Drept

RISCUL ÎNTEMEIAT ŞI CARACTERUL PENAL AL FAPTEI ÎN LEGISLAŢIA

REPUBLICII MOLDOVA

În legislaţia penală a Republicii Moldova din 12.06.2002, ca o noutate legislativă, printre cazurile de acest gen, care înlătură caracterul penal al faptei infracţionale, au fost incluse noi cazuri mai puţin cunoscute cum ar fi, de exemplu, cel de la articolul 40 „Riscul întemeiat".

Aceeaşi cauză îşi găseşte reglementare şi în Codul penal al Federaţiei Ruse din 1 ianuarie 1997, la articolul 41.

În acest sens, dacă e să vorbim despre noţiunea de risc, trebuie să specificăm că acesta are o profundă relevanţă şi la fundamentul răspunderii civile, care, de fapt, este o problema centrală a acestei ramuri de drept. Astfel, ea a fost şi este mult discutată în doctrina juridică. Şi de aceea considerăm necesar să facem apel la concepţiile obiective ale răspunderii civile, şi anume, la acelea care au generat ideea de risc ca fundament al răspunderii civile. După care, vom încerca să facem corelaţiunile de rigoare pentru a fi mai expliciţi în expunerile noastre.

Aşadar, analiza evoluţiei în timp a concepţiilor referitoare la fundamentarea răspunderii civile, cu privire specială la cea delictuală, ne permite să constatăm că, în principiu, ea se întemeiază pe ideea de culpă, greşeală sau vinovăţie.

Concepţia potrivit căreia poate fi cenzurată şi sancţionată numai o conduită culpabilă a fost, în cursul vremii, rămâne şi astăzi, dominantă în literatura juridică şi în practica înfăptuirii justiţiei şi totuşi ideea răspunderii obiective, în afară de culpă, care este una prezentă, a apărut evolutiv, încă de la începutul conturării noţiunii de răspundere în conştiinţa umană¹.

Aşa după cum se ştie, în dreptul roman, răspunderea juridică a apărut la început sub forma compoziţiei băneşti voluntare şi apoi, treptat, a compoziţiei băneşti legale. S-a consacrat astfel, pe plan juridic, răspunderea ca fapt social. Însă, în acele vremuri fundamentul ei era unul obiectiv, aşa încât simpla provocare a unei pagube dădea naştere dreptului la amenda legal stabilită.

Ca urmare a dezvoltării societăţii romane, apare, destul de curând, o breşă în această concepţie. Momentul este marcat de Legea Aquilia, care prevedea că răspunderea nu poate fi admisă atunci când se îndreaptă împotriva unor fiinţe lipsite de raţiune, cum sunt copiii şi nebunii, deoarece ele nu pot fi în culpă. Se pun astfel bazele legislative ale răspunderii pentru orice daună provocată altuia printr-o faptă culpabilă².

În acest fel, se consacră, pentru prima dată, concepţia subiectivă asupra răspunderii.

În concluzie, cu tot caracterul fragmentar al răspunderii în dreptul roman, culpa, deşi insuficient precizată şi conturată, a fost considerată în frecvente situaţii fundamentul sau temeiul răspunderii civile.

¹  A se vedea M. Eliescu, Raportul dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală. Problema cumulului celor două responsabilităţi în dreptul R..P.R.., „Studii şi Cercetări Juridice", nr. 1, 1963, p. 23.

²  A se vedea Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, Edit. Pedagogică şi Ştiinţifică, Bucureşti 1971, p. 398.

În dreptul Evului Mediu, concomitent cu receptarea dreptului privat roman, sunt stabilite trainic bazele concepţiei subiective, culpa fiind considerată o condiţie indispensabilă a răspunderii civile. Şi aceasta, datorită, mai ales, supremaţiei dreptului canonic, când sub influenţa bisericii creştine se generalizează existenţa unei aprecieri morale a celui care a provocat paguba. Elementul subiectiv al greşelii, colorată cu ideea religioasă de păcat, devine o condiţie generală a răspunderii civile³.

