Drept

INTRODUCERE

Obiectivul studiului prezent îl constituie trasarea unor perspective ale relaţiilor dintre Republica Moldova şi structurile de securitate occidentale, în contextul extinderii Alianţei Nord-Atlantice şi a formulării Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA) a Uniunii Europene.

Lucrarea de faţă pleacă de la cîteva asumpţii impuse de evoluţia mediului european de securitate în ultimul deceniu. Prima dintre acestea este faptul că structurile paneuropene de securitate, în primul rînd Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), nu s-au dovedit a fi destul de eficace în prevenirea şi rezolvarea conflictelor de pe continent. Ţinînd cont de aceasta, vom considera NATO şi Uniunea Europeană, prin Politica Externa şi de Securitate Comună (PESC), ca fiind elementele pivotale ale sistemului de securitate european pe termen scurt şi mediu. O atare abordare “NATO-centristă” este justificată atît de procesul de transformare şi extindere a Alianţei şi de noua relaţie Rusia–NATO conturată după 11 septembrie, cît şi de faptul că rolul de generatori de stabilitate în Europa le revine, în primul rînd, structurilor de securitate occidentale, şi nu celor paneuropene sau euroasiatice.

O a doua asumpţie ţine de indivizibilitatea securităţii europene. La momentul actual, acest concept are o sferă de manifestare destul de restrînsă, NATO şi UE fiind singurele organizaţii în care conceptul se validează1 . Totuşi, ţinînd cont de procesul de extindere a UE şi a NATO, precum şi de existenţa unui vid de securitate în Estul Europei, vom presupune că NATO şi PESA vor avea tendinţa de a-şi accentua şi mai mult rolul de instrumente de securitate paneuropene – atît prin sfera de acţiune, cît şi geografic.

Reieşind din aceste asumpţii, prezentul studiu întreprinde o tentativă de a contura rolul potenţial al Moldovei în cadrul sistemului de securitate european, ţinînd cont de dezideratul de integrare al republicii în Uniunea Europeana, consfinţit în documente şi declaraţii oficiale, considerate de referinţă pentru politica externă. Se va ţine cont şi de alţi factori relevanţi pentru conturarea rolului Republicii Moldova în sistemul european de securitate, şi anume: deficitul de securitate al republicii, relaţiile dintre NATO/UE cu alte state europene necandidate la aderare. Lucrarea de faţă va ţine cont în mare parte şi de aspectele nonmilitare ale securităţii.

Studiul este conceput drept un material care ar facilita conturarea unei strategii de interacţiune dintre Republica Moldova şi actorii-cheie în procesul de edificare a unui nou sistem de securitate europeană. Pe parcurs, vom încerca să evidenţiem actorii interesaţi şi sferele de aplicare a intereselor de securitate ale acestora în Moldova.

Arhitectura  de  securitate  europeană  în  contextul extinderii  NATO  şi  al  formulării  Politicii  Europene  de Securitate  şi  Apărare

Politica Externă şi de Securitate Comună: scurt istoric şi aspecte juridice

Încă de la înfiinţarea sa, Comunitatea Europeană (CE) a urmărit scopul politic de a face imposibilă izbucnirea unor conflagraţii în Europa postbelică prin interconectarea sistemelor economice ale statelor membre. Treptat, CE şi-a dezvoltat o importantă componentă politică prin întărirea instituţiilor comunitare. De la Uniunea Vamală realizată prin Tratatul de la Roma în 1957, deciziile politice ale liderilor europeni au dus popoarele Europei pe calea integrării la toate nivelurile. Tratatul de la Maastricht (Tratatul Uniunii Europene – TUE), intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a adăugat procesului de integrare europeană şi embrionul unei componente militare. În TUE se prevăd măsuri pentru transformarea Uniunii Europei Occidentale în “braţul armat al Uniunii Europene” 2. Titlul V al TUE prevede că “politica externă şi de securitate comună va include toate chestiunile legate de securitatea Uniunii, inclusiv dezvoltarea unei eventuale politici de apărare comune care, cu timpul, ar putea duce la o apărare comună”3 .

