moştenirii
Din interpretarea art.651 C. civ., citat mai înainte, rezultă că data deschiderii moştenirii coincide cu data morţii persoanei fizice ce lasă acea moştenire. De aceea, eventualii moştenitori (care invocă naşterea dreptului la moştenire) trebuie să dovedească faptul morţii şi data producerii acesteia (art. 1169 C. civ.).
În unele cazuri nu este suficientă doar dovedirea zilei în care s-a produs moartea, ci este nevoie de stabilirea orei sau chiar a minutului. De exemplu, când o persoană fizică şi unul dintre moştenitori (sau singurul, au decedat în aceeaşi zi, fie în aceeaşi împrejurare, fie în împrejurări diferite). Trebuie[3] să se stabilească dacă moştenitorul s-a aflat în viaţă la momentul morţii autorului său (cine a murit primul), căci aceasta este o condiţie pentru a-l moşteni (capacitatea succesorală).
Dovada morţii şi a datei morţii se face cu certificatul de deces întocmit de serviciul de stare civilă al primăriei din localitatea în care s-a produs moartea, pe baza declaraţiei verbale făcute de membrii familiei defunctului şi a certificatului medical constatator al decesului sau a unei hotărâri judecătoreşti declarative de moarte.
Absenţa îndelungată a unei persoane nu echivalează cu proba morţii acesteia şi nu duce la data deschiderii moştenirii ei, căci există prezumţia că persoana dispărută se află în viaţă. Această prezumţie va fi răsturnată doar prin constatarea fizică a morţii celui dispărut sau, cel mai des, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti declarative de moarte.
Deoarece faptul morţii şi momentul producerii ei sunt fapte materiale pot fi dovedite cu orice mijloc de probă. De aceea, menţiunea datei morţii cuprinsă în certificatul de deces face dovada doar până la proba contrară, nefiind contestată prin propriile simţuri de către funcţionarul public ce-l întocmeşte. Dovada contrară se va putea face în procesul pornit de persoana interesată ca urmare a introducerii unei acţiuni în justiţie, în baza art. 57 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, acţiune prin care se urmăreşte anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actului de deces.
La fel, data morţii stabilită într-o hotărâre judecătorească declarativa de moarte poate fi rectificată prin administrarea probei contrare. Ba mai mult, dacă se probează că cel declarat mort este în viaţă, hotărârea judecătorească va fi anulată în tot.
Rectificarea datei morţii într-o hotărâre declarativă de moarte nu se poate face decât dacă există probe certe că persoana a fost în viaţă după data reţinută în hotărâre ca dată a morţii.[4]
Stabilirea morţii (şi implicit a datei deschiderii succesiunii) este importantă deoarece:
În funcţie de aceasta se stabileşte legea aplicabilă transmisiunii succesorale în cazul conflictului în timp al unor legi succesorale. Însă actele ulterioare deschiderii moştenirii, cum ar fi cele de acceptare sau renunţare la moştenire, vor fi guvernate de legea în vigoare la data încheierii lor, în baza principiului aplicării imediate a legii noi, legea care ar putea fi alta decât legea aplicabilă transmisiunii succesorale. De asemenea, testamentul întocmit de defunct este supus legii în vigoare la data întocmirii lui (principiul neretroactivităţii legii noi).
Ea stabileşte persoanele care au vocaţie succesorală, capacitatea lor succesorală şi cotele lor din moştenire;
De la această dată, începe să curgă, în principiu, termenul de 6 luni de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală. Excepţie face ipoteza în care moartea este declarată pe cale judecătorească, când acest termen începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Până la această dată retroactivează actele de acceptare sau de renunţare la moştenire.
În funcţie de ea se stabileşte validitatea actelor făcute de moştenitori asupra moştenirii.
În funcţie de ea se stabileşte compunerea masei succesorale şi începutul indiviziunii succesorale, dacă există mai mulţi succesori universali sau cu titlu universal.
3.2. Locul deschiderii moştenirii
Locul deschiderii moştenirii este locul ultimului domiciliu al defunctului şi nu locul producerii decesului.
Mai întâi, art. 95 C. civ. prevedea că ,,domiciliul unei succesiuni este domiciliul cel din urmă al defunctului.” Această dispoziţie a fost abrogată prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954.
În prezent, regula enunţată mai înainte este stabilită de art. 14 C. proc. civ., art. 10 lit.1 şi art. 68 alin.1 şi 2 din Legea nr. 36/1995.
Astfel, conform art. 14 C. proc. civ., instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului este competentă să judece :
- cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
- cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
- cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
De asemenea, potrivit art.10 lit. b din Legea nr.36/1995, ,,procedura succesorală notarială este de competenţa notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu.”
În cazul moştenirilor succesive, locul deschiderii succesiuni este ultimul domiciliu al defunctului care a decedat cel din urmă.
Motivul existenţei acestei reguli se află în faptul că la ultimul domiciliu se află actele ce fac dovada bunurilor succesorale şi se pot aduna mai repede informaţii privitoare la moştenitori.
Normele juridice menţionate ce consacră această regulă sunt imperative. De aceea, este nulă orice clauză contrară (de exemplu, clauza testamentară prin care testatorul stabileşte competenţa unei alte instanţe decât cea de la ultimul său domiciliu, în privinţa litigiilor referitoare la moştenire).
