Încă din timpul Revoluţiei Franceze (1789) se face distincţia între libertăţile individuale şi cele publice; în documente ale Revoluţiei se preciza că toţi cetăţenii sunt, deopotrivă admişi la toate demnităţile, la toate locurile sau slujbele publice după capacitatea lor şi făra altă deosebire în afară de talentele lor. Trei ani mai târziu, Robertspiere constată că libertățile publice sunt încălcate şi că guvernanţii nu iau măsurile ce se impun pentru ca acestea să se înfăptuiască.
Având în vedere importanţa drepturilor omului şi libertăților publice în societate,
preocuparea pentru consacrarea lor în reglementări naţionale şi internaţionale ocupă un loc prioritar în exercitarea actului de guvernare sau a guvernământului.
Drepturile omului şi libertăţile publice în sistemul juridic anglo-saxon
În sistemul anglo-saxon (apărut în Marea Britanie şi Țara Galilor - sistem ce a influenţat sistemele de drept din SUA, Australia, India, Noua Zeelandă), drepturile omului şi libertăţile publice sunt promovate şi apărate prin intermediul unei structuri juridice în decursul timpului. Fiecare componentă a acestei structuri are un roi bine definit, reprezentând garanţia importanţei în realizarea drepturilor omului.
1. common law - reprezintă precedentele judecătoreşti ale unor instante superioare pentru
instanţele inferioare în cauze similare;
- equity law - reprezintă acele reguli pronunţate de Curţi Regale pentru atenuarea
expectantelor, regulilor, common law; - statutary law - reprezintă regulile de drept prevăzute în acte normative.
În 12 iunie 1215, Regele Ioan Fără de Țară a semnat Magna Charta Libertatum, unul din primele documente în care erau stipulate expres importante drepturi şi libertăţi, obligându-se să le respecte. Prin Chartă, semnatarii au confirmat că ,,Biserica engleză este liberă să-şi exercite toate drepturile şi libertăţile care au un caracter perpetuum.”
Semnatarii Chartei au convenit, de asemenea să acorde oamenilor liberi ai Regatului toate drepturile şi libertățile consacrate în ea. În oraşul Londra şi în toate celelalte oraşe, comune, sate s-a convenit că se vor putea exercita toate drepturile şi libertăţile cutumiare.
Bill of Rights - 7 iunie 1628 - prin acesta, în circumstanțelel istorice din acea perioadă se declară în numele Cartei Libertăţilor Angliei că ,,nici un om liber nu va putea fi arestat sau încarcerat şi nici nu va putea fi lipsit de libertatea să ori exilat, molestat sau supus altor asemenea tratamente decât în baza unei sentinţe legale.”.
Se mai stipula că ,,orice criminal, indiferent de condiţia sa nu poate fi exceptat de la judecată și de la pedeapsa previzută în mod expres în Bill of Rights.”.
În conformitate cu prevederile din MAGNA CHARTA LIBERTATUM a Angliei și cu dispoziţiile altor legi, statute ale Regatului ,,nici un om nu poate să fie condamnat la moarte decât în baza unei legi în vigoare în Regat ori a cutumelor sau a unui act al Parlamentului.”.
Bill of Rights din 1689 – declară că a pretinde că Regalitatea are puterea de a suspenda legile sau executarea lor fără consimţimântul Parlamentului este ilegal. Se statuează că ,,libertatea cuvântului, dezbaterii și procedurile din Parlament nu pot fi împiedicate sau puse în discuţie de vreo Curte.”. Alegerile membrilor Parlamentului trebuie să fie libere și că listele juraţilor aleşi trebuie pregitite în bună și cuvenită formă.
Drepturile ș i libertățile publice în sistemul juridic american
Drepturile și libertățile omului s-au afirmat în America în condiţiile declansării și desfășurării Revoluţiei americane pentru obţinerea și consolidarea Independenţei. America a devenit cea mai indrizneață experienţă încercată în amestecul de oameni, în religie, toleranţă, egalitate socială, posibilități economice și democratice, politică.
Bill of Rights din 1776 - a militat pentru:
- suprimarea primogeniturii (suprimarea drepturilor primului născut) și a substituenţilor (dacă moare primul niscut, drepturile sale îi revin celui de-al doilea);
- parcelarea marilor domenii;
- o nouă atitudine față de Biserică Anglicană, pretutindeni unde era în ființă.
Ca urmare, începând cu 1776 toate domeniile au devenit libere la vânzare.