1. Ţinem să precizăm diferenţa dintre noţiunea de Politică Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi cea de Politică Europeană de Securitate şi Apărare (PESA). PESC este pilonul II al Uniunii Europene. PESA este o parte componentă a PESC, şi are menirea de a contribui la întărirea şi augmentarea credibilităţii PESC. Elementul nou introdus de PESA în PESC este dezvoltarea unei capacităţi a UE de a lua decizii şi a acţiona autonom în domeniul securităţii şi apărării4.

În mai 1992, Franţa şi Germania creau EUROCORPS, marcînd prima etapă a unei cooperări militare europene autonome. Scopurile acestui corp de armată franco-germană au fost să contribuie la menţinerea păcii şi la asigurarea asistenţei umanitare în afara zonei de acţiune NATO5. În 1995 apărea EUROFOR şi EUROMAFOR – unităţi create de Franţa, Spania şi Italia. Prima este o unitate terestră uşoară, mobilă, concepută pentru intervenţii în cadrul crizelor de joasă intensitate sau pentru acţiuni umanitare şi dotată cu 10.000 de oameni. Cea de-a doua este o forţă maritimă, dotată cu capacităţi aeronavale, care le permit statelor UE să controleze împreună întregul sector mediteranean.

Forţele militare sus-menţionate, împreună cu Grupul Aerian European, au fost puse la dispoziţia Uniunii Europei Occidentale (UEO). Misiunile lor sînt fixate în declaraţia de la Petersberg a UEO, semnată la 19 iunie 1992:

–    intervenţii umanitare sau cu scopul de a evacua resortisanţi europeni în zonele de conflict;

–    misiuni de menţinere (peace-keeping) sau impunere a păcii (peace-enforcement);

–    intervenţii ale forţelor combatante în cadrul gestiunii crizelor.6 

Un moment important în istoria PESC europene îl constituie întîlnirea franco-britanică de la Saint-Malo, din 4 decembrie 1998, în a cărei Declaraţie se sublinia necesitatea ca UE “să dispună de capacităţi pentru acţiuni autonome, susţinută de forţe militare credibile”. Momentul crucial al solidificării unei politici de securitate şi apărare europene l-a constituit decizia Consiliului European (summit-ul şefilor de state ale UE) de la Cologne (3–4 iunie 1999), prin care UEO urma să fuzioneze cu PESC a UE. Summit-ul de la Helsinki, 10–11 decembrie 1999, introducea pentru prima dată cifre şi termene concrete privind forţa militară comună a UE. Concluziile Preşedinţiei finlandeze a UE prevedeau că “statele membre trebuie să fie pregătite ca, pînă în 2003, să poată desfăşura, într-un interval de 60 de zile şi pentru, cel puţin, un an forţe militare numărînd 50.000–60.000 de oameni pentru întregul spectru de sarcini Petersberg”. Astfel, s-a luat decizia de a crea o Forţă de Reacţie Rapidă (Rapid Reaction Force) “separabilă, dar nu separată de NATO”. Această forţă urma să fie “braţul militar” al PESC7 .

Acţiunea NATO în Iugoslavia (Operaţiunea Forţa Aliată), martie–iunie 1999, a constituit un prilej important pentru europeni de a-şi reevalua capacităţile militare. Rezultatele au fost descurajatoare pentru pilonul european al NATO şi au evidenţiat o seamă de probleme, printre care8 :

–    superioritatea militară şi tehnologică a forţelor armate ale SUA9 ;

–    incapicitatea statelor europene de a gestiona politic sau militar crizele de pe continent, fără contribuţia SUA.

