Al doilea principiu specific contractelor sinalagmatice este riscul contractual care presupune stabilirea celui care suportă riscul contractului în cazul obligaţiei imposibil de executat. În dreptul comun regula generală este că riscul îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat. În dreptul muncii, în cazul în care obligaţia imposibil de executat revine salariatului, riscul contractual îl suportă angajatorul. Astfel, în cazul în care datorită unor situaţii obiective care nu presupun existența vreunei culpe munca nu poate fi prestată, angajatorul este ţinut în continuare la plata salariului.
În situaţia în care însă situaţia obiectivă ce determină întreruperea activităţii sau reducerea temporară a activităţii continuă să existe, angajatorul este îndreptăţit în condiţiile art. 52 şi 53 din Codul muncii să dispună suspendarea contractului individual de muncă. Într-o astfel de situaţie intervine ceea ce în practica socială poartă denumirea de şomaj tehnic. Astfel, angajatorul va dispune suspendarea contractelor individuale de muncă urmând ca pe toată durata în care datorită unor motive obiective activitatea a fost întreruptă temporar sau redusă temporar salariaţii ale căror contracte individuale de muncă au fost suspendate să rămână la dispoziţia angajatorului. De regulă, condiţiile în care salariaţii rămân la dispoziția angajatorului, fiind gata oricând să reia activitatea, se stabilesc prin contractele colective de muncă sau prin protocoale încheiate între partenerii sociali. De principiu faptul că salariaţii se află la dispoziţia angajatorului pentru reluarea muncii nu înseamnă că salariaţii trebuie să se afle tot timpul în incinta unităţii fără să presteze o activitate, ci se stabileşte un sistem prin care salariaţii trebuie să se informeze periodic, chiar şi zilnic dacă vor relua sau nu activitatea. Pe durata suspendării contractului, determinată de şomajul tehnic, salariaţii nu prestează muncă iar angajatorul nu plăteşte salariile, contractul de muncă fiind suspendat. Totuşi, angajatorul are obligaţia de a plăti o indemnizaţie specifică pentru şomajul tehnic cu o valoare negociabilă, dar care nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază corespunzător pentru perioada de suspendare a contractului.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 40/2011, legiuitorul român a dezvoltat această situaţie în care datorită unor motive obiective temporar activitatea se întrerupe sau se reduce. În acest sens a adăugat la situaţia şomajului tehnic o a doua opţiune pentru angajator, respectiv reducerea programului de lucru. Textul de lege prevăzut la art. 52 alin. (3) şi (4) din Codul muncii, republicat stabileşte că dacă situaţia angajatorului nu îşi revine după o perioadă de 30 de zile şi se impun în continuare măsuri pentru reducerea activităţii atunci angajatorul poate dispune reducerea programului de lucru săptămânal cu o zi, cu plata corespunzătoare a salariului pentru munca efectiv prestată.
În special în ultimul timp, în practica socială această a doua opţiune a fost cel mai des folosită. Fiecare companie îşi stabileşte însă propriul program de reducere a timpului de lucru cu efectul reducerii corespunzătoare a salariului. De exemplu, în trimestrul IV prin rotație, fiecărui salariat i se vor aplica dispoziţiile art. 52 alin. (3) şi (4) de două ori, respectiv în cadrul a două săptămâni de lucru. Practic legea stabileşte astfel un caz aparte de modificare unilaterală a contractului individual de muncă deoarece prin decizia sa unilaterală angajatorul poate dispune temporar modificarea timpului de lucru şi corespunzător modificarea salariului. Având în vedere faptul că această reglementare se regăseşte în secţiunea dedicată suspendării contractului individual de muncă, singura interpretare acceptabilă ar fi că acea zi în care salariatul nu prestează activitatea şi nu beneficiază de salariu reprezintă un caz de suspendare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, angajatorul dispunând unilateral suspendarea contractului pentru ziua respectivă.