Sistemele juridice din dreptul modern reţin răspunderea civilă sub o atentă reglementare, pe baza căreia o foarte bogată jurisprudenţă a constituit factorul cel mai important al dezvoltării discursului ştiinţific şi al apariţiei a numeroase teorii asupra acestui subiect, care au cuprins într-o analiza concretă şi amănunţită toate aspectele răspunderii civile, evoluţia şi tendinţele ei.

Astfel, dezvoltarea economică, industrială mai ales, în ritm accelerat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, cuprinzând şi antrenând noi şi noi domenii, a creat situaţii tot mai diverse care au fost sursa unei vaste jurisprudenţe şi totodată spaţiul social pe terenul căruia s-au verificat veridicitatea şi valabilitatea teoriilor elaborate sau în curs de a fi elaborate. În acest sens, pe drept cuvânt s-a spus: „Dacă revoluţia industrială nu ar fi avut loc, probabil că răspunderea civilă nu ar fi avut un rol atât de important pe care îl are răspunderea civilă în prezent."⁴

În aceste condiţii, concepţia potrivit căreia angajarea răspunderii civile pe temeiul culpei făptuitorului sau a persoanei răspunzătoare s-a dovedit a fi insuficient de satisfăcătoare şi constituie motivul pentru care unii autori au căutat să construiască noi teorii prin care să explice răspunderea, cel puţin pe un alt temei decât culpa. Astfel, se poate constata că opiniile exprimate se grupează în trei teorii: teoria răspunderii subiective, teoria răspunderii obiective şi teoria care explică răspunderea civilă pe un temei mixt.

Teoria răspunderii subiective. În dreptul modern, în majoritatea ţărilor europene, reglementarea răspunderii civile este cuprinsă în coduri civile⁵ sau legi organice. Din analiza dispoziţiilor în materie, rezultă că teoria sau concepţia subiectivă, consacrată încă în dreptul feudal, cuprins legislativ într-un principiu general al răspunderii civile, este considerată, esenţialmente şi fără rezerve, întemeiată pe culpă. Principiul este enunţat terminologic în sensul că orice faptă a omului care provoacă altuia un prejudiciu obligă a-1 repara pe acela din a cărui greşeală sau culpă s-a produs.

În concluzie, aşa cum s-a afirmat, potrivit concepţiei subiective, întreaga răspundere civilă se întemeiază pe ideea de culpă sau greşeală, cu precizarea că, în

³ M. Eliescu, op. cit., p. 12.

⁴ A se vedea Tr. Ionaşcu, E.A. Barasch, Răspunderea civilă delictuală - culpa element necesar al răspunderii, Revista „Studii şi Cercetări Juridice", nr. 1, 1970, p. 27-30.

⁵ A se vedea I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1984, p. 184.

cazul răspunderii delictuale pentru fapta proprie, victima trebuie să dovedească culpa autorului prejudiciului, pe când în celelalte cazuri de răspundere, inclusiv în materie de răspundere contractuală⁶, culpa nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată⁷.

În ceea ce priveşte teoria răspunderii obiective, trebuie să menţionăm că ritmul accelerat de dezvoltare economică, rezultatele revoluţiei industriale concretizate în noi mecanisme, maşini, capacităţi de producţie tot mai complexe, instalaţii etc., au făcut ca viaţa şi munca să devină tot mai complex şi greu de conciliat cu grija şi prudenţa necesară pentru a evita accidentele şi primejdiile deosebite ce puteau surveni dintr-o atare activitate. În aceste condiţii, concepţia potrivit căreia răspunderea poate fi angajată numai în măsura existenţei culpei dovedite sau prezumate începe să fie neutralizată treptat, cel puţin în anumite cazuri, de inconvenientele şi dificultăţile sale practice, deoarece decelarea unei atitudini psihice contrare normelor juridice este, în multe situaţii, aproape imposibilă. De asemenea, prezumarea persoanei răspunzătoare a fi în culpa este, adesea, contrar realităţii, profund nedreaptă şi formală. Aşadar, a şi apărut teoria sau concepţia răspunderii obiective care, în diferite variante, bineînţeles, se fundamentează pe alte temeiuri decât cele subiective.

