Drept

Calităţile posesiei. Posesia unui bun există din momentul în care sunt întrunite cele două elemente: corpus şi animus. Dar pentru a produce efectele sale juridice, posesia trebuie să fie utilă. Şi ca să fie utilă, posesia este necesar să îndeplinească anumite calităţi. Aceste calităţi sunt prevăzute de art. 1847 Cod civil, unde se dispune: „Ca să se poată prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar...” Alături de aceste calităţi, literatura de specialitate şi practica judiciară apreciază că, pentru a fi utilă, posesia trebuie să mai aibă o calitate, să fie neechivocă.

Art. 1847 Cod civil, prevede, printre altele, ca posesia să fie „neîntreruptă” şi „sub nume de proprietar”. În literatură s-a considerat că acestea nu ar constitui calităţi ale posesiei, a căror lipsă să  o vicieze. S-a susţinut că întreruperea posesiei are ca efect înlăturarea oricăror efecte ale acesteia şi că odată cu întreruperea, dispare sau încetează însăşi posesia. De asemenea, s-a considerat că faptul că o posesie nu se exercită sub nume de proprietar sau de titular al unui alt drept real, ar însemna că este vorba de o simplă detenţie precară. Cel care stăpâneşte bunul nu are elementul psihologic al posesiei, adică animus domini sau animus sibi habendi, astfel că detenţia precară a fost considerată mai mult decât un viciu al posesiei. S-a spus că este lipsa sau absenţa însăşi a posesiei.

Viciile posesiei. Enumerare. Viciile posesiei sunt reversul sau situaţiile inverse ale calităţilor sale. Viciile posesiei sunt: discontinuitatea, întreruperea, violenţa, clandestinitatea, precaritatea şi echivocul.

1. Discontinuitatea posesiei. Potrivit art. 1848 Cod civil, „posesia este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”. Rezultă că posesorul nu trebuie să se afle în contact permanent cu bunul pentru ca posesia să fie continuă şi deci utilă. Este suficient ca actele de stăpânire să se exercite cu regularitate normală, după natura bunului. Aşadar, intermitenţele nu exclude continuitatea. Discontinuitatea are caracter temporar, adică ea durează până când actele de stăpânire devin regulate şi normale. De asemenea, este un viciu absolut, deoarece poate fi invocată de către orice persoană care interes să paralizeze sau să anihileze efectele
2. Întreruperea posesiei. Întreruperea posesiei are loc în acele împrejurări în care se produce întreruperea cursului prescripţiei achizitive. De exemplu, dacă posesorul este şi rămâne lipsit de stăpânirea lucrului, cel puţin un an, prin faptul adversarului (proprietarul în contra căruia se exercită posesia) sau prin faptul unui terţ.

Neîntreruperea posesiei se referă la exercitarea posesiei un şir neîntrerupt de ani; altfel spus, posesia se exercită an după an de către acelaşi posesor. Perioadele sale de posesie nu sunt separate de perioade mai mare de un an în care o altă persoană să fie stăpânit imobilul.

Continuitatea şi neîntreruperea posesiei sunt prezumate. Altfel, art. 1850 Cod civil instituie o prezumţie legală relativă de continuitate, în sensul că „posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie”. În raport de acest text, pentru a invoca prescripţia achizitivă, pentru posesorul actual este suficient să facă dovada că a posedat în două momente: la începutul perioadei de posesie şi în momentul la care se poartă judecata cu proprietarul în contra căruia a curs prescripţia. Revine adversarului sarcina de a demonstra că între aceste două momente ar fi intervenit fie cauze de discontinuitate, fie cauze de întrerupere a posesiei.

1. Violenţa. Potrivit art. 1847, posesia trebuie să fie netulburată sau paşnică. În art. 1851 Cod civil se prevede că: „Posesia este tulburată când este fundată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului”. Deci pentru a fi neviciată, utilă, posesia trebuie să fie începută şi menţinută sau conservată în mod paşnic, fără violenţă. De asemenea, din textul legal de mai sus, ar rezulta că posesia poate fi tulburată, atât prin violenţă activă, cât şi prin acte de violenţă pasivă, săvârşite de către posesor în apărare. Faţă de această situaţie, literatura de specialitate a susţinut, în unanimitate, că violenţa pasivă din partea posesorului, când este tulburat în posesie de către un terţ, nu constituie viciu al posesiei. O soluţie contrară ar fi injustă şi inechitabilă, deoarece nimeni nu poate fi obligat să suporte consecinţele dăunătoare ale unor fapte şi acte săvârşite de către o altă persoană.

