Drept

Ca instituţie de bază în reglementarea procesului penal, acţiunea penală prezintă anumite trăsături specifice ce o deosebesc de oricare altă acţiune judiciară.

Aceste trăsături privesc acţiunea penală în accepţiunea sa substanţială şi procesuală, factorii acţiunii, precum şi folosirea sa. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale pot fi rezumate în următoarele:

1. a) Acţiunea penală aparţine statului. Numai statul este cel care stabileşte, prin norme de incriminare, ce fapte antisociale sunt considerate infracţiuni şi ce sancţiuni se aplică în cazul comiterii lor. În consecinţă, numai statul are dreptul să acţioneze împotriva celor vinovaţi, fiind singurul titular al acţiunii penale. Dreptul de a trage la răspundere penală aparţine statului, care încredinţează exerciţiul acţiunii penale prin care se realizează acest drept procurorului şi, în cazuri restrânse, persoanei vătămate.

Împrejurarea că acţiunea penală aparţine statului rezultă nu numai din faptul că acesta stabileşte prin lege condiţiile şi modalităţile concrete de exercitare ale acţiunii. Tot statul este cel care, ca exponent al puterii poporului, poate dispune pe cale de lege de acţiunea penală, fie în mod sporadic, fie sub o condiţie anticipată.

Dispune sporadic de acţiunea penală prin acordarea amnistiei sau prin abrogarea normelor incriminatoare.

Renunţă condiţionat la acţiunea penală în caz de prescripţie, de neintroducere a plângerii prealabile sau când a intervenit împăcarea celor două părţi aflate în conflict.

Ca titular al puterii de a incrimina, prin normele de drept penal, faptele care prezintă pericol pentru anumite relaţii sociale, statul apare ca subiect pasiv general al oricărei infracţiuni, întrucât prin comiterea acestora se încalcă dreptul acestuia de a cere respectarea legii. Pe de altă parte, ca titular al acţiunii prin care se realizează în concret sancţionarea celor care au săvârşit infracţiuni, statul devine, din subiect pasiv al infracţiunii, subiect activ al acţiunii penale. Aşadar, una din trăsăturile caracterizante ale acţiunii penale este că subiect activ al acestei acţiuni este statul.

Procesual, ca subiect activ al acţiunii penale, statul exercită această acţiune prin reprezentanţii săi specializaţi.

Alături de stat apare, în genere, ca subiect pasiv secundar al infracţiunii şi persoana vătămată prin atingerea adusă valorii sociale care formează obiectul juridic al infracţiunii săvârşite. Persoanei vătămate, ca subiect pasiv special în cazul multor infracţiuni, i se acordă uneori dreptul de a îndeplini condiţiile pentru a se pune în mişcare acţiunea penală şi de a efectua acte procesuale în exercitarea acestei acţiuni, devenind astfel subiect activ secundar (substituit procesual special în locul titularului general) al acţiunii penale. Alături de societate, în fiecare normă penală mai găsim ca titular al ocrotirii şi pe persoana căreia aparţine bunul care formează obiectul ocrotirii (viaţa, onoarea, bunurile etc.). Acest titular, în caz de săvârşire a infracţiunii, devine victima sau subiectul pasiv special şi pe lângă societate, se mai aduce atingere şi persoanei al cărei bun personal (viaţă, libertate, onoare) sau patrimonial (bunuri - avere) îl vatămă sau primejduieşte. Această persoană este subiectul pasiv special, imediat al infracţiunii¹⁶.

Conferirea acestor prerogative priveşte dreptul penal material şi deci acţiunea penală sub aspectul său substanţial.

Codul penal condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 185 alin. 1 şi 3; art. 186 alin. 1; art. 189 alin. 1- 4; art. 208 alin. 1; art. 209 alin. 1 şi 2; art. 210; art. 212; art. 214 alin. 1; art. 217 alin. 1; art. 223; art. 225; art. 228 alin. 1; art. 230; art. 251; art. 256; art. 257; art. 258 alin. 1; art. 259; art. 263 alin. 1 şi 8; art. 266 alin. 6; art. 364, art. 425; art. 427; art. 429 - 431; art. 435 -437 din noul Cod penal.