Concepţia răspunderii obiective a fost formulată şi argumentată pentru prima dată în dreptul modern de doctrina germană. Printre temeiurile cu caracter obiectiv propuse pentru explicarea răspunderii civile menţionăm: principiul cauzalităţii, principiul interesului activ şi principiul interesului preponderent, de asemenea şi ideea de risc.

Astfel, teoria riscului a avut cea mai largă audienţă în cercurile ştiinţifice. În formularea ei s-a pornit de la caracterul periculos al unor acte cauzatoare de prejudicii. În opinia creatorului ei, pot fi considerate periculoase acele acte care creează un risc, riscul producerii unor consecinţe păgubitoare pentru alţii.

Autorul împarte faptele oamenilor în două categorii distincte: obişnuite sau cotidiene şi periculoase sau creatoare de risc. În ce priveşte faptele obişnuite, autorul poate fi făcut răspunzător numai în măsura în care consecinţele lor dăunătoare sunt o urmare a culpei. Şi dimpotrivă, atunci când consecinţele dăunătoare sunt urmarea unor acte periculoase, creatoare de risc, răspunderea se antrenează fără culpă, pe temei obiectiv, nefiind necesară această condiţie. S-a susţinut că ar fi acte creatoare de risc, de pildă, supravegherea animalelor, folosirea de prepuşi de către comitenţi, întrebuinţarea unor maşini, instalaţii/vehicule cu dinamism propriu etc.

⁶ Liviu Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a 2-a, Iaşi, Edit. Fundaţiei

„Chemarea", 1996, p. 46.

⁷ A se vedea K. Binding, Die Normen und Hirebbertreldung, ediţia a 3-a, 1916, p. 232 şi urm.; prima ediţie a apărut în anul 1872. În acelaşi sens, a se vedea G. Venezian, Dani e risorcimenti fuori dei contratti, în Opere giuridiche, vol. 1, ediţia 1919, p. 41, publicată pentru prima dată în anul 1884 (apud Liviu Pop, op. cit., p. 49.).

În concluzie, putem spune că teoria riscului, în toate variantele sale, a alimentat o bogată literatură şi o abundentă jurisprudenţă orientată în favoarea victimei, dar a întâmpinat serioase dificultăţi în tendinţa de a convinge şi mai ales în generalizarea acceptării ei ca unic fundament al întregului sistem al răspunderii civile.

În acest sens s-a dovedit că „răspunderea obiectivă, lipsită de semnificaţie morală, se lovea atât de litera codului, cât şi de exigenţele securităţii dinamice a drepturilor"⁹. Totuşi, influenţa teoriei riscului nu a fost şi nici nu este de neglijat, cu atât mai mult cu cât elementele luate în considerare explică regimul special al răspunderii civile în anumite situaţii, cum ar fi repararea prejudiciilor provocate prin accidente de muncă şi boli profesionale¹⁰.

Sub această formă, ideea de risc a fost formulată chiar înaintea civiliştilor, sau, în tot cazul, aproape concomitent şi în dreptul penal de către En. Ferri, în lucrarea Sociologia criminale, care mai recent, în lucrarea Principii di diritto criminale, afirmă: „Omul, trăind în societatea de la care primeşte avantajele protecţiei şi a ajutorului, necesare dezvoltării propriei sale personalităţi fizice, intelectuale şi morale, trebuie să sufere şi restricţiunile cu sancţiunile lor relative, restricţii care asigură acel minimum de disciplină socială fără de care nu este posibilă nicio virtute civică."¹¹

De altfel, despre conceptul de risc penal, trebuie să vorbim în coraport cu conceptul de culpabilitate penală şi cu acela de răspundere morală subiectivă în opoziţie cu răspunderea obiectivă, legală.

Aşadar, teoria riscului nu a fost primită întru totul nici măcar în cazul răspunderii penale, şi este înlăturată în toate cazurile când răspunderea penală se bazează pe intenţie, adică dol, sau pe imprudenţă, adică culpă. Dar ea trebuie recunoscută ca fiind reală în cazurile când cineva este pedepsit pentru faptele săvârşite fără intenţie sau dol, şi, respectiv, fără imprudenţă sau culpă ori vinovăţie mixtă. De exemplu, faptul de a executa fotografii sau de a ridica planuri sau lucrări topografice ... etc.¹².

