Etimologia cuvântului ,,oportunitate” presupune în limbaj curent existenţa unui prilej favorabil, a unei ocazii fericite, a ceea ce este potrivit; opusul oportunitătii este, în acelaşi registru lingvistic, inoportunul.
În sfera drepturilor omului insă, noţiunea de oportunitate dobăndeste o conotaţie
pozitivă în raporturile sociale, oportunitatea fiind viziunea pozitivă asupra acestora, mai precis concretizaţi în conceptul de nediscriminare sau, chiar mai mult, discriminate pozitivă.
Discriminarea înseamnă a face distincţie între anumite obiecte, a stabili între ele o separație, o diferenţiere, evaluănd trăsăturile distinctive; totuşi cuvântul discriminate se incarcă cu o conotaţie negativă: a discrimina, în limbajul obişnuit, nu mai inseamnă pur şi simplu a separa, ci a separa ierarhizănd, tratând mai rău tocmai pe cei ce vor fi identificaţi drept victime ale discriminării. Astfel, discriminarea se defmeste prin diferenţa sau distincţia interzisă deoarece este nelegitimă, deoarece este arbitrară.
Prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferință pe baza criteriilor prevăzute de legislaţia în vigoare.
Criterii stabilite de legislaţia românească sunt: rasă, naţionalitate, etnie, limba, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasa, infectar HIV, apartenența la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitirii, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice domenii ale vieţii publice.
Forme ale discriminării. Literatura de specialitate a conturat: discriminarea directă care survine când o persoană beneficiază de un tratament mai puţin favorabil decât o altă prsoana care a fost, este sau ar putea fi într-o situaţie comparabilă pe baza oricirui criteriu de discriminare prevăzut de legislaţia în vigoare; discriminarea indirectă prezentă când o prevedere, un criteriu, o practică aparent neutră dezavantajază anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de legislaţia în vigoare, cu excepţia cazurilor în care aceste prevederi, citerii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitirn, iar metodele de atingere ale acelui scop sunt adecvate şi necesare. De asemenea, discriminarea indirectă presupune orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care generează, favorizează sau defavorizează nejustificat, supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de altele care se afla în situaţii egale; discriminarea multiplă survine atunci când o persoană sau un grup de persoane sunt tratate diferenţiat, într-o situaţie egală, pe baza a două sau a mai multor criterii de discriminare, cumulativ; hărțuirea este orice comportament care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limba, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare
sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu; victimizarea este orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acţiune în instanţă sau la instituţiile competente, cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării; dispoziția de a discrimina (ordinul de a discrimina) este considerată a fi tot o formă de discriminare şi reprezintă un ordin primit de o persoană sau un grup de persoane de la o altă persoană sau grup de persoane pentru a discrimina.
Există cazuri în care anumite persoane sunt discriminate pozitiv (li se acordă privilegii) pe baza situaţiei lor defavorizate sau a unor nedreptăţi la care au fost supuse în trecut (direct sau indirect); discriminarea pozitivă poate fi justificată moral, fie în baza unei datorii de a ajuta pe cel aflat în dificultate, fie în baza compensării nedreptăţii; cu toate acestea, dacă discriminarea pozitivă a unor persoane conduce la discriminare negativă a altora, ea este repudiată - că imorală. Conclizia de bun simţ ar fi ca discriminarea negativă ar fi inadmisibilă chiar şi în cazurile în care se invocă scopuri moralmente juste. Chiar dacă se admite dezirabilitatea discriminării pozitive şi indezirabilitatea celei negative, pot apirea disfuncţii în ceea ce priveşte concilierea cerinţelor acestora cu alte cerinţe care decurg din principii morale
acceptate.
