Constituţia României în art. 125 alin. 1 prevede că «justiţia se realizeazã prin Curtea Supremă de Justiţie si prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege». Acest articol se coroborează cu prevederile art. 139 alin.1 si 144 din acelaşi act normativ, deoarece primul articol amintit ar duce la concluzia că, numai instanţele judecătoreşti vor rezolva în exclusivitate pricinile civile şi că nu ar exista alte organe care să desfăşoare o activitate jurisdicţională.
Astfel, în Constituţie se arată că «în condiţiile legii, Curtea de Conturi exercită si atribuţii jurisdicţionale», iar Curtea Constituţională are printre atribuţii şi pe aceea de a hotărâ asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.
Ca atare, pe lângă instanţele judecătoreşti, legea a dat posibilitatea înfiinţării şi a unor organe cu atribuţii jurisdicţionale, datorită necesităţii de a degreva instanţele judecătoreşti de unele cauze simple, precum şi existenţei unor litigii specializate, cu un pronunţat caracter tehnic.
Fie explicit şi distinct, fie pe calea interpretării sistematice a regulilor de procedură civilă, rezultă câteva principii în materie de competenţă: competenţa instanţelor este aceeaşi pentru toţi ; competenţa este determinată prin lege ; instanţa nu poate delega justiţia ; instanţa acţionează numai în circumscripţia sa teritorială ; competenţa instanţei este subiectivată prin acţiunea civilă; instanţele judecătoreşti sunt înzestrate cu plenitudinea competenţei; judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei ; accesoriul urmează soarta principalului ; competenţa revine, de regulă instanţei în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului ; conflictele de competenţă se rezolvă în interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti.
Competenţa instanţelor judecătoreşti este aceeaşi pentru toţi, ca şi principiu al reglementării competenţei generale, exprimă într-o formă specifică « egalitatea între cetăţeni», «egalitatea în drepturi» , precum şi una din dimensiunile «accesului liber la justiţie».
Principiul aici în discuţie are două semificaţii, pe de o parte, că o instanţă judecă, potrivit legii fără nici o discriminare sau privilegii, pe toţi cei care au dobândit în faţa ei calitatea de parte în procesul civil, iar pe de altă parte că, nimeni nu poate fi sustras competenţei instanţei pe care legea i-a conferit-o.
Competenţa instanţelor judecătoreşti este legală întrucât este determinată de lege, exprimându-se şi sub acest aspect principiul legalităţii în procesul civil. Într-adevăr, după anumite criterii, legea şi numai legea determină competenţa instanţelor judecătoreşti, în sistemul orizontal sau ierarhic al acestora. Excepţiile sunt numai aparente, iar competenţa covenţională este tot una legală, din moment ce legea însăşi şi numai în condiţiile prevăzute de ea o permite sau o lasă la dispoziţia părţilor.
Instanţa nu poate delega justiţia – în principiu, semnifică că, organul înzestrat de lege cu anumite prerogative nu le poate delega unui alt organ, nici măcar parţial şi vremelnic, ci excepţional numai dacă legea îl îndrituieşte să procedeze astfel.5
Cât priveşte instanţele judecătoreşti, imposibilitatea delegării justiţiei rezultă atât din prevederile legale, cât şi din cele ale legii de organizare judecătorească.6 Astfel, Constituţia României în art. 125 alin. 1 prevede că: «este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare »; «competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege». Apoi, art. 1 din Legea nr. 92/1992, precizează că puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului, «având atribuţii ce sunt exercitate prin instanţele judecătoreşti ».
Pricipiul potrivit căruia, instanţa îşi exercită atribuţiile de judecată numai în circumscripţia sa teritorială semnifică că o instanţă nu poate judeca în afara circumscripţiei delimitată în favoarea ei prin regulile de competenţă, dacă părţile nu au convenit altfel, şi bineînţeles dacă ele puteau conveni altfel decât putea să prevadă legea.
Competenţa instanţei este subiectivată prin acţiunea civilă reprezintă principiul potrivit căruia, cererea de chemare în judecată, ca element al acţiunii civile, individualizează instanţa.
Din acest principiu decurg câteva consecinţe. În primul rând, pentru verificarea competenţei instanţei nu interesează momentul stabilirii situaţiei juridice între părţi, ci acela al introducerii cererii de chemare în judecată, ca urmare a degenerării acelei situaţii într-o stare conflictuală, susceptibilă de rezolvare numai prin mijlocirea instanţei. În al doilea rând, în cazul unor legi procedurale succesive cu privire la competenţă, în principiu, legea nouă este de aplicaţie imediată.