Când persoana vătămată foloseşte posibilitatea acordată de lege de a participa în procesul penal, devine parte (art. 24 alin. 1 Cod procedură penală) şi are poziţia procesuală de subiect activ secundar. În această calitate, partea vătămată poate efectua acte procesuale în susţinerea laturii penale a procesului. Aceste facultăţi procesuale, acordate părţii vătămate, nu afectează principiul potrivit căruia statul este singurul titular al acţiunii penale.

Faptul că acţiunea penală aparţine statului este recunoscut atât în literatura noastră juridică mai veche, cât şi în doctrina de specialitate, străină, contemporană. Formularea dată acestei caracteristici este deseori în concordanţă cu opiniile care consideră că acţiunea penală este de „ordine publică", sau care o denumesc pur şi simplu „acţiune publică". În acest sens erau redactate şi normele mai vechi din legislaţia română; art. 1 din Codul de procedură penală din anul 1864, prevedea că „orice infracţiune dă naştere la o acţiune publică şi poate produce şi o acţiune privată".

În sistemul german, ca şi în cel italian, acţiunea penală poartă denumirea de acţiune publică.

1. b) Acţiunea penală este obligatorie. Prin săvârşirea infracţiunii, acţiunea penală devine exercitabilă, iar exercitarea sa devine obligatorie. Obligativitatea acţiunii penale rezultă atât din prevederile art. 9 din Codul de procedură penală, care determină obiectul ei, cât şi din prevederile art: 234; 235; 262; 336 şi 337, acelaşi cod, care se referă la punerea în mişcare a acţiunii penale.

Aşadar, ori de câte ori s-a comis o infracţiune şi sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, folosirea acţiunii penale este obligatorie, necesară şi inevitabilă. Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale este o obligaţie de serviciu a organelor competente să efectueze o asemenea activitate. Acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu, afară de cazurile în care este necesară plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent. Prin folosirea in rem a începerii urmăririi penale se declanşează activitatea judiciară, în scopul apărării relaţiilor sociale ocrotite prin norma penală de incriminare (art. 1 Cod procedură penală). Această cerinţă corespunde principiului legalităţii şi se armonizează procesual cu principiul oficialităţii, potrivit cărora realizarea justiţiei apare ca necesară şi inevitabilă (art. 2 Cod procedură penală). Atât legalitatea cât şi oficialitatea procesului penal reprezintă consecinţe fireşti ale scopului acestuia.

Legiuitorul român a optat pentru regula generală de urmărire, judecare şi sancţionare din oficiu a infracţiunilor, ca fapte antisociale. Însă, este dreptul constituţional al legiuitorului de a stabili şi anumite excepţii de la această regulă generală. Astfel, s-a prevăzut că în anumite cazuri, datorită caracterului şi conţinutului concret al faptelor, statutului special al autorului faptei ori al persoanei vătămate sau relaţiilor speciale dintre făptuitor şi persoana lezată, punerea în mişcare a acţiunii penale să fie condiţionată de existenţa plângerii prealabile a persoanei vătămate. Generalizarea acestei condiţionări ar împiedica însă, în mod evident, protecţia eficientă a societăţii, a intereselor generale faţă de faptele care prezintă pericol social, prevăzute de legea penală.

Se mai arată faptul că legea penală şi cea procesual penală consacră principiul oficialităţii, apreciindu-se că valorile sociale importante pot fi mai eficient ocrotite prin intervenţia directă a statului (a organelor judiciare) şi prin îndeplinirea din oficiu a actelor de urmărire penală necesare desfăşurării procesului penal, precum şi faptul că urmărirea penală din oficiu a infracţiunilor contra patrimoniului asigură o protecţie mai energică a proprietăţii, fiind deci chiar în interesul proprietarului¹⁷.

