Conform art. 112 din Codul muncii durata normală a timpului de muncă pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână, în cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână.
Deşi Directiva 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru nu prevede o durată normală a timpului de lucru, stabileşte că, pentru asigurarea protejării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, perioada de lucru săptămânală va fi limitată prin regulamente sau prevederi administrative ori prin contracte colective. Începând cu 1990, România a trecut la săptămâna de lucru de 5 zile, prin adoptarea Decretului Lege nr. 95/1990 privind trecerea la săptămâna de lucru de 5 zile în unităţile de stat, principiul celor 8 ore/zi şi 40 de ore/săptămână fiind înscris iniţial în contractele colective de muncă unice încheiate la nivel naţional (înainte să se renunţe la încheierea unor contracte colective la nivel naţional), apoi în contractele colective de muncă încheiate la nivel de sector de activitate.
Directiva Consiliului 94/33 din 22 iunie 1994 referitoare la protecţia tinerilor în muncă prevede limitarea timpului de muncă al adolescenţilor la 8 ore pe zi şi la 40 de ore pe săptămână. În cuprinsul acestei Directive adolescenţii sunt definiţi ca fiind tânărul în vârstă de 15 până la 18 ani care nu mai face obiectul şcolarizării obligatorii impuse de legislaţia naţională. De asemenea, Directiva precizează, în interesul protejării sănătăţii acestei categorii de persoane, că atunci când tânărul este angajat de mai mulţi patroni, zilele de muncă şi orele de muncă efectuate sunt însumate, urmărindu-se ca acestea să fie sub limita maximă impusă pentru timpul de muncă al adolescentului.
Soluţia Directivei a fost preluată în mod identic şi de legislaţia română. Astfel, HG nr. 600/2007 privind protecţia tinerilor la locul de muncă prevede, în cadrul art. 10 că durata timpului de muncă pentru tineri este de maximum 6 ore/zi şi 30 de ore/săptămână. În situaţia în care tânărul cumulează mai multe funcţii în baza unor contracte individuale de muncă, timpul de muncă efectuat se însumează şi nu poate depăşi, cumulat, durata prevăzută anterior.
Cu privire la repartizarea timpului de muncă, art. 113 din Codul muncii stabileşte ca regulă, că repartizarea timpului de lucru este uniformă, câte 8 ore pe zi, timp de 5 zile, aflându-se astfel în strânsă corelaţie cu articolul referitor la durata normală a timpului de lucru. Aceasta repartizare de principiu a timpului de munca urmăreşte protejarea sănătăţii salariaţilor, prin asigurarea unei periodicităţi zilnice şi săptămânale a repausului la care salariaţii au dreptul pentru refacerea capacităţii de muncă.
În situaţia în care se stabileşte, într-o anumită zi lucrătoare din săptămână o durată de lucru sub 8 ore, timpul de lucru în celelalte zile lucrătoare se măreşte corespunzător, fără a depăşi, conform art. 113 alin. (2) din Cod, 40 de ore pe săptămână.
Directiva Parlamentului European si a Consiliului nr. 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru prevede că perioada medie de lucru pentru fiecare perioadă de 7 zile, inclusiv orele suplimentare, nu va depăşi 48 de ore. Aceasta reglementare a fost preluată în mod similar şi în legislaţia internă, stabilindu-se ca durata maximă a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, în acest număr fiind inclusiv orele suplimentare.
În aplicarea articolului referitor la durata maximă legală a timpului de lucru, Directiva nr. 2003/88/CE dă posibilitatea Statelor Membre de a stabilit, prin legislaţia naţională, perioade de referinţă de maximum 4 luni.
Art. 18 al Directivei nr. 2003/88/CE prevede că, prin intermediul “acordurilor” colective, pot fi stabilite derogări de la perioada de referinţă de 4 luni, cu condiţia asigurării de perioade echivalente de repaus compensatorii sau, atunci când acest lucru este imposibil din motive obiective, lucrătorilor în cauză le sunt asigurate măsuri de protecţie adecvate. Totuşi, această derogare este limitată prin art. 19 care prevede că perioada de referinţă stabilită în aplicarea articolului menţionat nu poate depăşi 12 luni.
Prevederi similare se regăsesc şi în legislaţia română, astfel, art. 114 alin. (3) si (4) din Codul muncii fac referire la perioade de referinţă mai mari de 4 luni, dar care sa nu depăşească 6 luni, iar sub rezerva respectării reglementărilor privind protecţia sănătăţii şi securităţii în muncă a salariaţilor, contractele colective de muncă pot prevedea derogări de la durata perioadei de referinţă, însă aceste perioade de referinţă nu pot depăşi în niciun caz 12 luni.
Directiva nr. 2003/88/CE prevede că, pentru calculul perioadei de referinţă de maximum 4 luni, perioadele de concediu de odihnă anual şi perioadele de concediu medical nu vor fi incluse in calcularea mediei. Din analiza textului Directivei, putem concluziona că prevederile Codului muncii nu sunt în concordanţă cu cele ale Directivei întrucât extind sfera de aplicabilitate a acestui articol şi la perioadele de referinţă mai mari de 4 luni – perioada de referinţă prevăzută de art. 114 alin. (4) de maximum 12 luni. Mai mult, directiva face referire expresă la tipurile de concedii care sunt excluse din acest calcul iar Codul muncii prevede că toate situaţiile de suspendare a contractului de muncă sunt excluse de la calculul perioadei de referinţă, indiferent dacă acestea sunt suspendări de drept, din iniţiativa salariatului sau din iniţiativa angajatorului, precum si durata concediului de odihna anual, nu se iau în calcul la stabilirea perioadelor de referinţă.
Tinerilor în vârstă de până la 18 ani le este stabilită o durată a timpului de muncă de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână, fără a distinge între o durată normală sau maximă a timpului de muncă pentru aceştia. În consecinţă, durata maximă de 48 de ore nu poate fi aplicată decât persoanelor în vârstă de peste 18 ani.
Deşi art. 114 din Codul muncii stabileşte care este durata maximă a timpului de lucru într-o săptămâna, există anumite sectoare de muncă sau activităţi pentru care această durată diferă, astfel art. 115 se referă exact la acele situaţii pentru care o durată zilnică a timpului de muncă poate fi mai mică sau mai mare de 8 ore, aceasta neputând însă depăşi 12 ore, caz în care salariatul urmează să beneficieze de o perioadă de repaus de 24 de ore.
Chiar dacă acest articol se referă la posibilitatea stabilirii unei durate zilnice mai mici sau mai mari de 8 ore, considerăm că interpretarea acestuia trebuie făcută având în vedere atât prevederile referitoare la obligaţia ca durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore să fie urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore, cât şi cele referitoare la durata maximă a timpului de lucru de 48 de ore pe săptămână, cu precizările pe care le-am făcut cu ocazia analizării articolului 114.
Prin stabilirea unor reguli specifice pentru programul de lucru ce presupune ture de 12 ore, s-a urmărit, pe de o parte, respectarea duratei maxime legale a timpului de lucru de 48 de ore pe săptămână, şi pe de altă parte, a dispoziţiilor Directivei nr. 2003/88/CE care stabileşte că fiecare lucrător are dreptul la o perioadă de repaus minimă de 11 ore consecutive la fiecare 24 de ore. Având în vedere această dispoziţie comunitară precum şi prevederile Codului muncii redate mai sus, apreciem că interpretarea acestui alineat trebuie făcută în sensul că nu se pot stabili durate zilnice de lucru mai mari de 12 ore.