Conform art. 13 din Decretul nr. 31/1954 ,,Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde îşi are locuinţa statornică şi principală.” Iar art. 25 alin. 1 din Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate stabileşte că domiciliul persoanei fizice este la adresa din localitatea unde aceasta îşi are locuinţa statornică.
Domiciliul se caracterizează prin stabilitate, spre deosebire de reşedinţă, care este doar o locuinţă temporară.
Dar în determinarea ultimului domiciliu al defunctului se are în vedere domiciliul de fapt, cel la care defunctul a locuit efectiv, în mod statornic, în ultima parte a vieţii sale. Nu are importanţă dacă acesta coincide cu cel menţionat în actele de identitate.
Domiciliul poate fi de drept comun sau legal. Domiciliul de drept comun este cel stabilit voluntar de o persoană fizică în baza propriei declaraţii.
Domiciliul legal este cel pe care îl are minorul şi persoana fizică pusă sub interdicţie.
La moartea unui minor, moştenirea sa se deschide la domiciliul părţilor (dacă aceştia au domiciliu comun, în acel moment), iar în caz contrar, la domiciliul părintelui căruia i-a fost încredinţat copilul prin hotărâre judecătorească. În cazul în care nu s-a pronunţat o asemenea hotărâre şi părinţii nu au domiciliu comun, moştenirea se va deschide la domiciliul părintelui la care minorul locuia statornic.
La moartea unui interzis judecătoresc, moştenirea se va deschide la domiciliul tutorelui.
În cazul unei persoane dispărute, dacă s-a instituit curatela asupra bunurilor sale, dispărutul îşi are domiciliul la curatorul său doar în privinţa actelor pe care acesta le încheie, având ca obiect bunurile dispărutului, iar acest domiciliu legal nu are nici o influenţă asupra locului deschiderii moştenirii, care nu va fi locul ultimului său domiciliu (de fapt).
La fel, în cazul instituirii curatelei asupra unor bunuri succesorale (art. alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 şi art.72 din Legea nr. 36/1995), locul deschiderii moştenirii unuia dintre moştenitori ce a decedat, este locul ultimului său domiciliu de fapt şi nu domiciliul curatorului.
Dacă defunctul nu a avut ultimul domiciliu în ţară, sau acesta a fost în ţară dar este necunoscut, locul deschiderii moştenirii este locul unde se află bunurile succesorale cele mai importante. La această soluţie se ajunge ca urmare a aplicării analogiei a art. 10 lit. a din legea nr.36/1995 ce se referă la competenţa notarului public de a dezbate succesiunea unei asemenea persoane, şi pentru competenţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe cu atribuţii în materie succesorală (consiliul local al cărui secretar sau Parchetul al cărui procuror poate cere deschiderea procedurii succesorale notariale şi, dacă este cazul, luarea măsurilor de conservare).
Locul ultimului domiciliu al defunctului este o chestiune de fapt, ce poate fi stabilită cu orice mijloc de probă.
De regulă, proba domiciliului se face cu actul de identitate (cartea de identitate sau buletinul de identitate). În cazul minorului sub 14 ani sau interzisului judecătoresc, proba domiciliului se face cu actul de identitate al reprezentantului legal.
Prin prezentarea actului de identitate se naşte prezumţia că domiciliul de fapt este cel menţionat în actul de identitate. Această prezumţie poate fi răsturnată prin proba, cu orice mijloc de probă, că ultimul domiciliu de fapt al defunctului a fost altundeva.[5] Această soluţie a fost confirmată de practica judiciară. Astfel, s-a considerat că dacă defunctul locuia, ca flotant, de mai multă vreme la sora sa, iar nu în localitatea unde a locuit anterior cu soţia sa, locul deschiderii moştenirii este cel al locuinţei efective, statornice ( cel de la sora defunctului).
Locul deschiderii moştenirii este important deoarece, în funcţie de el se determină :
- instanţa competentă să soluţioneze acţiunile privitoare la moştenire. După finalizarea împărţelii între moştenitori (şi încetarea proprietăţii comune în indiviziune), competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului încetează şi se revine la regula generală din art. 5 C. proc. civ. (instanţa de la domiciliul pârâtului). Pe de altă parte, cererile creditorilor defunctului împotriva unicului moştenitor sunt soluţionate potrivit regulii generale, la instanţa de la domiciliul pârâtului (şi nu de cea de la ultimul domiciliu al defunctului).
- consiliul local al cărui secretar este competent să ceară deschiderea procedurii succesorale notariale, dacă în masa succesorală se află bunuri imobile şi să ceară luarea unor măsuri de conservare.
- notarul public competent să efectueze procedura succesorală notarială.
[1] M. Eliescu, op.cit., p.54
[2] T.S, s.civ., dec.nr273/ 1958 în L.P nr.12/1958, p.114
[4] T.S, s. civ., dec.nr.1008 /1959, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii 1952- 1969, p.144.
[5] T.S, s. civ, dec. nr.576 / 1972, în R.R.D nr. 10 /1972, p.174; T.S, s. civ., dec. nr. 613/ 1973, în C.D 1973, p.147–149.