Adică, propriu-zis, pentru asemenea fapte, elementul moral ar consta în simpla săvârşire voluntară a faptului. Voluntarietate, spre deosebire de infracţiunile intenţionate (doloase) sau imprudente (culpoase), presupune că până la proba contrarie, tot ce este săvârşit este însoţit oricum de anumite procese psihice de vinovăţie.

⁹ M. Eliescu, op. cit., p. 23.

¹⁰ L. Pop, op. cit., p. 50-51.

¹¹ Enrico Ferri, Principii de drept criminal, vol. II, Bucureşti, 1929, p. 238; el formulează în
original principiul astfel: ,,L'uomo e responsabile sempre di ogni suo atto, soltanto perche e finiche
vive in societâ."

¹² N. T. Buzea, Infracţiunea şi culpabilitatea. Doctrină, legilaţie, jurisprudenţă, Alba Iulia,
Tipografia Sabin-Solomon, 1944, p. 401.

Alţii deduc vinovăţia sau culpa care să slujească drept temei al responsabilităţii şi pedepsei. De data aceasta, faptul sau cauza juridică a imprudenţei culpabile ar rezulta fie din caracterul moral, deficitar al autorului, fie din împrejurarea că individul sau contravenientul, trăind în societatea de la care primeşte atâtea avantaje, are datoria să se instruiască asupra datoriilor sociale, ca membru al societăţii, să ştie condiţiile fixate pentru buna conveţuire în societate şi să se adapteze lor, iar, dacă nu o face, înseamnă că a neglijat a se instrui asupra lor. Adică, propriu-zis, această vină sau culpă este presupusă ca existând în mod absolut, pentru că ea nu trebuie nici dovedită şi nici combătută; or, după cum se zice în ştiinţa dreptului, ea este o prezumţie juris et de jure.

După alţii însă, răspunderea ar fi neutră, adică străină elementului psihic, baza ei juridică ar fi obiectivă şi legală, în sensul că ea se naşte din obligaţiunea generală ce o are individul de a se conforma, în viaţă, regulilor stabilite în societate, precum şi din faptul că atunci când nesocoteşte această datorie socială, generală şi obiectivă, el trebuie să sufere consecinţele acţiunii sale, independent de orice idee de dol, adică de intenţie sau imprudenţă. După unele păreri, încălcările ar fi infracţiuni de fapt, infracţiuni pur materiale factum pro dolo accipitur), în care judecătorul are doar obligaţia să constate existenţa faptului, caracterul antijuridic penal al urmărilor produse, precum şi raportul de cauzalitate materială dintre autor şi faptă şi, pe baza acestor constatări, să stabilească responsabilitatea, fără a se preocupa de caracterul infractorului sau de faptul că autorul a neglijat a se instrui asupra datoriilor sale sociale. Astfel autorul trebuie să răspundă, în toate cazurile şi orice s-ar întâmpla, să rişte¹³.

În acest sens, o formulare juridică a teoriei privitoare la faptele apreciate ca fiind nici intenţionate şi nici imprudente a fost expusă de A. Rocco, ministrul italian al Justiţiei, cu ocazia dezbaterilor ce au avut loc în cadrul comisiei parlamentare asupra acestei chestiuni. El a spus că, la faptele contravenţionale, fiecare trebuie să răspundă de acţiunea sau de omisiunea sa voluntară. Regula aceasta este valabilă pentru toate infracţiunile, cu deosebirea că, la delicte, nu este suficient a se vedea dacă acţiunea sau inacţiunea este una conştientă şi voluntară, ci mai trebuie a se vedea şi dacă rezultatul, dăunător sau periculos, a fost voit sau nu, prevăzut sau nu în cazul când era previzibil sau nu, şi a stabili astfel dacă este un dol sau o intenţie ori o culpă, fiindcă aceste elemente nu au raport cu acţiunea sau inacţiunea a cărei cauză sau rezultat s-a produs. Raportul se impune odată cu rezultatul însuşi, care constituie efectul acţiunii sau al omisiunii, pe când, la contravenţii, această a doua cercetare (referitoare la înţelegerea sau voinţa liberă sau previzibilitatea rezultatului) nu este necesară.

