Codul de procedură penală, în articolul 9 alin. 3, prevede că acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal. Prin această prevedere se subliniază că acţiunea penală constituie suportul juridic al întregii activităţi procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Deşi legea nu precizează, reiese că acţiunea penală se poate porni numai după identificarea făptuitorului.
Acţiunea penală este o instituţie cu conţinut dinamic, în continuă devenire şi care presupune o acţiune îndelungată, deoarece se leagă întotdeauna de ideea de desfăşurare materială în timp, de unde rezultă un punct de plecare (momentul iniţial), o desfăşurare (momentul exercitării) şi un sfârşit (momentul final)24.
Realizarea acţiunii penale presupune în consecinţă trei împrejurări:
- a) punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii;
- exercitarea acţiunii penale;
- epuizarea sau stingerea acţiunii penale. Punerea în mişcare a acţiunii penale
Momentul în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Deşi acţiunea penală devine exercitabilă imediat după săvârşirea infracţiunii, punerea în mişcare a acesteia poate avea loc în momente diferite plasate pe parcursul urmăririi penale, dar, în orice caz, înainte de începerea judecăţii, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare şi în faza de judecată. În faza de judecată, acţiunea penală se pune în mişcare în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte şi persoane noi (art. 336 şi 337 Cod procedură penală).
Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu se confundă cu începerea urmăririi penale, care este momentul declanşării procesului penal.
Organele competente pot declanşa procesul penal, pornind în acest scop urmărirea penală, de îndată ce au luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, printr-unul dintre modurile de sesizare prevăzute de lege: plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu, când se află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune (art. 221 alin. 1 Cod procedură penală). În afara acestor moduri de sesizare ordinare există şi moduri speciale de sesizare, în lipsa cărora începerea urmăririi penale nu este posibilă, cum ar fi cazul plângerii prealabile a persoanei vătămate, a sesizării sau autorizării organului prevăzut de lege, când acţiunea penală nu poate fi folosită decât după obţinerea lor (exprimarea dorinţei statului străin, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 şi 280 Cod penal).
Dar, atât modurile obişnuite de sesizare, cât şi cele speciale servesc la încunoştinţarea organelor judiciare cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea începerii urmăririi penale. Toate modurile de sesizare, din punctul de vedere al dreptului penal material, sunt puse în legătură cu promovarea acţiunii penale. Aceasta înseamnă că, deşi există dreptul la acţiune, el nu poate fi folosit decât în prezenţa unuia din modurile speciale de sesizare.
Corelativ, pe plan procesual, pentru infracţiunile în conţinutul cărora legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa acestor moduri speciale de sesizare, nici urmărirea penală nu poate să înceapă, decât prin folosirea lor efectivă (art. 221 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală). Ceea ce înseamnă că, în toate aceste cazuri, lipsa sesizărilor speciale constituie impedimente în urmărirea faptelor şi a persoanelor care le-au comis (art. 10 alin. 1 lit. f Cod procedură penală).
În cazurile în care urmărirea penală a început, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare fără existenţa acestor sesizări speciale, ambele sunt considerate nelegale, urmând să fie efectuate ulterior în condiţiile legale (art. 10 alin. 2 Cod procedură penală).
Sesizările speciale menţionate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să provină de la organul ori persoana fizică în drept să facă asemenea
sesizări sau să dea astfel de autorizări (organele competente ale căilor ferate, comandantul unităţii militare, procurorul general etc.);
- să fie făcute în formă scrisă, cu excepţia plângerii prealabile, care poate fi făcută şi oral;
- să se refere la una din infracţiunile pentru care legea condiţionează atât începerea urmăririi penale, cât şi punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa sesizării speciale respective;
- să cuprindă date suficiente în legătură cu fapta şi făptuitorul, în aşa fel încât să existe temeiuri pentru a se proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale;
- să fie introduse sau obţinute în termenele legale, acolo unde legea impune aşa ceva.
Sesizările speciale odată introduse nu mai pot fi retrase, cu excepţia plângerii prealabile.
Momentul iniţial al folosirii acţiunii penale nu coincide întotdeauna cu momentul iniţial al procesului penal.
Pot exista însă situaţii în care, odată cu începerea urmăririi penale, deci odată cu pornirea procesului penal, organele competente pun în mişcare acţiunea penală (când ambele activităţi se realizează de acelaşi organ -procurorul).
Începerea urmăririi penale are loc in rem; ori de câte ori organele competente au date în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni, ele pot trece la declanşarea procesului penal pentru a crea cadrul legal în care să se acţioneze în vederea realizării activităţilor procesuale.
Spre deosebire de începerea urmăririi penale care se face in rem, punerea în mişcare a acţiunii penale se face in personam, deci pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară cunoaşterea persoanei fizice sau juridice care urmează să fie trasă la răspundere penală.
De asemenea, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane este necesară existenţa unor probe temeinice.
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în măsura în care persoana făptuitorului este cunoscută şi sunt probe suficiente de vinovăţie, lucru ce se realizează printr-o ordonanţă, fie la începutul urmăririi penale, fie pe parcursul acesteia, iar la sfârşitul acestei faze, prin rechizitoriul procurorului (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală).
Uneori acţiunea penală este pusă în mişcare în timpul judecăţii dacă în sarcina inculpatului se descoperă fapte noi care au legătură cu infracţiunea care face obiectul cauzei penale. Asemenea situaţii le întâlnim în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte sau alte persoane (fapte sau persoane noi - art. 336 şi art. 337 Cod procedură penală).
Actul procesual prin care procurorul pune în mişcare acţiunea penală în cazul extinderii procesului penal, cu privire la fapte noi, este declaraţia orală pe care acesta o face în faţa instanţei.
În anumite situaţii, instanţa de judecată pune şi ea în mişcare acţiunea penală, în cazul extinderii procesului penal, cu privire la fapte noi, în situaţiile în care procurorul nu participă la judecată (art. 336 Cod procedură penală).
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face de către instanţă prin încheiere, când, în cursul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, faptă care are legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul este trimis în judecată şi, procurorul nu participă la şedinţa de judecată.
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în cursul urmăririi penale de către procuror, iar în faza de judecată de către procuror sau instanţă. Actele procesuale prin care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare sunt: ordonanţa, rechizitoriul şi declaraţia orală, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către procuror, şi încheierea, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către instanţă.