Aceste concluzii au constituit un factor important pentru adoptarea deciziei de creare a unei Forţe de Reacţie Rapidă (FRR) europene, care ar acţiona autonom de SUA, chiar dacă ar folosi infrastructura NATO.

Un al doilea moment crucial pentru accelerarea creării FRR este data de 11 septembrie 2001, ziua atacurilor teroriste asupra New-Yorkului şi a Washingtonului. Aceste atentate, plus operaţiunea militară ulterioară în Afganistan, au fost marcate de o intensificare a eforturilor UE pentru crearea Forţei Rapide de Reacţie, ca principalul instrument al PESA. Printre factorii favorabili formulării PESA menţionăm:

–    responsabilitatea crescîndă a UE pentru Europa de Sud-Est, pe fundalul implicării militare crescînde a SUA în Asia Centrală şi în Caucaz;

–    incapacitatea NATO de a combate/preveni noile ameninţări de securitate – terorism, crimă transfrontalieră, trafic de arme etc.;

–    necesitatea de a formula noi abordări în politica externă şi de securitate (PESC) a UE faţă de “Noua Europă de Est” (Moldova, Ucraina, Belarus), inclusiv cu scopul de a întări controlul la viitoarele hotare estice ale UE10.

Pe fundalul luptei globale împotriva terorismului şi a implicării militare crescînde a SUA în alte părţi ale lumii (Afganistan, Filipine, Uzbekistan, Kîrghîzstan, Georgia etc.), UE îşi asumă un rol mai activ de “promotor de securitate”, capabil să intervină militar, dacă e cazul, în crizele de la periferia Europei. În acest scop, liderii europeni au reiterat poziţia de a dota UE cu “capacitatea de a disloca un contingent de cca 60.000 de militari, în termen de pînă la 60 de zile” în regiuni afectate de crize. În afară de intenţii, progresele “palpabile” de după 11 septembrie privind PESA sînt următoarele:

–    în Concluziile Consiliului European de la Laeken se afirmă că “prin dezvoltarea în continuare a PESA, prin întărirea capabilităţilor sale, atît militare cît şi civile... Uniunea posedă acum capacitatea de a întreprinde anumite acţiuni de gestionare a crizelor”11. Astfel, FRR este declarată (parţial) operaţională. Iar Anexa II la Concluzii, “Declaraţia privind capacitatea operaţională a Politicii Europene de Securitate şi Apărare”12  menţionează instituirea unui corp civil de gestionare a crizelor (Police Action Plan), care ar număra 5.000 de poliţişti.

–    discuţiile privind PESA/FFR au trecut în faza coordonării modalităţilor de finanţare şi dotare a RRF;

–    conştientizarea necesităţii de a reevalua funcţiile PESA/RRF13.

În linii mari, dezvoltarea actuală a PESA vizează cîteva obiective centrale14:

–    să contribuie la avansarea procesului de integrare europeană;

–    să constituie baza pentru o politică externă “Europeană” cu adevărat funcţională;

–    să acorde europenilor posibilitatea de a acţiona militar, în cazul în care NATO (însemnînd de fapt SUA) va alege să nu se implice în crize care afectează interesele UE;

–    să răspundă la apelurile SUA care cheamă la o “redistribuţie a sarcinilor” (a new burden sharing) în Alianţă;

–    să acorde stimulente politice suplimentare modernizării forţelor armate europene şi să asigure faptul că ele vor rămîne cît mai interoperabile cu forţele SUA, aflate intr-un rapid proces de modernizare;

–    să acorde europenilor mai multă influenţă în procesul de luare a deciziilor în cadrul NATO;

–    să acorde guvernelor europene posibilitatea legală de a mandata eventuale acţiuni militare;

–    să stimuleze consolidarea industriei militare europene, să asigure o cerere mai mare pentru echipamentul militar, şi să creeze un cadru politic pentru cooperare şi competiţie cu industria militară americană;

–    să atace vechea problemă a distribuţiei influentei în cadrul Alianţei transatlantice, în sens larg.