Aşadar, după cum rezultă din susţinerile expuse, la aceste tipuri de fapte infracţionale, numite odinioară contravenţii, constatarea voinţei nu poate fi diferită de aceea a delictelor, decât pentru contravenţii, sunt suficiente conştiinţa şi voinţa acţiunii sau omisiunii, fără să mai fie nevoie de alte cercetări.

Ibidem.

Astfel, a vorbi despre risc, ca izvor de responsabilitate penală, pare un non sens juridic. Cu toate acestea, aşa după cum s-a apreciat, există cazuri când autorul unui fapt penal este pedepsit, chiar dacă faptul comis nu este săvârşit nici cu intenţie (dol), nici din imprudenţă (culpă). Sau, propriu-zis în asemenea situaţii, răspunderea se naşte din ceea ce doctrinarii vechi numeau casus.

În sens larg, întâmplarea sau ideea de risc, aşa după cum s-a arătat, este mai familiară dreptului privat în cadrul căruia am schiţat doar câteva crâmpeie ale evoluţiei problemei.

Riscul în dreptul privat se poate prezenta sub două aspecte. Unul este acela când cel ce se obligă îşi asumă răspunderea şi pentru cazuri străine de fapta lui, cazuri care, fără o asemenea asumare, l-ar exonera de obligaţie. Al doilea este acela când cineva răspunde de un fapt al său, fără ca să fie, sub vreo formă oarecare, legală şi explicită, vinovat, şi deci, ţinut să răspundă.

În dreptul penal, interesează mai mult forma a doua.

Aşadar, riscul este denumirea răspunderii obiective, opusă răspunderii morale. Ca să se ajungă la noţiunea de risc şi la acceptarea riscului în drept, s-a produs, cum bine spune prof. Josserand, o revoluţie, nu o evoluţie.

Astfel încât, noţiunea de risc nu este o creaţiune teoretică a ştiinţei juridice, ci este una născută din transformările produse în condiţiile vieţii social-economice.

În dreptul penal, după cum se ştie, există un principiu, acela că nimeni nu răspunde decât dacă este vinovat, adică în baza proceselor psihice existente la comiterea infracţiunii, cum ar fi cele ale intenţiei (dol) sau ale imprudenţei (culpa) ori ale intenţiei depăşite sau a vinovăţiei mixte.

Prin abatere de la acest principiu, s-a admis că cineva poate fi răspunzător şi ,,fără a fi vinovat", evident, fără o vină precisă şi dovedită. Excepţia aceasta s-a inspirat din formula juridică dată dreptului de juriştii romani, care au susţinut că, prin dreptul său, neminem taedere potest. Din această formulă au reieşit, mai întâi, teoria abuzului de drept, mai apoi teoria riscului, pe care autorul menţionat o prezintă ca fiind la grande vedette du droit civil mondial.

Pentru a analiza ideea de risc, ca izvor de responsabilitate, doctrina şi jurisprudenţa au recurs la mai multe alte creaţiuni juridice; dar, dintre toate, vom menţiona numai pe aceea pe care juristul francez Saleilles, cunoscut prin excelenta sa lucrare Vindividualisation de la peine, a mai numit-o şi riscul profesional (risque professionel) în care arată că un lucrător care a accidentat fără vina sa, se obligă pe drept la reparaţie, din partea patronului, fără a mai fi nevoie de dovedirea vreunei vine sau culpă active din partea acestuia.

Astfel, i se pune în sarcină şi i se presupune o culpă negativă, fără să fie nevoie a se arăta care ar putea fi aceea. Şi se face aplicaţiunea principiului de echitate, cuprins în cunoscuta formulă ubi emolumentum ibi onus. Cine are beneficiul unei întreprinderi trebuie să aibă şi riscul ei, adică neajunsurile, pagubele ei.

În acest sens, reputatul autor român George Antoniu, în una din secţiunile lucrării sale Vinovăţia penală, se referă la „răspunderea penală fără vinovăţie". Autorul menţionează că doar în situaţii de excepţie şi ca reziduuri ale formelor de răspundere arhaică, există în unele legislaţii şi o răspundere bazată exclusiv pe legătura de cauzalitate, adică o răspundere indiferentă de existenţa vreunei forme de vinovăţie; aceasta constituie răspunderea penală obiectivă.

