Drept

   Prescripţia liberării de răspundere penală

Prescripţia răspunderii penale, este o cauză de înlăturare a răspunderii penale care constă în înlăturarea răspunderii penale pentru infracţiunea săvîrşită pe temeiul trecerii, în anumite condiţii, a unui interval de timp, cu consecinţa stingerii raportului juridic de răspundere penală născut prin săvîrşirea infracţiunii şi scoaterii acesteia de sub incidenţa legii penale.

Funcţia prescripţiei răspunderii penale este aceea de a delimita în timp posibilitatea şi obligaţia legală de tragere la răspundere penală pe cei care au săvîrşit fapte prevăzute de legea penală.

Natura juridică a prescripţiei răspunderii este aceea de cauză a stingerii răspunderii penale şi deci, a acţiunii de tragerea la răspundere penală justificată de inutilitatea recurgerii la constrîngerea juridică penală după trecerea unei anumite perioade de timp de la data săvîrşirii faptei prevăzute de legea penală.

Cu cît mai puţin timp trece din ziua săvîrşirii infracţiunii pînă la aplicarea pedepsei penale, cu atît este mai mare eficacitatea aplicării pedepsei, şi invers, pedepsirea persoanei după un termen îndelungat de la săvîrşirea infracţiunii este, de regulă, iraţională din punct de vedere al atingerii scopurilor pedepsei penale, prevăzute de articolul 61 aliniatul 2 al Codului Penal al Republicii Moldova.

Temeiul liberării de răspundere penală, conform articolului 60 al Codului Penal al Republicii Moldova constă în faptul că datorită expirării unor anumite termene din momentul săvîrşirii infracţiunii, pericolul social sau îşi pierde complet vigoarea, sau se micşorează în aşa măsură, încît devine iraţional de tras la răspundere penală persoana concretă.

În dependenţă de gradul pericolului social al acţiunii comise şi luînd în consideraţie purtarea vinovatului după săvîrşirea infracţiunii, legislaţia în vigoare prevede 4 modalităţi de prescripţie a tragerii la răspunderea penală:

1. Prescripţia e nediferenţiată;
2. Prescripţia e diferenţiată;
3. Excepţie de la regulile generale al prescripţiei.

Prescripţia e diferenţiată-dacă persoana care a săvîrşit infracţiunea nu se sustrage de la anchetarea penală şi judecată, atunci ea nu poate fi trasă la răspundere penală dacă din ziua săvîrşirii infracţiunii au expirat următoarele termene (articolul 60 al Codului Penal al Republicii Moldova):

1. 2 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni uşoare;
2. 5 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni mai puţin grave;
3. 15 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni grave;
4. 20 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni deosebit de grave;
5. 25 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni excepţional de grave.

Conform prevederilor noului Cod Penal al Republicii Moldova curgerea prescripţiei se suspendă dacă persoana care a săvîrşit infracţiunea se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată. În aceste cazuri, curgerea prescripţiei se reia din momentul reţinerii persoanei sau din momentul autodenunţării. Însă persoana nu poate i trasă la răspundere penală dacă de la data săvîrşirii infracţiunii au trecut 25 de ani şi prescripţia nu a ost întreruptă prin săvîrşirea unei noi infracţiuni.

Aplicarea prescripţiei faţă de persoana care a săvîrşit o infracţiune excepţional de gravă se decide de către instanţa de judecată. Dacă instanţa de judecată nu va găsi posibilă aplicarea prescripţiei şi liberarea de răspundere penală, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu închisoarea pe 35 de ani.

Termenele prescripţiei de tragere la răspundere penală se reduc pe jumătate pentru persoanele care la data săvîrşirii infracţiunii erau minori.

Prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvîrşit infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.[1]

Conform legislaţiei României, determinarea termenului, în mod concret, se face în funcţie de maximul special prevăzut în norma de incriminare a infracţiunii săvîrşite, iar nu în raport cu pedeapsa ce s-ar aplica de către instanţă, în cazul în care infracţiunea ar fi fost judecată.

Potrivit articolului 122 al Codului Penal al României, aliniatul 2, termenele de prescripţie se socotesc de la data săvîrşirii infracţiunii, în cazul infracţiunilor continue, termenul curge de la data încetării acţiunilor sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvîrşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

În cazul infracţiunilor, de obicei care sunt similare cu infracţiunile continue, termenul de prescripţie se socoate de la data ultimii acţiuni sau inacţiuni.

Cînd la săvîrşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane, ca autori, instigatori sau complici, termenul de prescripţie se calculează de la aceiaşi dată pentru toţi, adică de la data cînd se consideră săvîrşită infracţiunea pentru autor, indiferent de la data la care fiecare participant şi-a adus contribuţia[2].

Curgerea prescripţiei se întrerupe dacă, pînă la expirarea termenilor indicate, persoana va săvîrşi o infracţiune, pentru care conform Codului Penal al Republicii Moldova poate fi stabilită privaţiunea de libertate pe un termen mai mare de 2 ani. Calcularea prescripţiei în acest caz începe din momentul săvîrşirii infracţiunii noi. De exemplu, dacă o persoană a comis acte de huliganism cu circumstanţe agravante şi timp de 4 ani n-a fost trasă la răspundere penală, iar după aceea ea săvîrseşte din nou, să zicem – o tîlhărie, atunci cei patru ani care s-au scurs pînă la săvîrşirea infracţiunii noi se anulează şi calcularea prescripţiei începe chiar din momentul săvîrşirii infracţiunii de tîlhărie.