Din perspectiva SUA, PESA ridică următoarele preocupări pentru Washington15 :

–    PESA ar putea stimula cheltuieli sporite pentru apărare, dar acestea ar fi direcţionate spre achiziţionarea unor capabilităţi care stau deja la dispoziţia NATO – şi aceasta ar constitui o irosire ineficientă a resurselor şi aşa destul de limitate; sau ar putea stimula europenii să închidă pieţele de armament în faţa competiţiei din afară, inclusiv din partea SUA;

–    PESA ar putea face pe unii aliaţi europeni să considere că ei pot corespunde unor criterii militare satisfăcătoare, fără necesitatea de a mai face faţă cheltuielilor mai ridicate pentru modernizarea armatelor, prevăzute în cadrul NATO, în special prin Iniţiativa capabilităţilor de Apărare (Defense Capabilities Iniţiative – DCI). Iar în condiţiile modernizării rapide a trupelor SUA aceasta ar duce la un decalaj în capacităţile militare ale Alianţei;

–    PESA ar putea, intenţionat ori nu, să intre în competiţie cu structurile sau acţiunile NATO;

–    diferenţele privind planificarea militară: (1) dacă NATO şi PESA/FRR vor avea mai mult decît un centru de planificare a operaţiunilor, ele vor putea elabora diferite modele de acţiune în cazul unor crize. Aceasta ar complica orice situaţii în care: (a) UE, acţionînd prin PESA, ar trebui să transfere responsabilitatea spre NATO; (b) sau în cazurile în care NATO ar decide să transfere anumite forţe militare pentru a susţine acţiuni întreprinse în cadrul PESA, fără ca acest transfer să prejudicieze capabilităţile militare ale Alianţei însăşi. (2) Dacă procesul de planificare a apărării (nu a operaţiunilor de securitate) ar fi bifurcat şi ar fi efectuat în cîteva centre, interoperabilitatea şi eficienţa acţiunilor comune s-ar deteriora;

–    necesitatea coeziunii politice interne în cadrul UE ar putea bloca participarea la operaţiuni PESA a statelor NATO, nemembre UE – în primul rînd Turcia – fapt care ar afecta coeziunea Alianţei însăşi;

–    diferenţele de viziune asupra PESA a statelor europene ar putea genera în SUA impresia că PESA ar fi un competitor potenţial al NATO;

–    în cazul unei “diviziuni a muncii” dintre NATO şi UE/PESA, ar putea apărea anumite riscuri de genul: specializarea PESA pe operaţiuni mai simple, care nu necesită tehnologii militare de vîrf şi, respectiv, specializarea NATO pe operaţiuni mai sofisticate tehnologic. Aceasta ar marginaliza şi mai mult importanţa militară a Europei, şi ar putea produce o fractură între aliaţi16. O anumită “diviziune a muncii” ar putea fi acceptată doar în operaţiuni marginale, din afara Europei, şi ar fi justificate prin dezinteresul SUA faţă de anumite crize, în special în Africa; sau în situaţii asemănătoare celei din Macedonia în 2001, cînd SUA şi-a declarat dubiile în privinţa necesităţii implicării trupelor sale în gestionarea crizei din acest stat.

–    PESA ar putea submina elementul crucial al relaţiei SUA–Europa, conform căruia toţi aliaţii au obligaţii egale faţă de dezideratul de asigurare a securităţii europene, în care problemele de subordonare sau balanţa influentei politice nu ar trebui să afecteze obiectivul de bază – securitatea continentului.

Noul NATO şi Republica Moldova

Unul dintre efectele sfîrşitului războiului rece pentru arhitectura europeană de securitate a constat în redefinirea conceptuală a Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic (NATO). Adaptarea Alianţei la noile realităţi este un proces nefinisat deocamdată, care are loc atît în plan intern, cît şi extern pentru NATO.