Răspunderea obiectivă poate fi ocultă, atunci cînd organele judiciare golesc orice conţinut de formele vinovăţiei sau le transformă în simple etichete, fără o analiză temeinică a proceselor psihice ce stau la baza lor.

O formă de manifestare a acestei răspunderi obiective oculte este şi folosirea până la exces a prezumţiei de dol şi culpă (dolus ex re; culpa in re ipsa).

Astfel, autorul menţionat afirmă că pot fi considerate forme de răspundere obiectivă ocultă şi cazurile când înlăturarea oricărei evaluări a proceselor subiective este motivată cu argumentul că agentul, dacă a avut iniţial o conduită ilicită, trebuie să răspundă pentru toate urmările, chiar dacă acestea au fost unele fortuite (qui verari in re illicita respondit etiarn pro casu) sau dacă rezultatul este consecinţa acţiunii mai multor persoane, fără să se poată stabili care dintre ele este autorul, caz în care răspunderea va reveni tuturor participanţilor¹⁴.

În aceeaşi lucrare, G. Antoniu mai arată că unii autori mai noi (H. Hart) consideră că răspunderea obiectivă poate juca totuşi un rol important în prevenirea faptelor ilicite; pe această linie de gândire s-a subliniat faptul că, în cazul infracţiunilor minore, răspunderea obiectivă simplifică probaţiunea, evită complicaţiile procedurale ... etc., mai ales în legislaţiile care vădesc un simţ practic deosebit (de exemplu, legislaţia anglo-saxonă) în care răspunderea obiectivă este folosită frecvent, îndeosebi în cazul unor incriminări de larg interes, cum ar fi cele în materie sanitară, economică, comercială ori în legătură cu apărarea mediului, posesia de arme etc.

Şi în legislaţia penală franceză, chiar dacă numai cu titlu de excepţie, se admite, de asemenea, posibilitatea unei răspunderi penale obiective. Astfel, jurisprudenţa franceză afirmă că, în cazul delictelor prevăzute cu pedepse reduse (amendă poliţienească), denumite delicte-contravenţii, este suficientă constatarea că autorul a comis cu voinţă fapta respectivă, fără a fi nevoie, ca Ministerul Public să se probeze, culpa autorului. Asemenea soluţii s-au pronunţat în delictele din domeniul vânătorii apelor şi păşunilor, în cazul delictelor vamale, de transport rutier ş.a.

În legislaţia penală italiană, răspunderea obiectivă este prevăzută explicit la art. 42 al. 2, care permite tragerea la răspundere a agentului numai pentru rezultatul provocat de acţiunea sau omisiunea săvârşită.

De asemenea, în practica judiciară a instanţelor nord-americane există instituţia strict liability, care înseamnă răspunderea independentă de mens rea (vinovăţie)¹⁵.

¹⁴ George Antoniu, Vinovăţia penală, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1995, p. 191.

¹⁵ Ibidem, p. 193-194

.

Aşadar, revenind asupra problemei puse iniţial în discuţie, trebuie să menţionăm că progresul tehnico-ştiinţific este imposibil fără a introduce noi tehnologii, fără a realiza experimente în diferite domenii ale activităţii fiinţei umane, pentru a nu frâna activitatea persoanei în diferite domenii - ştiinţă, tehnică, medicină, farmacologie, sfera de producere etc.

Însă, în viziunea noastră, toate acestea îşi găsesc sau, eventual, şi-ar putea găsi relevanţă, fără a fi în detrimentul drepturilor şi intereselor legistime ale aşa-zişilor „infractori prezumaţi". Oricum, chiar şi atunci când complexitatea raporturilor sociale evoluează şi se amplifică, trebuie găsite şi stabilite anumite limite de echilibru între interesele generale cât şi cele individuale. Or, în viziunea noastră, un aspect justificativ, dar şi limitativ, pentru recunoaşterea făţişă a răspunderii penale obiective, aceasta, la rândul său, edictată uneori de anumite raţiuni şi situaţii justificative, l-ar constitui recunoaşterea riscului întemeiat, ca un caz care înlătură caracterul penal al faptei.