Ştiinţele sociale au oferit multiple explicaţii în favoarea discriminării, respectiv Teoriile care pun accentul pe stratificarea socială arătă că discriminarea este produsul stratificării sociale bazată pe distribuția inegală a puterii, statusului şi bogăției între grupuri. Cercetirile din domeniul psihologiei sociale au relevat că membrii grupurilor cu status superior au tendinţa să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor subordonate. Teoria conflictelor reale elaborată de Sherif (l956) afirmă că discriminarea apare în condiţiile competiţiei pentru resurse limitate care există între două grupuri, indivizii optând pentru favorizarea memrbilor propriului grup. Din perspectiva identității sociale, teoria elaborată de Henry Tajfel (1981) susţine că indivizii au tendința să discrimineze în favoarea grupului din care fac parte pentru că acest grup să obțină o poziţie superioară altor grupuri. Acest fapt conduce la dobândirea unei identităţi sociale pozitive la nivel individual. Teoria interacțiunii comportamentale elaborată de Rabbie arată ca discriminarea în favoarea propriului grup este un aspect pur raţional, instrumental şi
economic - indivizii având tendinţa să-i favorizeze pe membrii propriului grup şi implicit să-i defavorizeze pe membrii altor grupuri în vederea maximizării câştigului personal. În urma acestui mecanism, prin alocarea de resurse membrilor grupurilor aparținătoare, indivizii se aşteaptă la recompense, conform unor norme de reciprocitate.
Grupurile supuse cel mai adesea discriminirii şi asupra cărora s-au centrat cele mai multe studii sunt: minorităţile etnice, rasiale, religioase, grupurile de migranţi. O preocupare aparte a existat pentru discriminarea practică la adresa femeilor; în ultima perioadă, un interes special este acordat studiilor referitoare la discriminarea minorititilor sexuale, a persoanelor cu abilităţi speciale, precum şi a vârstnicilor.
Domeniile de manifestare a discriminării cele mai investigate au fost sistemul
educaţional, piaţa muncii, locuirea.
Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile şi din punct de vedere economic (Miller, 1996). Cei care sunt ţinta prejudecăților şi a discriminării într-o societate anume vor întâmpina dificultăţi de integrare pe piaţa muncii, vor avea dificultăți în obţinerea beneficiilor publice. Toate acestea îi fac vulnerabili din punct de vedere economic şi îi includ în categoria grupurilor cu risc ridicat de sărăcie.
Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite să asigure egalitatea de şanse în zonele în care au fost în mod sistematic subreprezentate a persoanelor care fac parte din grupuri supuse în mod tradiţional discriminării. În Statele Unite aceste strategii poartă numele de ACŢIUNE AFIRMATIVĂ, în timp ce în Marea Britanie sunt cunoscute sub denumirea de DISCRIMINARE POZITIVĂ. Aceste strategii nu presupun o discriminare ,,inversă” că au menirea să asigure egalitatea de şanse pentru toţi cetățenii, indiferent de grupul căruia îi aparţin. Discriminarea pozitivă şi acţiunea afirmativă presupun, pe de o parte recunoaşterea dezavantajelor acumulate de grupurile respective, precum şi dezvoltarea de politici şi de practici care ajută la depăşirea dificultăţilor (Thompson, 1997).
Principiul nondiscriminarii are ca fimdament art. 1 al Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului - adoptată sub egida O.N.U. la New York, la 10 decembrie 1948 care
prevede: ”Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în drepturi”.
Sistemul drepturilor omului poate fi văzut ca mecanism ce contribuie la restrângerea unor posibile excese din partea actorilor sociali, inclusiv a statului; având în vedere că un drept al omului este o revendicare atribuită prin simpla condiţie de fiinţă umană - sfera drepturilor naturale - şi la nivel regional european regăsim această clauză a nediscriminarii, înscrisă în cadrul Convenţiei Europene drepturilor Omului din 1950. De asemenea, Consiliul Europei urmăreşte crearea unui continent liber, democratic şi paşnic, prin promovarea a trei principii: pluralismul politic/democratic, drepturile omului şi statul de drept; acest organism are instituţii reprezentative în materie, materialitatea lor fiind expresia Curţii Europene a Drepturilor Omului - cu sediul la Strasbourg, Franţa.