Direcţiile transformărilor esenţiale ale Alianţei în anii ’90 sînt:

• § elaborarea unei abordări mai largi a securităţii şi întărirea componentei politice a NATO;
• § reducerea efectivelor militare NATO, însoţită de o scădere a cheltuielilor militare ale statelor membre;
• § reforma efectivelor militare, pentru ca NATO să aibă la dispoziţie forţe de dimensiuni mai mici, dar mai flexibile şi mai mobile, capabile să reacţioneze rapid şi eficace la o diversitate de situaţii;
• § elaborarea unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare (ESDI – European Security and Defence Identity), prin care în cadrul NATO ar avea loc o redistribuire a sarcinilor (“a new burden-sharing”), şi prin care pilonul european al Alianţei şi-ar asuma o responsabilitate sporită pentru apărarea comună, precum şi alte sarcini ale aranjamentului nordatlantic;
• § instituirea unui cadru multilateral de dialog pe probleme de securitate, cu un grad diferit de interacţiune şi cooperare între statele membre şi nemembre NATO: Parteneriatul pentru Pace (PpP), Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), Planul de Acţiuni pentru aderare (MAP), Dialogul mediteranean.
• § extinderea NATO, în sens geografic şi funcţional, ceea ce înseamnă atît aderarea noilor membri la NATO, cît şi asumarea de noi funcţii. Aceasta este, probabil, cea mai importantă caracteristică a “noului NATO”.

La 23–24 aprilie 1999, la Washington este adoptat noul Concept Strategic al Alianţei17, care trece în revistă scopurile, perspectivele strategice, abordarea conceptului de securitate în secolul 21 şi defineşte aspectele dezvoltării forţelor militare NATO. Conform Conceptului, obiectivul esenţial al NATO rămîne “asigurarea libertăţii şi a securităţii tuturor membrilor, prin mijloace atît politice cît şi militare”(paragraful 6), şi reiese din conceptul de “indivizibilitate a securităţii tuturor membrilor săi” (paragraful 8).

Actualmente NATO, pune accent pe elemente de securitate colectivă şi cooperativă în Europa. Dacă altădată preocuparea centrală a Alianţei era apărarea comună18 , acum acesteia i se adaugă şi asumarea de către NATO a rolului de instrument în operaţiunile de menţinere a păcii şi prevenirii conflictelor.

Lectura noului Concept Strategic al Alianţei, din perspectiva Moldovei, ne face să evidenţiem următoarele paragrafe din acest document:

