Dobândirea posesiei. Posesia se dobândeşte prin întrunirea cumulată a celor două elemente- corpus şi animus. Elementul material al posesiei poate fi dobândit şi exercitat fie personal de către posesor, fie printr-un reprezentant, cum sunt: locatarul, depozitarul, mandatarul, comodatarul etc. În ce priveşte animus, fiind un element de natură psihică, în principiu, trebuie să fie prezent, direct şi nemijlocit, în persoana posesorului. El nu se poate dobândi şi exercita prin altul. De la această regulă se admite o singură excepţie; astfel, persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu dobîndesc şi exercită elementul intenţional al posesiei prin reprezentanţii lor legali.
Dobândirea posesiei poate avea loc prin faptul unilateral al posesorului de a intra în stăpânirea unui lucru al altuia, fie că îl scoate din posesia posesorului anterior, fie că lucrul a fost abandonat. Posesia mai poate fi dobândită printr-un act juridic de transmisiune de la posesorul anterior.
Se pune problema întrebarea dacă detenţia precară poate sau nu să fie intervertită (transformată din interior) în posesie. Art. 1857 Cod civil instituie principiul potrivit căruia detentorul precar „ nu poate să schimbe el însuşi, fie prin sine singur, fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei astfel de posesii”.
Totuşi, art. 1858 Cod civil reglementează patru cazuri de excepţie când este posibilă intervertirea detenţiei precare în posesie utilă, prin intervertirea titlului. De asemenea, în art. 1855 Cod civil se prevede că cel care „a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrară”; dacă se vorbeşte de o probă contrară conservării calităţii de detentor precar, înseamnă că poate avea loc transformarea acestei calităţi.
Cazurile intervertire a detenţiei care constituie în acelaşi timp moduri de dobândire a posesiei, reglementate de dispoziţiile art. 1858 din Codul de civil, sunt următoarele:
- când deţinătorul unui bun dobândeşte cu bună-credinţă, de la o terţă persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate cu privire la acel bun (art. 1858 pct. 1 Cod civil). De pildă, chiriaşul cumpără bunul pe care acesta-l deţine cu acest titlu de la o altă persoană decât locatorul, crezând că terţul a devenit între timp proprietarul bunului respectiv. Detentorul precar, în exemplul nostru chiriaşul, trebuie să fie de bună-credinţă, adică să nu fi cunoscut că vânzătorul nu este proprietarul bunului.
- când deţinătorul bunului neagă, prin acte de rezistenţă, existenţa raportului obligaţional în temeiul căreia era obligat a stăpâni bunul pentru altul şi nu pentru sine, adică fără animus domini sau animus sibi habendi (art. 1858 pct. 2 Cod civil). Asemenea acte de rezistenţă pot consta în: refuzul comodatarului de a restitui bunul ce i-a fost împrumutat pe motiv că se consideră proprietarul său; refuzul depozitarului de a restitui bunurile primite în depozit, pentru acelaşi motiv; notificarea pe care chiriaşul o trimite proprietarului bunului ce i-a fost închiriat, prin care îi aduce la cunoştinţă că nu-i mai recunoaşte această calitate şi că refuză să plătească chiria în continuare
- când deţinătorul strămută posesia bunului printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este de bună-credinţă (art. 1858 pct. 3 Cod civil). Terţul dobânditor cu bună- credinţă începe să stăpânească pentru sine, având posesia utilă asupra bunului;
- când deţinătorul transmite posesia la altul printr-un act universal, dacă succesorul universal este de bună-credinţă (art. 1858 pct. 4 Cod civil). Acest caz de intervertire a detenţiei în posesie a declanşat o serie de discuţii în literatura de specialitate, unii autori considerând că textul nu are aplicare, iar alţi autori apreciind că textul s-ar referi la situaţia moştenitorului care dobândind o succesiune, crede că un bun deţinut de către de cujus cu titlu precar se afla în proprietatea acestuia.
Considerăm că trebuie făcută distincţie între succesiunea legală şi succesiunea testamentară.
În cazul succesiunii legale (ab intestat), prin simpla transmisiune cu titlu universal a bunului către un succesor de bună credinţă, nu se produce intervertirea detenţiei în posesie, deoarece moştenitorul, fiind succesorul defunctului, succede atât drepturile, cât şi obligaţiile autorului său, deci şi obligaţia de restituire a lucrului. În mod normal, succesorul universal nu ar trebui să aibă mai multe drepturi decât defunctul. A permite transformarea detenţiei în posesie, urmare a dobândirii unei succesiuni, înseamnă a recunoaşte succesorului universal sau cu titlu universal o calitate nouă, de posesor, pe care defunctul n-a avut-o şi, prin urmare, nu putea să i-o transmită. Apreciem că succesorul legal poate dobândi posesia dar nu în temeiul cazului de intervertire a detenţiei de la pct. 4.
al art. 1858 din Codul civil, ci în temeiul cazului de la pct. 2. din acelaşi articol, adică prin actul de rezistenţă la exerciţiul dreptului posesorului.
În cazul succesiunii testamentare, considerăm că are aplicare acest caz de intervertire a detenţiei în posesie, pentru că ipoteza legală presupune transmisiunea printr-un act universal; existând un legat universal sau un legat cu titlu universal care se referă la un anumit bun deţinut de către de cujus numai cu titlu precar, legatarul de bună credinţă va dobândi posesia asupra acelui bun.
Pierderea posesiei. Posesia se pierde prin dispariţia celor două elemente ale sale, ceea ce are loc în caz de înstrăinare a posesiei sau în caz de abandon, când posesorul părăseşte bunul cu intenţia de a renunţa la posesiunea lui.
Posesiunea se pierde şi prin pierderea unuia dintre cele două elemente. Astfel, elementul material al posesiei se pierde atunci când bunul a intrat în stăpânirea altei persoane, de pildă, prin furt. Elementul intenţional se pierde atunci când posesorul înstrăinează lucrul respectiv iar dobânditorul îl închiriază înstrăinătorului. Prin aceasta, fostul posesor se va transforma într-un simplu detentor precar, deoarece, deşi stăpâneşte material lucrul – are corpus -, el o face sub nume de chiriaş şi nu de proprietar sau titular al unui alt drept real. Această operaţie juridică poartă de constitut posesor.
Dovada posesiei. Pentru a dovedi existenţa posesiei, este necesar să fie dovedită existenţa celor două elemente. Elementul material, obiectul al posesiei este uşor de dovedit prin orice mijloc de probă. Dimpotrivă, proba elementului psihologic, intenţional este mult mai dificilă. De aceea, legea a instituit două prezumţii legale care se completează reciproc:
- prezumţia de neprecaritate, dedusă din elementul material al posesiei. Astfel, art. 1854 Cod civil, prevede: „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat ca a început a poseda pentru altul”. Simpla dovadă a faptului material al stăpânirii unui lucru, atrage calificarea acestei stări ca fiind posesie sub nume de proprietar; şi
- prezumţia de neintervertire de titlu, reglementată de dispoziţiile art. 1855 din Codul civil, în conformitate cu care când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat această calitate, dacă nu este probă contrarie. Proba contrarie acestei prezumţii constă tocmai în demonstrarea împrejurării că a avut loc intervertirea detenţiei în