La nivelul ţării noastre există, de asemenea atât dorinţă politică în a exclude
disciminarea şi asigurarea de şanse egale; menționăm în acest sens Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminirii care are rolul de a informa şi de a forma societatea românească în vederea eliminirii oricăror forme de discriminare, de a investiga şi sancţiona actele de discriminare, contribuind astfel la crearea unui climat general de încredere, respect şi solidaritate - definitoriu pentru o societate democratică europeană.
În planul tratatelor şi convenţiilor internaționale în materie, România a ratificat cele mai importante documente referitoare la discriminare rasială şi etnică, incluzând:
- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice;
- Conventia-cadru pentru protecţia minorităților naţionale;
-Declaraţia O.N.U. privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dar, ţine cont şi implementează progresiv şi Recomandările nr. 1201 şi 1203 ale Consiliului Europei; ca stat membru al OSCE, România are obligaţii faţă de prevederile Actului Final de la Helsinki şi a documentelor adoptate ulterior.
De asemenea, România a semnat tratate bilaterale împreună cu Ungaria (1996) şi Ucraina (1997) care conţin articole distincte privind protecţia persoanelor aparţinând minorititilor naţionale (ambele tratate stipulează că Părţilor Contractante li se cere să pună în aplicare regulile şi standardele CCPMN şi Recomandirii 1201);
Enumerăm şi alte convenţii, tratate, pacte ce au rolul de a egaliza - oferi oportunităţi egale - și combate discriminarea:
- Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei – adoptată de Adunarea Generală a ONU, România a ratificat Convenţia în 1982;
- Convenția O.I.M privind discriminarea în .domeniul forței de muncă şi exercitării profesiei deschisă spre semnare în 1966, România ratificând-o în 1991;
- Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul invățământului, România semnând Convenţia în 1958;
- Convenția OIM privind egalitatea de remunerare a mâinii de lucru masculine şi a mâinii de lucru feminine, pentru o muncă de valoare egală, semnată de România în
1975;
- Declarația asupra drepturilor persoanei cu handicap semnată de România în 1975;
- Declarația asupra drepturilor deficientului rnintal semnată de România în 1971;
- Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare semnată de România în 1995.
De remarcat este faptul că țara noastră a semnat cele mai importante documente referitoare la discriminare rasială şi etnică, incluzând: Convența I.L.O. nr. 111/1958; Convenția O.NU privind drepiurile copilului, Convenția ONU privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială etc.
De asemenea, Raportul Guvemului Rominiei asupra punerii în aplicare a CCPMN este revelator pentru atitudinea din prezent a ţării noastre față de discriminare. Raportul susţine că principiul egalității şi nediscriminarii, care stă la baza sistemului universal al drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului este înscris şi în Constituţia României. Potrivit acestui principiu constituţional, cetățenii români, fără nici o deosebire de rasă, naționalitate sau de origine etnică, de limba şi de religie, de opinie sau de apartenență politică se pot prevala, în mod egal, de toate drepturile şi libertățile prevăzute în Constituție şi în legi, pot participa în egală masură la viața politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, fiind egali în fața legii şi a autorităților publice. În aceeaşi ordine de idei măsurile de protecţie luate de România pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparținând minorităților național trebuie şi fie conforme cu principiile de egalitate
și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români și practic, să ofere egalitate de
tratament și șanse.
În domeniul legislației speciale menționăm Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei şi bărbați, modificată și completată prin O.G. nr. 84/2004 și Legea nr. 501/2004 și al O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, modificată și completată prin O.G. nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004.
Aceste acte normative conțin concepte și prevederi preluate din legislaiția comunitară care sunt identice dar există și noţiuni asemănătoare sau diferite (definițiile noțiunilor de discriminare directă, discriminare indirectă și acțiune afirmativă - previzute de art. 2 al O.G. nr. 137/2000 și art. 4 al Legii 202/2002.)