Pe cale de consecinţă sau ca urmare a celor relatate, vom încerca să arătăm şi să argumentăm necesitatea şi raţionalizarea conceptului de risc întemeiat.

În legislaţia penală a Republicii Moldova a fost introdusă o nouă cauză care înlătură caracterul penal al faptei: riscul întemeiat. Astfel, la art. 40 alin. 1, Cod penal al Republicii Moldova la alin. 1 se menţionează: „ Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente utile." Respectiv, la alin. 2 se prevede: „Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege." Iar la alin. 3 se stipulează că „Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu pericolul pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social."

Astfel, noţiunea de risc semnifică o acţiune (inacţiune) cu posibile consecinţe dăunătoare. Evaluarea gradului de risc exprimă probabilitatea acestuia de a se produce, precum şi impactul pe care îl poate avea asupra relaţiilor sociale¹⁶.

Riscul profesional este considerat justificat, dacă acţiunea săvârşită decurge în mod obiectiv din informaţia asupra faptelor şi circumstanţelor de care dispunea colaboratorul poliţiei, scopul legitim nu putea fi realizat prin acţiuni ce nu ar fi implicat riscul, iar colaboratorul poliţiei, care a admis riscul, a luat toate măsurile posibile pentru a preîntâmpina consecinţele negative¹⁷.

¹⁶ A. Barbăneagră, V. Berliba, M. Bârgău, A. Borodac, V. Bujor, T. Carpov, M. Gheorghiţă, C.
Gurschi, M. Laşcu, T. Popovici, V. Ţaulean, Gh. Ulianovschi, X. Ulianovschi, Codul penal al
Republicii Moldova (cu modificările aduse până la 8 august 2003 prin Legea nr. 211-XV din
29.05.2003, „M.Of. al Republicii Moldova", nr. 116-120 din 13.06.2003). Comentariul, Edit. ARC,

Chişinău, 2003, p. 111.

¹⁷ A. Barbăneagră, V. Berliba, C. Gurschi, V. Holban, T.Popovici, G. Ulianovschi, X.
Ulianovschi, N. Ursu, Codul penal comentat şi adnotat, Chişinău, Edit. Cartier juridic, 2005, p.79.

Aşa cum s-a arătat, progresul tehnico-ştiinţific este imposibil fără a introduce noi tehnologii, fără a realiza experimente în diferite domenii ale activităţii fiinţei umane. Pentru a nu frâna activitatea persoanei în diferite domenii: ştiinţă, tehnică, medicină, farmacologie etc., în legislaţia penală a Republicii Moldova a fost introdusă o nouă cauză care înlătură caracterul penal al faptei: riscul întemeiat. În viziunea noastră, aceasta este necesară tocmai ca o raţionalizare, pe de o parte, a reglementării juridice a unor rapoturi sociale cu un caracter specific, pe de altă parte pentru a se limita acceptarea situaţiilor de fapt cărora li s-ar putea atribui sau imputa într-un mod execsiv o responabilitate obiectivă.

În acest sens, riscul se consideră întemeiat şi are un efect exonerativ de răspundere penală dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

• scopul social-util nu putea fi atins fără acţiunile (inacţiunile) însoţite de risc;
• persoana care a riscat a întreprins toate măsurile pentru a nu leza interesele şi valorile sociale ocrotite de legea penală¹⁸.

Prin existenţa unui scop social-util se înţelege faptul că persoana acţionează în condiţiile unui risc, nu pur şi simplu pentru atingerea unui scop oarecare (de exemplu, îmbogăţirea proprie), ci pentru ca riscul dat să aducă un beneficiu, un folos întregii societăţi (de exemplu, obţinerea unui medicament contra unei maladii răspândite).

