Având în vedere principiile înscrise în art. 38 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, capitolul III, în integralitatea sa, stabileşte cerinţe minime cu privire la organizarea timpului de lucru, bazate pe prevederile Convenţiilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 1/1919 privind durata muncii şi nr. 14/1921 privind repausul săptămânal în industrie, ratificate de România în data de 16 iunie 1921 şi respectiv 18 august 1923, ale Directivei Parlamentului European si a Consiliului nr. 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, precum şi ale Cartei sociale europene revizuite, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999.
Din analiza tuturor acestor instrumente legislative de nivel european sau internaţional şi a vechiului Cod al muncii, găsim o definiţie a timpului de muncă similară cu cea prevăzută la art. 111 din Codul muncii în Directiva Parlamentului European si a Consiliului nr. 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, care, la art. 2.1, prevede că „timpul de lucru reprezintă orice perioadă pe durata căreia lucrătorul munceşte, la dispoziţia angajatorului, şi îşi desfăşoară activitatea sau îşi îndeplineşte îndatoririle în conformitate cu legislaţia şi/sau practica naţională”.