Şi în cazurile în care legea condiţionează punerea în mişcare şi, uneori, exercitarea acţiunii penale de existenţa plângerii prealabile, a sesizării sau autorizării din partea unui anumit organ, după introducerea sau obţinerea acesteia, activitatea procesuală se desfăşoară în mod obligatoriu. Totuşi, în cazul plângerii prealabile, partea vătămată îşi păstrează dreptul de a-şi retrage plângerea introdusă sau de a se împăca cu subiectul pasiv al acţiunii penale.

1. c) Acţiunea penală este irevocabilă şi indisponibilă

Din momentul folosirii ei şi până la rezolvarea cauzei, acţiunea penală îşi urmează cursul său normal. Odată învestit cu soluţionarea ei, organul competent efectuează toate actele procesuale necesare sau dispuse de către partea vătămată, inculpat sau procuror, în calitate de reprezentant calificat al titularului acţiunii, până la realizarea scopului procesului penal. Cursul procesului penal nu poate fi oprit decât în cazurile anume prevăzute de lege. Aşadar, irevocabilitatea şi indisponibilitatea nu sunt principii absolute, existând cazuri legale în care statul poate dispune de acţiunea penală (renunţă la realizarea ei). Asemenea cazuri exclud sau înlătură aptitudinea funcţională a acţiunii penale. Ele pot preexista procesului penal sau pot să apară după ce acesta a început.

Codul de procedură penală prevede cazurile în care, în cursul urmăririi penale, procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune scoaterea de sub urmărire penală, când există învinuit sau inculpat în cauză, dacă constată că: fapta nu există; fapta nu este prevăzută de legea penală; fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat; faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii sau există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 alin. 1 lit. a-e Cod procedură penală). De asemenea, procurorul dispune încetarea urmăririi penale când există învinuit sau inculpat în cauză, dacă constată că: lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale sau că a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor sau a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat (în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală), sau există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege sau dacă există autoritate de lucru judecat (art. 10 alin. 1 lit. f-h, i¹ şi j şi art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). Asemenea cauze pot fi constatate şi în faza de judecată, situaţie în care instanţa va dispune achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal.

Constatarea acestor cauze face ca acţiunea penală să nu mai poată fi pusă în mişcare sau, dacă a fost pusă, să nu mai poată fi exercitată, deci să înceteze aptitudinea sa funcţională. Inevitabil, constatarea lor va avea ca efect şi stingerea procesului penal, deoarece rămâne fără obiect.

După sesizarea instanţei de judecată, procurorul poate pune concluzii de neculpabilitate, renunţând la învinuire. Această renunţare nu înseamnă revocarea acţiunii penale, instanţa continuă judecata şi eventual poate condamna împotriva acestor concluzii ale procurorului.

Nici partea vătămată nu dispune de acţiunea penală pusă în mişcare la plângerea prealabilă. Chiar dacă îşi retrage această plângere, renunţarea la acţiune a făcut-o condiţionat statul, în momentul în care a incriminat fapta.

Indisponibilitatea acţiunii penale are o strânsă legătură cu principiul fundamental al oficialităţii procesului penal, care dă dreptul statului să tragă la răspundere penală pe infractor: în urma săvârşirii unor infracţiuni. În acelaşi timp, legea prevede că scopul procesului penal este constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni (a faptelor penale). Deci, rezultă că organele judiciare au obligaţia de a desfăşura activitatea procesuală ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune. Pe acest temei se bazează existenţa principiului oficialităţii sau obligativităţii procesului penal.

Conform dispoziţiilor art. 2 din Codul de procedură penală, actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

Procesul penal începe din oficiu, odată cu momentul începerii urmăririi penale, care, de fapt, este momentul declanşării acestuia, fără a fi nevoie de vreo sesizare venită din partea cuiva sau de o solicitare anume ca organul judiciar să pornească procesul¹⁸.

După începerea urmăririi, procesul penal se desfăşoară din oficiu, activităţile şi măsurile procesuale exercitându-se din iniţiativa organelor judiciare, deşi unele activităţi se efectuează la cererea părţilor, care nu exclud posibilitatea, uneori chiar obligaţia realizării lor din iniţiativa organelor competente.