Iar prin realizarea acţiunilor cu scopul de a preîntâmpina apariţia daunei

se înţelege faptul că persoana în cauză este obligată, în primul rând, să întreprindă măsuri, iar în al doilea rând acestea trebuie să fie suficiente. De pildă, începând lucrările la un experiment ştiinţific, persoana este obligată să execute şi să respecte toate regulile privind tehnica securităţii, diferite instrucţiuni ce ţin de domeniul dat, să obţină permisiunea respectivă, precum şi să atragă atenţia asupra eventualelor posibilităţi de apariţie a unor daune în cazul insuccesului experimentului.

Pe lîngă condiţiile enumerate, unii autori mai remarcă şi întreprinderea unor acţiuni forţate¹⁹. Pentru atingerea scopului social-util urmărit, riscul a fost o faptă forţată, întrucât în alt mod nu s-a putut acţiona. Persoana în cauză trebuie să-şi dea seama că atingerea scopului urmărit este imposibilă în alt mod. Dacă persoana îşi dă seama că poate ajunge la ceea ce doreşte şi prin alte mijloace care nu ţin de riscul întemeiat, atunci, în cazul în care sunt provocate anumite daune, persoana în cauză urmează să răspundă penal.

Totodată, riscul întemeiat înlătură răspunderea penală pentru dauna cauzată intereselor şi valorilor ocrotite numai în cazul în care persoana care a riscat nu a avut la dispoziţie nicio altă cale de a atinge scopul social util.

Astfel, riscul se consideră neîntemeiat dacă:

• era cu bunăştiinţă îmbinat cu primejdia pentru viaţa unei persoane;

¹⁸ Stela Botnaru, Alina Şavga, Vladimir Grosu, Mariana Grama, Drept penal, parte generală,
Chişinău, Edit. Cartier Juridic, 2005, p. 328.

¹⁹ Alexandru Borodac, Marin Gherman, Nicuşor Maldea, Corina Titiana Aldea, Mona Mirela
Costa, Viviana Stiuj, Manual de drept penal. Parte generală, Chişinău, f.e., 2005, p. 294.

• conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru ecologic;
• conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru social;

• scopul social-util putea fi atins prin alte mijloace şi acţiuni, care nu presupuneau risc;
• persoana care a riscat nu a luat toate măsurile pentru a proteja interesele şi valorile ocrotite de legea penală;
• persoana a riscat pentru a-şi atinge scopurile personale.

Legea (nr. 416-XII din 18.12.1990) cu privire la poliţie defineşte noţiunea de risc profesional care, în viziunea autorilor naţionali, constituie o formă a riscului întemeiat. Conform prevederilor art. 33 al acestei legi, nu constituie infracţiune acţiunea colaboratorului de poliţie care a fost săvârşită într-o situaţie de risc profesional justificat, deşi aceasta are semnele acţiunilor pentru care este prevăzută răspunderea penală.

În ceea ce priveşte riscul profesional, în doctrina dreptului penal moldovean²⁰ s-a apreciat că este considerat justificat, dacă acţiunea săvârşită decurge în mod obiectiv din informaţia asupra faptelor şi circumstanţelor de care dispunea colaboratorul poliţiei, iar scopul legitim nu putea fi realizat prin acţiuni ce nu ar fi implicat riscul, iar colaboratorul poliţiei, care a admis riscul, a luat toate măsurile posibile pentru a preîntâmpina consecinţele negative.

Aşadar, acţiunile însoţite de un anumit risc în care nu există siguranţa că nu va fi cauzată o anumită daună sunt capabile să asigure atingerea scopului urmărit, dar pot avea drept rezultat săvârşirea unor fapte care vor atenta la interesele personale sau publice ocrotite de legea penală²¹.

Astfel, riscul trebuie apreciat ca fiind o cauză care ar exclude caracterul penal al faptei, şi repectiv fapta să fie totuşi comisă cu un anumit risc, să fie întemeiat.

Concluzii

Ca o sinteză a tuturor celor menţionate, credem că o asemenea abordare a problemei este una echitabilă, dar şi raţională. Astfel, acceptarea unui asemenea caz exonerator de imputabilitate penală sau, mai bine zis, prin care s-ar înlătura caracterul penal al faptei, constituie un aspect de rezolvare a problemelor şi a disputelor expuse, cel puţin parţial. Totodată, în accepţiunea noastră ar putea chiar reprezenta un progres al gândirii juridice contemporane.