Declaraţia de Indepentiență – adoptată la 4 iulie 1776 - prevede că ,,toţi oameniii sunt creaţi egali și sunt dotaţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile, între acestea fiind: dreptul la viaţă, la libertate, la căutarea fericirii.”.
Constituţia Americii prevede în Preambul - septembrie 1787 - :,,Noi, Poporul Statelor Unite, în vederea formării unei uniuni desăvârșite, bazată pe justiţia întemeiată pe asigurarea liniștii interioare, pe puterea de apirare comună, pe dezvoltarea binelui general și asigurarea binefacerilor libertitii proprii și ale descendenţilor, ordonăm și, stabilim prezenta Constituţie pentru Statele Unite ale Americii.”.
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789
Acest document elaborat şi promovat de Revoluţia Franceză a valorificat toate contribuţiile anterioare în domeniul drepturilor omului, aducând totodată contribuţii noi la elaborarea conceptului din drepturile omului. Declarația abordează statutul fiinţei umane din 2 perspective:
- drepturile sale naturale, inalienabile precum: dreptul la viaţă, la existenţă, la sănătate, la securitate etc.;
- drepturile cetățenești - în sensul relaţiei fiintei umane cu cetatea (societatea, statul).
Chiar din primul articol, Declaraţia drepturilor omului şi cetățeanului adoptată de Adunarea Naţională a Franţei la 2 octombrie 1789 a consacrat formula celebră care a fost preluată şi comentată în toate documentele ulterioare referitoare la drepturile omului: ,,oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi.".
În Declarație se stipulează că ,,libertatea constă în putinţa de a face tot ceea ce nu vatămă altuia".
Se precizează în acest fel că practica drepturilor naturale ale omului nu are alte margini decât cele care asigură celorlalţi membri ai societitii realizarea aceloraşi drepturi. Declaraţia consacră obligaţia de a se determina numai prin lege marginile libertitii. Ea se află la confluența libertății unei persoane cu libertatea altei persoane. Tot Declaraţia a consacrat principiul potrivit căruia ,,legea trebuie şi fie aceeaşi pentru toţi, fie că ocroteşte, fie că pedepsește.”. Toţi cetătenii fiind egali în fața legii sunt deopotrivă admişi la toate demnitățile, la toate locurile şi slujbele publice, după capacitățile lor şi fără deosebire, în afară de virtuţile şi talentele lor.
Declaraţia consacră libertatea deplină a opiniilor ,,nimeni nu trebuie şi fie tulburat pentru părerile sale, fie chiar religioase, atât că manifestirile acestor păreri şi nu tulbure ordinea publică stabilită de lege.”.
În document se stipulează că este necesar ca o putere publică pentru a ,,chezăsui
drepturile omului şi ale cetățeanului, iar această vedere este intemeiată spre folosul tuturor şi nu spre folosinţa particulară a celor cărora le este incredintată.”.
În momentele tensionate ale Revoluţiei, luându-se în considerare experienta anilor de abuzuri şi inegalități s-a ajuns la concluzia ,,nevoii controlului social asupra treburilor publice”‘, astfel, în Declaraţie s-a previzut că societatea are dreptul de a cere socoteală oricărui agent public despre administraţia lui.
Drepturile și libertățile omului în sistemul juridic din Țările Româine
Analiştii constată că ideile privind libertatea şi egalitatea s-au răspăndit în Ţările
Romane cu mai multă intensitate în veacul al XVIII-lea sub influenţa schimbirilor din Europa Occidentală şi îndeosebi, în special a celor survenite în Franţa în anii Revoluţiei.
La începutul secolului al XIX-lea, atât în Moldova cât şi în Muntenia s-au elaborat şi raspăndit puncte de vedere avansate privind drepturile şi libertățile publice. Ideile înaintate despre libertățile fundamentale ale oamenilor se regăsesc în orientările Revoluţiei (1821) lui Tudor Vladimirescu care au reunit ,,oamenii cei mai năpăstuiţi datorită abuzurilor şi nedreptăților comise de autorități. Recunoaşterea drepturilor naturale a întreţinut flacăra Revoluţiei” - consemna Mihai Eminescu.
În acea perioadă, în Moldova a început o mişcare de ,,emancipare politică” ce a dus la alcătuirea Constituţiei din 1822, apreciaă că un pas important în consacrarea drepturilor omului şi libertăților publice, aceasta formulându-le efectiv. Din acest considerent a fost apreciată că având un caracter aristocratic.
Proclamafia de la Islaz reprezintă o adevărată declaraţie a drepturilor omului; prin conţinutul său a fost un act fundamental privind drepturile şi libertățile publice. Ea conţinea dispoziţii cu carater constituţional în domeniu după cum au observat toţi marii analişti ai Anului Revoluţionar 1848.