Curgerea prescripţiei se suspendă, dacă persoana care a săvîrşit infracţiunea se sustrage de la anchetă sau judecată. În aceste cazuri curgerea prescripţiei începe din momentul autodenunţării.

Întreruperea prescripţiei este, cum o arată şi denumirea, o cauză legală care lipseşte de eficienţă timpul scurs pînă în momentul intervenirii sale, făcând să înceapă un nou termen de prescripţie, după îndeplinirea actului întrerupător.

Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prezintă trei caractere:

1. Este legală, deoarece actele care au efect întreruptiv al cursului prescripţiei, au efect intreruptiv şi sunt expres prevăzute de lege;
2. Este obligatorie, pentru că recunoaşterea efectului lor întrerupător nu este lăsată la aprecierea organelor întrerupătoare, judiciare;
3. Este absolută, în sensul că întreruperea poate opera în legătură cu oricare infracţiune supusă prescripţiei.[3]

Făcînd un studiu comparat putem vedea diferenţa prescripţiei, adică a întreruperii în legislaţia noastră şi în legislaţia română. Mai sus am enumerat cauzele care întrerup prescripţia noastră, iar acum voi enumera cauzele care întrerup prescripţia în legislaţia română.

Potrivit articolului 123 al Codului Penal al României, cursul termenului prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.

Dintre actele care potrivit Codului de procedură penală se comunică învinuitului sau inculpatului menţionăm înmînarea unui exemplar al mandatului de arestare, prezentarea mandatului de urmărire penală.

Pentru a avea act întrerupător, actul trebuie să ie făcut în conformitate cu dispoziţiile legale, să fie valabil şi să fie comunicat, potrivit legii, învinuitului sau inculpatului ori să fie îndeplinită în prezenţa acestuia (luarea interogatorului, ascultarea unor martori etc.).

În cazul unor acte procedurale nule, prescripţia se consideră întreruptă la data ultimului act întrerupător valabil.

Efectele actelor întrerupătoare. Din cîte cunoaştem actele întrerupătoare au drept efect neluarea în calcul a timpului scurs de la data săvîrşirii infracţiunii şi pînă la data îndeplinirii actului. Fiecare întrerupere face să curgă un nou termen de prescripţie. Numărul prescripţiei întreruperilor este nelimitat.

Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte „in rem” şi de aceea, aceste efecte se produc faţă de toţi participanţii, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unui din ei.

Privind suspendarea, aşa cum rezultă din prevederea înscrisă în articolul 128 aliniatul 1 al Codului Penal al României, cursul prescripţiei poate fi suspendat, în primul rînd, datorită unei dispoziţii legale care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. În cazul săvîrşirii de infracţiuni contra statului, în străinătate de către străini, constituie astfel, o cauză legală de suspendare a cursului prescripţiei. Cursul prescripţiei poate fi suspendat în al doilea rînd de intervenţia unor cazuri de forţă majoră cum sunt de exemplu epidemii, inundaţii, starea de război.

Efectele: suspendarea cursului prescripţiei are un efect mai limitat fiindcă ea nu determină de cît o amînare a curgerii termenului de prescripţie, termen care se prelungeşte cu durata cît a existat împiedicarea.

Proba suspendării şi a întreruperii revine procurorului.

Suspendarea produce efecte „in personam”, ea operează numai în raport cu persoanele faţă de care din cauzele arătate nu a fost posibilă punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

O altă prescripţie este prescripţia nediferenţaită. Dacă persoana care a săvîrşit infracţiunea se sustrage de la anchetă şi judecată, atunci ea poate fi trasă la răspundere penală, cînd din timpul săvîrşirii infracţiunii a trecut ceva timp şi prescipţia n-a fost întreruptă prin săvîrşirea unei noi infracţiuni.

Curgerea prescripţiei se întrerupe la comiterea oricărei infracţiuni şi nu numai a infracţiunii pentru care, conform Codului Penal al Republicii Moldova, poate fi stabilită privaţiunea de libertate pe un termen mai mare de doi ani din momentul cînd se întrerupe prescripţia diferenţiată.[4]

Conform articolului 60 alinatul 6 al Codului Penal al Republicii Moldova, aplicarea prescripţiei faţă de persoana care a săvîrşit o infracţiune excepţional de gravă se decide de către instanţa de judecată. Dacă instanţa de judecată nu va găsi posibilă aplicarea prescripţiei şi liberarea de răspundere penală, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu închisoare pe 35 de ani.

O altă modalitate este excepţia de la regulile generale ale prescripţiei. Conform dreptului internaţional şi a prevederilor articolului 60 alinatul 8 al Codului Penal al Republicii Moldova, prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvîrşit infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război sau  alte infracţiuni.

Deci, putem spune că raţiunea reglementării acestei instituţii de drept este în strînsă legătură cu însăşi raţiunea represiunii penale, care este acea de a asigura prevenţia generală şi specială a săvîrşirii de noi infracţiuni.

[1] Codul Penal al Republicii Moldova.

[2] Alexandru Buroi. Drept penal român, p.g. Bucureşti 1997

[3] Drept penal – Partea generală. Alexandru Buroi, „Juridica”, Bucureşti 1999

[4] A. Borodac „Drept penal, Partea generală”, Chişinău, Ştiinţa 1994 pag. 297.