Aplicarea şi respectarea oficialităţii face ca stingerea procesului penal să aibă loc numai prin soluţionarea definitivă a cauzei sau prin intervenţia unor împrejurări de natură a împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale.

Oficialitatea procesului penal presupune excluderea posibilităţii pentru părţi de a opri continuarea procesului penal, stingerea cauzei intrând exclusiv în atribuţiile organelor judiciare.

1. d) Acţiunea penală este indivizibilă. Indivizibilitatea acţiunii penale decurge din unitatea infracţiunii ca fapt juridic, din indivizibilitatea normei de incriminare care include virtual dreptul la o singură acţiune. Indivizibilitate există chiar atunci când la săvârşirea faptei au luat parte mai multe persoane. În consecinţă, într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni câţi autori, instigatori sau complici există, ci efectele acţiunii unice şi indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor, când aceştia sunt toţi cunoscuţi. Astfel, unităţii acţiunii penale, sub aspect substanţial, îi poate corespunde o pluralitate de acţiuni, în sens procesual, când participanţii sunt urmăriţi şi traşi la răspundere penală separat.

Ceea ce determină unitatea, şi deci indivizibilitatea acţiunii penale din punct de vedere substanţial, este infracţiunea ca fapt juridic indivizibil şi nu numărul participanţilor la comiterea ei¹⁹. „Din săvârşirea unei infracţiuni se naşte o singură acţiune penală împotriva inculpatului, care, dacă a fost soluţionată definitiv de către instanţa penală, se stinge şi nu mai poate fi exercitabilă". Deci, nu vor exista în cazul participaţiei atâtea drepturi la acţiune penală, câţi infractori sunt, ci un singur drept la acţiune îndreptat împotriva tuturor participanţilor²⁰. „Posibilitatea de unificare procesuală îşi regăseşte reglementarea în art. 32 şi 35 Cod procedură penală care prevăd reunirea cauzelor şi determinarea competenţei în caz de indivizibilitate."

Procesual, acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită faţă de participanţii cunoscuţi în momentul pornirii procesului penal; în caz de descoperire a altor participanţi, în cursul procesului, acţiunea penală va fi extinsă şi la aceştia (art. 238, 337 şi 384 Cod procedură penală).

În acest caz nu este vorba de punerea în mişcare a unei acţiuni penale substanţial diferite, ci de extinderea procesului penal, adică a obiectului acţiunii penale procesuale. Extinderea poate interveni atât în faza de urmărire, cât şi în faza de judecată a procesului penal.

Dacă unii dintre participanţi sunt descoperiţi după ce alţii au fost definitiv judecaţi, procesual se va porni o altă acţiune penală, dar în baza aceleiaşi acţiuni penale în sens substanţial (unitate substanţială cu pluralitate procesuală). Când se constată noi infracţiuni comise de acelaşi învinuit sau inculpat sau de alte persoane, se dispune extinderea procesului penal şi punerea în mişcare de noi acţiuni penale (art. 336 Cod procedură penală); în acest caz există deci pluralitate substanţială şi unitate procesuală.