• § unul din obiectivele NATO în domeniul securităţii (paragraful 10) este “asigurarea securităţii şi stabilităţii în spaţiul euroatlantic”. În vederea atingerii acestui obiectiv, Alianţa “va contribui la prevenirea eficace a conflictelor şi se va angaja activ în gestionarea crizelor”;
• § conceptul menţionează că mediul de securitate în care operează Alianţa este în continuă schimbare şi, deşi evoluţiile din ultimii ani au fost în general pozitive, există riscul unor crize acute;
• § “probabilitatea unei agresiuni convenţionale pe scară largă împotriva Alianţei este puţin probabilă”, însă securitatea NATO poate fi afectată de o serie de “riscuri militare şi nonmilitare care sînt multidirecţionale şi frecvent dificil de prevăzut”. Din aceste riscuri fac parte incertitudinea şi instabilitatea din jurul spaţiului euroatlantic, posibilitatea izbucnirii unor crize regionale şi dificultăţile economice, sociale şi politice din statele de la periferia NATO, încălcări ale dreptului omului, dezmembrarea potenţială a unor state (paragraful 20);
• § “în cazul necesităţii prevenirii sau în cazul izbucnirii unui conflict, NATO va căuta să contribuie la gestionarea eficace a acestuia, în concordanţă cu dreptul internaţional. Astfel de acţiuni vor include frecvent şi state-parteneri ai NATO” (paragraful 31);
• § Alianţa caută să susţină şi să promoveze democraţia, să contribuie la prosperitate şi progres, să întărească relaţiile de parteneriat cu şi între toate statele democratice din spaţiul euroatlantic, cu scopul de a întări securitatea tuturor, fără nici o excepţie (paragraful 33);
• § Alianţa rămîne deschisă noilor membri (paragraful 39). Vor fi invitate acele ţări care doresc şi sînt capabile să îşi asume responsabilităţile şi obligaţiile statutului de membru. Includerea acestor state în NATO ar întări securitatea şi stabilitatea europeană. Nici un stat democratic european nu este exclus din start din procesul de extindere al alianţei;
• § “Participarea potenţială a partenerilor şi a altor state nonmembre NATO la operaţiuni conduse de Alianţă şi la posibile operaţiuni împreună cu Rusia vor fi elemente importante pentru contribuţia NATO la gestionarea crizelor care afectează securitatea spaţiului euro-atlantic” (paragraful 49);
• § Elementele-cheie ale cooperării şi consultaţiilor dintre NATO şi Parteneri pot include: exerciţii militare, interoperabilitatea forţelor militare, relaţiile civil-militare, dezvoltarea conceptelor şi a doctrinelor, planificarea militară, gestionarea crizelor, chestiuni ce ţin de proliferarea armelor, planificarea şi efectuarea operaţiunilor comune (paragraful 50);
• § Forţele militare NATO vor fi pregătite să efectueze operaţiuni de gestionare sau prevenire a crizelor “inclusiv în afara teritoriului statelor membre” (paragraful 52).

După cum observăm, ideea de securitate a membrilor NATO nu mai este strict legată de noţiunile de integritate şi suveranitate teritorială sau de cea de ameninţări militare la adresa unui stat-membru, ci este mult mai inclusivă, extinzîndu-se peste hotarele statelor membre, şi reieşind în mare măsura din percepţia riscurilor netradiţionale la adresa securităţii – proliferarea armelor de distrugere în masă (ADM), trafic de arme şi droguri, conflicte regionale cu “background” etnic, religios sau social; fluxuri de refugiaţi, încălcare a drepturilor omului, nereuşita reformelor, probleme ecologice sau chiar dezmembrarea unor state de la periferia Alianţei.

Astfel, Alianţa devine interesată în mare parte şi de securitatea statelor europene nemembre ale NATO, focare potenţiale sau reale ale riscurilor sus-menţionate care, prin instabilitatea lor, pot genera probleme de securitate unor state participante la aranjamentul Nord-Atlantic. Ţinînd cont de aceste realităţi, am putea afirma că nu numai securitatea statelor membre ale NATO este indivizibilă, dar şi că există o strînsă legătură între securitatea statelor de la periferia NATO şi securitatea Alianţei însăşi, adică securitatea acestor două entităţi nu poate fi separată în Europa interdependentă de astăzi.

Conceptul de interdependenţă, menţionat deja, se manifestă pe două direcţii: dinspre Est spre Vest şi viceversa, conform formulei “ori Vestul va stabiliza Estul, ori Estul va destabiliza Vestul”19 . În aceste condiţii cooperarea şi stabilizarea părţii “neintegrate” a Europei este crucială pentru ambele părţi ale continentului. Astfel, NATO are două instrumente majore pentru asigurarea şi întărirea stabilităţii în spaţiul euroatlantic:

–    extinderea geografică prin includerea în Alianţă a unor noi membri din Europa de Est;

–    proiectarea forţei în afara spaţiului NATO (după extindere), prin asumarea de către Alianţă a unor noi funcţii care ar permite (politic şi militar) implicarea eficace în crizele de la periferia sa.