De asemenea, natura necompetenţei instanţei, absolută sau relativă, şi regimul aplicabil în cazul incidentului de necompetenţă decurg din natura normelor cu privire la competenţă, dar incidentul va fi rezolvat prin raportare la conduita părţii obiectivată prin introducerea cererii de chemare în judecată.7
Principiul potrivit căruia instanţele judecătoreşti sunt
înzestrate cu plenitudinea competenţei îşi găseşte punctul de plecare în prevederile constituţionale şi ale legii de organizare judecătorească. Astfel, Constituţia României în art. 125 alin. 1 prevede că: «justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie
şi prin celelalte instanţe judecătoreşti». Art. 2 alin. 3 din Legea nr. 92/1992 exprimă de asemenea ideea plenitudinii de competenţă, spunând că instanţele judecă toate procesele dacă « legea stabileşte o altă competenţă». Plenitudinea competenţei instanţelor
judecătoreşti nu înseamnă exclusivitatea acestora în soluţionarea tuturor litigiilor.8
Judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei este un principiu cu deosebite semnificaţii şi implicaţii teoretice şi practice, care nu rezultă dintr-un text de lege, ci provine din vechea jurisprudenţă9. Principiul în discuţie exprimă ideea că, instanţa sesizată cu cererea introductivă este competentă să statueze şi asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, chiar şi atunci când aceste mijloace privesc probleme care, dacă ar fi invocate distinct şi făcând obiectul unei cereri separate, nu ar fi aparţinut competenţei instanţei sesizate.
De exemplu, instanţa chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor reclamantului poate să constate starea de faliment a pârâtului, dar nu va putea da o hotărâre de declarare a stării de
faliment, deşi pârâtul şi-a motivat imposibilitatea plăţii prin faptul că a devenit falit.
Instanţa nu va putea, sub semnul principiului discutat ca, atunci când creanţa opusă în compensaţie este mai mare decât pretenţia reclamantului din cererea introductivă, să-l oblige pe reclamant la plata diferenţei, deoarece ar însemna ca instanţa să se pronunţe asupra unei cereri distincte de cea principală, şi nu asupra unui mijloc de probă.
Nu sunt susceptibile de includere în competenţa instanţei sesizate prin cererea introductivă, în baza principiului «judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei» incidentele referitoare la chestiunile prejudiciabile, excepţia de neconstituţionalitate, incidentele procedurale şi cererile incidentale.10
În baza principiului accesoriul urmează soarta principalului – accesorium sequitur principale -, condiţia juridică a unui bun, a unui drept, a unui act, a unui fapt, a unei sancţiuni sau a unei activităţi, considerate ca principale, se extinde asupra altora, considerate accesorii în raport cu ele. Esenţa principiului şi implicaţiile sale sunt exprimate prin art. 17 C.proc.civ., potrivit căruia : «cererile accesorii şi incidentele sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală».
Având ca fundament conexitatea sau legătura existentă între cererea principală şi cererile accesorii şi incidentale, indirect
este consacrată prorogarea legală de competenţă. Unii autori11 au apreciat că textul art. 17 C.proc.civ. este aplicabil chiar dacă s-ar nesocoti norme de competenţă materială, deoarece prorogarea legală de competenţă, exprimând principiul accesorium sequitur principale, se realizează fără nici un fel de limite, putând trece dincolo de limitele competenţei absolute.
Un alt principiu al stabilirii competenţei generale este cel potrivit căruia competenţa revine instanţei în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului , principiu care este consacrat expres prin prevederile art. 5 C.proc.civ. : «cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului».
Regula actor sequitur forum rei, înscrisă în art. 5, care priveşte toate instanţele aşezate în circumscripţii teritoriale, este una dispozitivă, aşa încât în limitele legii, părţile o pot înlătura. Regula prezintă avantaje pentru pârât numai dacă ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, el nu-şi schimbă domiciliul. De asemenea, nu întotdeauna competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului reprezintă soluţia unei bune administrări a justiţiei.
Conflictele de competenţă se rezolvă în interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti , un alt principiu al stabilirii competenţei este determinat de existenţa mai multor instanţe ordonate ierarhic sau situate în circumscripţii teritoriale diferite şi care poate constituie o premisă pentru greşita competenţă prin cererea introductivă la instanţă.
Conflictul de competenţă, pozitiv sau negativ se rezolvă printr-un regulator de competenţă în interiorul sistemului instanţelor
judecătoreşti, de către o instanţă superioară, de regulă comună jurisdicţiilor aflate în conflict, chiar şi atunci când în conflict se află o instanţă şi un alt organ cu activitate jurisdicţională. De exemplu, conflictul între două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal se rezolvă de acel tribunal.12
5 I.Deleanu – op.cit., vol. I, pag. 319
6 Viorel Mihai Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I, Editura « Naţional », Bucureşti 1996, pag.372
7 I. Deleanu – op.cit., vol.I, pag.321-322
8 S-a considerat că arbitrajul constituie o excepţie, prin convenţia părţilor, de la principiul plenitudinii competenţei instanţelor, potrivit art. 340 C.proc.civ. În sens contrar, a se vedea I. Deleanu – op.cit., vol. I, pag. 322.
9 Ion Deleanu, Sergiu Deleanu – Mică enciclopedie a dreptului. Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, Editura « Dacia », Cluj, 2000, pag.218.
10 I.Deleanu – op. cit., vol. I, pag. 325 - 328
11 V.M.Ciobanu – op.cit., vol. I, pag. 434 – 435
12 Art. 22 C.proc.civ. reglementeză conflictele de competenţă şi modalitatea de soluţionare a acestora, în cadrul procesului civil