Principiul indivizibilităţii acţionează şi în situaţia în care acţiunea penală este pusă în mişcare la plângerea prealabilă. Astfel, în cazul în care prin infracţiune au fost lezate interesele a două sau mai multor persoane, este suficient ca acţiunea penală să fi fost pusă în mişcare la plângerea uneia dintre acestea, iar dacă sunt mai mulţi făptuitori este suficient ca plângerea să se fi făcut cu privire la unul dintre ei pentru ca acţiunea penală să fie pusă în mişcare contra tuturor participanţilor (art. 143 alin. 3 şi 4 Cod penal). În cazul în care punerea în mişcare s-ar face separat, la plângerea fiecărei persoane vătămate, fie în faţa aceleiaşi instanţe, fie în faţa unor instanţe diferite, dosarele trebuie să fie reunite la o singură instanţă (art. 32 şi 35 Cod procedură penală). Altfel, s-ar da naştere la o situaţie de litispendenţă, potrivit căreia inculpatul n-ar putea fi judecat, în acelaşi timp, şi pentru aceleaşi fapte, de către instanţe diferite. Dacă acţiunea penală a fost soluţionată, ca urmare a plângerii prealabile a unei singure persoane vătămate, ea nu mai poate fi pusă în mişcare de către celelalte persoane vătămate pentru aceeaşi faptă, întrucât se opune autoritatea lucrului judecat²¹. „Hotărârea prin care instanţa penală stabileşte, cu caracter definitiv, asupra răspunderii penale a inculpatului, în sensul existenţei sau inexistenţei temeiurilor răspunderii penale, stinge acţiunea penală prin soluţionarea obiectului ei".

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. 1 din Codul de procedură penală, „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia", pe când hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la aceleaşi aspecte.

Principiul rămâne valabil şi în cazul retragerii plângerii prealabile; este deci suficient ca una din persoanele lezate să-şi păstreze aptitudinea funcţională. Împăcarea intervenită între unele din părţi fiind personală (art. 144 Cod penal) nu are ca efect excluderea acestei aptitudini funcţionale. Drept urmare, în ambele situaţii procesul penal continuă. Pentru a putea să înceteze activitatea procesuală trebuie ca toate părţile vătămate să-şi retragă plângerea prealabilă sau să fi intervenit împăcarea între toate aceste părţi şi inculpat.

În cazul pluralităţii de făptuitori, deşi acţiunea penală pusă în mişcare la plângerea prealabilă făcută numai contra unuia sau unora dintre ei produce virtual efecte faţă de toţi, totuşi, procesual, această acţiune nu poate fi folosită in personam fără să fie cunoscuţi făptuitorii.

22. e) Acţiunea penală este individuală. Principiul răspunderii penale are drept consecinţă procedurală necesară individualizarea acţiunii penale. Acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva inculpatului, cu excluderea tuturor persoanelor care participă în cauza penală sau pretind să intervină în cauză²². „Acţiunea penală nu poate fi exercitată împotriva părţii responsabile civilmente şi succesorilor inculpatului". Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acţiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.

Fapta ilicită, care constituie temeiul juridic şi de fapt al acţiunii penale, nu poate fi săvârşită decât de către o persoană fizică ce prezintă toate atributele cerute de legea penală (vârstă, discernământ, responsabilitate). Numai această persoană răspunde penal pentru faptele sale ilicite.

Caracterul individual al acţiunii penale este bogat în consecinţe, cum

ar fi:

- succesorii inculpatului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii penale, în locul celui decedat;

• dacă inculpatul e un incapabil (minor, interzis etc.), nu este necesar, în caz de exercitare a acţiunii penale, ca reprezentantul său legal să participe alături de acesta²³; „Teza nu se referă la necesitatea apărării obligatorii a incapabililor în general sau la posibilitatea participării alături de minor, la anumite activităţi procesuale - ca de exemplu cele prevăzute în art. 481 Cod procedură penală - a unor reprezentanţi".
• nimeni nu poate pretinde a interveni în cauză alături de inculpat, fie pentru a-i asigura mai bine apărarea, fie pentru a fi judecat în locul lui sau alături de el.

1. Autonomia acţiunii penale. Toate trăsăturile caracteristice acţiunii penale dau acesteia o autonomie juridică care o fac să se deosebească, conceptual şi funcţional, de alte categorii de acţiuni în justiţie. În desfăşurarea procesului penal aceste trăsături apar în mod firesc prezente, ele răsfrângându-se asupra întregii reglementări a procesului penal. Aspectele de amănunt ale trăsăturilor acţiunii penale se reliefează, practic, cu ocazia efectuării actelor sau măsurilor procedurale care duc la realizarea scopului final al acţiunii penale - tragerea la răspundere penală a inculpatului sau a persoanei juridice, conform dispoziţiilor legale.