Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanei (sau persoanelor) care au săvârşit infracţiunea (art. 9 alin. 1 Cod procedură penală). El se deosebeşte de obiectul oricărei alte acţiuni, indiferent că ea ar avea caracter judiciar sau extrajudiciar (acţiune civilă, administrativă sau disciplinară).
Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia, ce rezidă în judecarea şi pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni. Această confuzie era foarte frecventă în concepţia juridică din trecut şi avea ca suport exprimarea inadvertentă din însăşi reglementările legale. Astfel, în Codul de procedură penală român din 1936 se arată că: „acţiunea publică are drept obiect aplicarea pedepselor şi a măsurilor de siguranţă" (art. 2), iar în art. 2 al Codului de procedură penală din anul 1864 se arată că: „acţiunea publică are ca obiect pedepsirea faptelor care vatămă ordinea socială". În ambele coduri, şi uneori şi în lucrările de drept procesual penal, se confunda însă obiectul acţiunii penale - tragerea la răspundere penală - cu scopul acesteia, aplicarea sancţiunilor de drept penal. Potrivit reglementărilor din codul penal, săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală poate atrage nu numai aplicarea unei sancţiuni penale (pedepse), ci şi luarea unor măsuri cu caracter educativ sau de siguranţă.
A considera că acţiunea penală are ca obiect aplicarea sancţiunii penale înseamnă a reduce posibilitatea exerciţiului acţiunii numai la faza de judecată, fiindcă numai în această fază se face aplicarea sancţiunilor penale; ori, o asemenea confuzie nu putea fi făcută, deoarece acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal (art. 9 alin. 3 din Codul de procedură- 21 penală). Tragerea la răspundere penală are un conţinut mai larg decât aplicarea pedepsei, aceasta din urmă fiind limitată numai la desfăşurarea procesului în faza de judecată. În condiţiile formulării actuale a obiectului, acţiunea devine suportul juridic al întregului proces penal şi nu numai al judecăţii.