Decretând drepturile civile şi politice pe care le-a avut întotdeauna cetățeanul
poporului, se afirma în timpul Revoluţiei de la 1848 că tot românul e liber, iar pedepsele umilitoare trebuiau desfiinţate. Nicolae Iorga considera că libertatea cuvântului e una din cele mai mari cuceriri în domeniul drepturilor omului. El considera că această libertate e inerentă progresului.
Analiştli români recunosc valoarea proclamatică a Declaraţiei Statelor Unite (Declaraţia de Independentă de la 4 iulie 1776) şi subliniază impactul hotărâtor al Revoluţiei Franceze asupra consacrării drepturilor omului; tot analiştii romani au subliniat rolul libertăţii civile şi politice, considerându-le două principii pe care se ,,reazemă, sprijină” societatea modenă. Statul este în măsură să fixeze limitele libertăţii, reglând raporturile statului cu acelea ale individului. După ce această limitare a fost făcută, statul trebuie şi acorde garanţii destinate respectării libertăților. Principatele Române au înţeles că omul ,,nu se poate închipui altfel decât trăind într-o organizare oarecare” (anume stabilită - după reguli). S-a afirmat că legiferarea drepturilor este o îndatorire a statului pentru a promova ordinea în societate.
Omul e mai mult decăt o fiinţă socială, el este o ființă de stat. Tocmai statul este cel care stipulează drepturile şi libertăţile fixând, statuând garanţii de respectare a acestor drepturi. În susţinerea acestei teze se atrage atenţia că oamenii fac zilnic dovada că nu trăiesc numai pentru ei, ci mai mult pentru alţii, pentru ceea ce se numeşte naţiune şi stat. Aceste acţiuni ale oamenilor în serviciul comunității fac obiectul legiferării care, pentru a fi corectă trebuie şi asigure un echilibru necesar între: drepturi şi libertăţi pe de o parte, şi îndatoriri, pe de alta parte.
Un alt moment de referinţă în consacrarea libertăților publice l-a constituit în istoria românilor Constituția din 1866 - apreciată ca fiind o reglementare liberală, în spirit european. Autorii Constituţiei din 1866 au susţinut că ea garantează poporului român toate libertățile publice de care se bucură popoarele cele mai liberale din Europa civilizată. Această Constituţie a consacat libertatea conştiinţei, cea individuală, egalitatea înaintea legii, egalitatea în dobândirea exerciţiului drepturilor politice, inviolabilitatea domiciliului, libertatea întrunirilor, libertatea presei, dreptul de asociere (sindicate), inviolabilitatea proprietăţii de orice natură, libertatea învatamăntului, participarea tuturor românilor la drepturile civile şi politice şi toate libertățile publice.
Constatându-se încălcarea unora din aceste drepturi şi libertăţi, analiştii au ajuns la concluzia că garanţiile nu erau complete şi nici cele mai adecvate. În acest sens, se efectuau comparaţii cu garanţiile oferite în Franţa, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, remarcându-se că organele (oficiale) nu puteau asigura îndeplinirea lor. Eminescu constata că una din cauzele încălcării drepturilor şi libertăților prevăzute în Constituţie o reprezenta proasta administrare şi gospodărire a treburilor publice.
Nicolae Iorga o considera ,,a fi opera unor oameni care nu au cunoscut niciodată mediul românesc - învăţând în străinătate şi formându-şi o educaţie politică străină.”.
Un alt act nomiativ îl constituie Constituția din 1923 care dezvoltă şi precizează mai conturat drepturile şi libertățile publice stipulate în Legea fundamentală din 1866, reuşind să ofere un cadru juridic adecvat împrejuririlor pentru că personalitatea fiecăruia să se afirme căt mai bine. Ea a consacrat egalitatea deplină a libertăţilor civile şi politice, precum şi egalitatea şi libertatea individuală, adică libertatea fizică sau corporală care reclama garantarea dreptului de a merge/deplasa liber, de a se flxa oriunde, de a emigra, garantarea împotriva arestărilor, închiderii în contra pedepselor arbitrare, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei, libertatea morală, libertatea intelectuală, libertatea de credinţă şi știintă.
Ultimul act normativ la care vom face referire, doar menţionându-l este Constituţia actuală, respectiv Constituţia României 2003 - este forma republicata a Constituţiei României din 1991, cu actualizarea denumirilor și renumerotarea articolelor, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003.