Preliminarii. Proprietatea este, atât în sens economic, cât şi juridic, expresia supremă a accesului oamenilor la posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor. Fiind, aşadar, prin excelenţă, un mod de realizare a unei puteri umane asupra bogăţiilor, proprietatea a făcut obiectul unor înflăcărate şi seculare controverse. Aceste controverse au fost şi sunt fundamentate şi, mai mult continuă să fie alimentate de un complex de idei, teorii şi concepţii economice, politice, filozofice şi religioase. Ele se pot fi circumscrise în sfera a două mari orientări sau curente.
Una din orientări a fost elaborată de susţinătorii comunităţii de bunuri sau proprietăţi colective. Primul care a avansat această idee a fost Platon; el a formulat critici severe şi importante rezerve referitoare la proprietatea privată şi mijloacele juridice de dobândire a bunurilor. Concepţia a fost dezvoltată de către părinţii Bisericii, utopiştii Renaşterii (Thomas Morus şi Campanella) iar mai târziu de Babeuf, Bazard, Proudhon. Marx, Engels şi alţii după ei au formulat virulente atacuri de pe baze ideologice împotriva dreptului de proprietate privată ca fiind generator de exploatare a omului de către om. Ei au susţinut necesitatea obiectivă a comunizării bunurilor, mai a ales a mijloacelor de producţie.
Cel de al doilea curent este reprezentat de apărătorii proprietăţii private, cum au fost Aristorel, Auguste Comte sau Sturat Mill şi alţii, care au subliniat avantajele proprietăţii private ca instrument şi stimul economic, garanţie a libertăţii individuale şi familiale, izvor de bogăţie, prosperitate şi bunăstare socială.
Definiţia dreptului de proprietate. Ambele concepţii şi-au pus amprenta asupra doctrinei juridice şi, mai ales, au influenţat activitatea de elaborare a normelor juridice şi încercările de formulare a definiţiei dreptului de proprietate.
Codul civil român de la 1865, fiind redactat după Codul civil francez, defineşte dreptul de proprietate având în vedere atributele juridice care alcătuiesc conţinutul său juridic. Astfel, art. 480 Cod civil prevede: „Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”. Art. 44 pct. 6 din Constituţia României revizuită, dispune că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Definiţia Codului civil a fost considerată incompletă. Fără îndoială că pentru formularea oricărei alte definiţii este necesar să se pornească de la conţinutul juridic al dreptului de proprietate, alcătuit din suma de atribute recunoscute proprietarului, aşa cum a procedat legiuitorul român la 1864. Dar, în acelaşi timp, trebuie să observăm că sunt numeroase situaţiile când o parte a acestor atribute sau chiar toate sunt exercitate de o altă persoană decât proprietarul, de regulă, pe temeiul unui drept real, derivat din dreptul de proprietate. Aşa, de pildă, uzufructuarul are recunoscute asupra bunului aflat în uzufruct atributele de posesie şi folosinţă. Şi mai mult, superficiarul poate exercita atributele de posesie, folosinţă şi în anumite limite chiar şi atributele de dispoziţie materială şi juridică. De asemenea, dreptul real de administrare exercită cvasitotalitatea atributelor dreptului de proprietate publică asupra bunurilor din domeniul public încredinţate lor de autoritate componentă.
Aceasta este motivul pentru care în mod legitim se pune întrebarea prin ce se deosebeşte proprietarul de alte persoane care exercită unele sau quasitotalitatea atributelor ce alcătuiesc conţinutul juridic al dreptului de proprietate? Răspunsul a fost dat în literatura de specialitate. Astfel, spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiaşi bun, proprietarul exercitată atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie şi interes propriu. Numai astfel poate fi determinată poziţia specifică a proprietarului în raport cu situaţia oricărei alte persoane care exercită prerogativele proprietăţii pe temeiul altor drepturi subiective asupra unuia şi aceluiaşi bun.
Proprietarul exercită atributele dreptului său întotdeauna în putere proprie, nefiind subordonat nimănui, decât legii. Toate celelalte persoane, altele decât proprietarul, exercită aceste atribute, atât în puterea legii, cât şi mai ales în puterea proprietarului care le-a constituit dreptul subiectiv ce le aparţine asupra bunurilor sale. Deci puterea oricărui alt titular de drepturi este limitată, nu numai de dreptul obiectiv, ci de voinţa proprietarului care, recunoscându-i altuia anumite atribute asupra unui bun ce-i aparţine, i le concretizează şi le stabileşte limitele prin contract sau testament. Putem spune că aceste persoane exercită atributele ce le-au fost conferite în puterea transmisă de proprietar şi nicidecum în putere proprie.
În al doilea rând, proprietarul exercită atributele dreptului de proprietate în interesul său propriu. Fără îndoială însă că şi titularii altor drepturi subiective, reale sau de creanţă, prin exercitarea acestor atribute, urmăresc realizarea unor interese proprii. Astfel, existenţa dreptului lor nu ar avea nici o raţiune. Totuşi proprietarul se deosebeşte prin aceea că este singurul subiect de drept care exercită, direct sau indirect, (prin alte persoane), plenitudinea atributelor proprietăţii, în ultimă instanţă, în propriul său interes.
Având în vedere conţinutul său juridic şi poziţia specifică a proprietarului, dreptul de proprietate poate fi definit, într-o formulare corespunzătoare, ca fiind acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare.