Fără a contrazice opinia majoritară, considerăm că legiuitorul este foarte exigent cu posesorul, impunând ca acesta să aibă o atitudine fermă, adică să reprime orice fapt prin care i s-ar contesta posesia. Astfel, dacă posesorul este victima unor violenţe, chiar dacă prin exercitarea unor violenţe pe care le săvârşeşte în stare de legitimă apărare ajunge să păstreze posesiunea, pentru ca aceasta să nu fie afectată de viciul violenţei, trebuie să promoveze acţiunea posesorie specială împotriva tulburătorului.

Violenţa este un viciu temporar, fiindcă în momentul în care încetează, posesia devine utilă, şi relativ, ceea ce înseamnă că poate fi invocă numai de către persoana din partea sau împotriva căreia a fost exercitată.

1. Art. 1847 Cod civil, prevede că posesia trebuie să fie, printre altele, publică, adică să fie exercitată în văzul tuturor. Reversul acestei calităţi este clandestinitatea. Art.

1852 Cod civil precizează: „posesiunea este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”. De regulă, clandestinitatea viciază posesia bunurilor mobile; în privinţa imobilelor este mai dificil de realizat o posesie clandestină.

Clandestinitatea este un viciu relativ şi temporar.

1. Detenţia precară este definită în art. 1853 Cod civil, unde se dispune: „ Actele ce exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a acestuia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului său.”

Detentorul precar posedă pentru altul, adică nu sub nume de proprietar. Detenţia precară este întotdeauna conformă dreptului din care decurge, spre deosebire de posesie care poate fi şi contrară dreptului.

Categoriile de detentori precari, în conformitate cu prevederile art. 1853 din Codul civil sunt următoarele:

1. cei care deţin în temeiul unui act juridic încheiat cu posesorul: locatarii, depozitarii, uzufructuarii, comodatarii etc. De menţionat că uzufructuarul şi ceilalţi titulari de drepturi reale, altele decât dreptul de proprietate, sunt detentori precari faţă de proprietarul lucrului, dar faţă de terţi sunt posesori, exercitând o posesie ce corespunde dreptului lor real;
2. coproprietarii pentru totalitatea lucrului aflat în indiviziune. Şi în acest caz, situaţia coproprietarului este caracterizată de relativitate: faţă de ceilalţi coproprietari, coproprietarul care deţine singur bunul indiviz, în conformitate cu starea de indiviziune, este un detentor precar, iar în faţă de terţi este un posesor;
3. cei care deţin lucrul cu îngăduinţa proprietarului: o rudă care este găzduită o perioadă de timp; proprietarii fondurilor vecine care, în virtutea relaţiilor de bună vecinătate, intră pe o altă proprietate pentru a executa lucrări de întreţinere a imobilului
   1. După cum s-a putut observa, în art. 1847 Cod civil, unde sunt enumerate calităţile posesiei, nu este prevăzut şi faptul că aceasta trebuie să fie neechivocă. Totuşi, necesitatea existenţei calităţi a fost evidenţiată şi subliniată în practica instanţei supreme. De asemenea, s-a precizat că o posesie echivocă nu este o posesie utilă. Deci, echivocul, deşi neprevăzut expres şi nedefinit de legea civilă, este considerat un viciu al posesiei.

S-a spus că posesia este echivocă în cazul în care nu se cunoaşte dacă posesorul are sau nu are elementul intenţional animus domini sau animus sibi habedi. S-a arătat că echivocul există atunci când două sau mai multe persoane săvârşesc acte de stăpânire asupra unui bun, deoarece nici una nu pretinde o posesie, distinctă. De asemenea, în cazul coproprietăţii, dacă unul dintre coproprietari săvârşeşte singur acte de stăpânire asupra bunului comun, nu se poate şti cu certitudine că le-a făcut cu voinţa de a se comporta ca proprietar exclusiv sau, pur şi simplu, în calitatea sa de titular doar al unei cote-părţi din dreptul de proprietate.

Echivocul este un viciu relativ, deoarece, de pildă, în cazul coproprietăţii, el poate fi invocat numai de către ceilalţi copărtaşi, şi temporar, în sensul că posesia devine utilă în momentul în care există convingerea că posesorul întruneşte şi elementul animus.

Considerăm că, în mod corect, autorii Codului civil nu au menţionat calitatea posesiei de a fi neechivocă şi nu au inclus echivocul în lista viciilor posesiei, dat fiind că toate acele împrejurări pe care literatura juridică şi practica judiciară le menţionează ca situaţii de echivoc al posesiei, sunt tratate de către cod la viciul precarităţii. Aplicarea corectă a prezumţiilor reglementate de dispoziţiile articolelor 1854 şi 1855 din Codul civil înlătură orice dubiu cu privire la elementele posesiei, şi nu poate conduce la situaţii în care să nu se poată cunoaşte intenţia cu care se stăpâneşte bunul.