Atributele dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate este dreptul real cel mai deplin, deoarece este singurul drept subiectiv care conferă titularului său trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparţine în materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate. Posesia poate fi exercitată de către proprietar în mod nemijlocit sau de către o altă persoană cu acordul, în numele şi în interesul proprietarului; terţa persoană care stăpâneşte pentru proprietar este un detentor precar. Folosinţa conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul său, culegând sau percepând în proprietate toate fructele pe care acesta le produce. Atributul de dispoziţie este alcătuit din dreptul de dispoziţie materială şi dreptul de dispoziţie juridică. Dreptul de dispoziţie materială este posibilitatea proprietarului de a dispune de substanţa bunului, adică de a-l transforma, consuma sau distruge, cu respectarea reglementărilor în vigoare. Dispoziţia juridică se concretizează în posibilitatea
proprietarului de a întrăina dreptul de proprietate cu titlu oneros sau gratuit, prin acte între vii sau mortis causa, şi de a-l greva cu dreptul reale derivate, principale sau accesorii, în favoarea altor persoane, cu respectarea regimului juridic stabilit de lege.
Caracterele dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate prezintă mai multe caractere proprii, care îl deosebesc faţă de toate celelalte drepturi reale. Astfel, dreptul de proprietate este: absolut, exclusiv şi perpetuu.
Caracterul absolut. Termenul de drept absolut poate avea mai multe înţelesuri: opozabil erga omnes, cel mai complet drept în raport cu celelalte drepturi reale, şi drept nelimitat, neîngrădit în conţinutul său. Acest ultim sens, de nelimitare a dreptului, nu poate fi primit, deoarece el se exercită în limitele determinate de lege; Codul civil stabileşte o serie de îngrădiri sau restricţii aduse proprietăţii. De asemenea, reglementări ulterioare Codului civil au adus numeroase îngrădiri dreptului de proprietate.
Încă de la Justinian se afirmă că dreptul de proprietate conferă titularului său „plena potestas”, adică toate cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este un drept deplin atât în raport cu celelalte drepturi reale cât şi în raport cu forma scindată a proprietăţii care a existat în evul mediu.
Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietatea unei persoane ajunge în deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acţiunea în revendicare. Acţiunea în revendicare poate fi introdusă împotriva oricărei persoane. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este opozabil tuturor, erga omnes.
Caracterul exclusiv. Dreptul de proprietate este un drept exclusiv, în înţelesul că atributele sau puterile inerente acestui drept sunt nu numai depline, ci şi independente de orice puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv, în afară de cazurile când proprietatea este dezmembrată; în cazul dezmembrării proprietăţii, unele atribute ale acestui drept se exercită de către o altă persoană, pe temeiul unui alt drept real principal derivat din dreptul de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, servitute propriu-zisă, superficie).
O altă excepţie de la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate o constituie proprietatea comună, pentru că toate atributele dreptului de proprietate sunt exercitate simultan de mai mulţi titulari.
Caracterul perpetuu. Prin perpetuitatea dreptului de proprietate se înţelege că este nelimitat în timp şi durează atâta vreme cât există bunul care face obiectul său. De asemenea, el nu se pierde prin neuz, adică prin neexercitare.
De regulă, acţiunea în revendicare a dreptului de proprietate este imprescriptibilă.
Dreptul de proprietate poate fi transmis prin acte între vii, în condiţiile legii. Ba mai mult, transmisiunea lui este inevitabilă şi obligatorie pentru cauză de moarte.
Transmisiunea dreptului de proprietate nu contravine caracterului său perpetuu. Dimpotrivă, transmisibilitatea este corolarul logic şi practic al perpetuităţii sale. Şi aceasta pentru faptul că viaţa oamenilor este, inevitabil, limitată în timp. Prin transmiterea dreptului de proprietate se realizează trecerea lui din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia, fără nici o modificare, asigurându-se perpetuitatea lui.
Acest caracter este propriu numai dreptului de proprietate privată. Dimpotrivă, dreptul de proprietate publică, indiferent că poartă asupra unor bunuri imobile sau mobile, este inalienabil şi prin urmare este netransmisibil.
Există şi situaţii când unele bunuri proprietate privată pot fi scoase temporar din circuitul civil prin acordul de voinţă intervenit între proprietarul bunului şi o altă persoană. Astfel, într-un contract, părţile au posibilitatea de a stipula aşa-numitele clauze de inalienabilitate, prin care proprietarului unui anumit bun îi este interzisă înstrăinarea şi, uneori, chiar grevarea bunului în favoarea altei persoane.
Clauzele de inalienabilitate se găsesc destul de rar în actele de înstrăinare cu titlu oneros. Ele pot fi întâlnite mai frecvent în contractele de ipotecă şi în contractele de gaj fără deposedare în care se stipulează interdicţia de înstrăinare şi de grevare a bunului ipotecat sau gajat. În schimb, asemenea clauze pot fi regăsite, în practică, în actele cu titlu gratuit, adică în contractele de donaţie şi în testamente; donatorul sau, după caz, testatorul dispune de bunul său stipulând cu persoana gratificată nu poate să-l înstrăineze.
Clauzele de inalienabilitate pot fi valabile cu respectarea a două condiţii: clauza să fie justificată pe un interes serios şi legitim, şi inalienabilitatea să fie temporară.
Interesul serios şi legitim care justifică o astfel de clauză poate fi patrimonial sau moral. De asemenea, interesul poate fi al dispunătorului, al dobânditorului, al unui terţ sau un interes public.
Numai clauzele de inalienabilitate temporară sunt valabile. Clauzele de inalienabilitate perpetuă sunt lovite de nulitate absolută, având o clauză ilicită şi imorală.