Ţinînd cont de faptul că (1) NATO este, şi va rămîne pentru încă cel puţin două-trei decenii, principalul element de asigurare a securităţii în Europa; şi (2) că stabilitatea NATO depinde în mare măsură de stabilitatea de la hotarele sale, Alianţa este gata să acorde unor state nemembre anumite garanţii limitate de securitate, pentru a nu permite dispersia instabilităţii. Dar şi în cazul în care aceste state nu sînt capabile să gestioneze pe măsură crizele interne şi chiar externe, NATO şi, eventual FRR, îşi rezervă posibilitatea de a se implica pentru stabilizarea statelor respective.

Alianţa acordă cel mai mare grad de garanţii de securitate (în afara membrilor NATO) statelor membre UE nemembre NATO: Suedia, Finlanda, Irlanda şi Austria. Urmează statele MAP20 – identificate drept ţări ”importante pentru NATO şi capabile pe viitor să se integreze pe deplin în Alianţă”. Formal, Moldova se va afla la al patrulea nivel de importanţă pentru NATO (după membrii NATO, UE şi MAP) fiind alături de Elveţia, Ucraina, Rusia, Croaţia, şi Belarus, un stat participant la PpP, situat în Europa, şi la viitorul hotar al NATO. Poziţia Moldovei în acest grup este destul de ambiguă: pe de o parte, importanţa sa pentru securitatea europeană şi a NATO este mai redusă decît cea a Rusiei sau Ucrainei; dar poziţia geografică, dimensiunile mici, existenţa diferendului transistrean şi fragilitatea statului facilitează eventuala prezenţă politică a NATO în Moldova, inclusiv prin preocuparea de unele aspecte ale securităţii republicii.

Bineînţeles, asigurarea stabilităţii şi securităţii naţionale ar trebui să revină, în primul rînd, factorilor interni; iar concursul unor forţe externe ar trebui să fie doar un element adiţional. Totuşi, capacitatea Moldovei de a depăşi cu succes crizele care afectează securitatea statutului este destul de dubitabilă, ceea ce augmentează posibilitatea unei implicări directe a factorilor externi în aplanarea problemelor de securitate a Moldovei, pentru a nu permite proliferarea instabilităţii.

În următorul deceniu, probabilitatea că Moldova va rămîne un generator de instabilitate regională, în comparaţie cu vecinii săi, este destul de ridicată. Chiar şi în cazul rezolvării formale a diferendului transistrean, integrarea militară, politică, economică şi socială a spaţiului din stînga Nistrului va dura destul de mult, şi ar putea genera pe parcurs tensiuni cu repercusiuni pentru întreaga Moldovă care s-ar proiecta la scară regională.

Dialogul  pe  probleme  de  securitate  dintre  UE/NATO  şi  statele  ne-candidate  la  aderare  din  Europa  de  Est  şi  de  Sud-Est.  Implicaţii  pentru  Moldova

Una dintre principalele provocări de ordin extern rezultate din extinderea spre est a Alianţei Nord-Atlantice şi a UE este pe cît de bine aceste organisme vor putea gestiona relaţiile cu Rusia, Ucraina şi Europa de Sud-Est. Acesta va fi un test important, dar şi dificil, pentru UE şi NATO. Ambele structuri realizează acest lucru şi au purces la elaborarea unui cadru instituţionalizat care ar permite dezvoltarea unei relaţii durabile cu actorii internaţionali vizaţi. UE şi NATO adoptă o politică de “engagement and involvement” faţă de aceştia, însă sînt destul de rezervaţi faţă de o eventuală politică de integrare deplină, fapt care este perfect explicabil.

În ultimii ani UE a recurs la o serie de acţiuni pentru a formaliza şi a introduce o anumită ordine în relaţiile cu Europa de Sud-Est, Ucraina şi Rusia. În 1999 au fost adoptate strategii comune ale UE faţă de Rusia şi Ucraina, iar pentru Europa de Sud-Est a fost lansat Pactul de Stabilitate pentru regiune21. Ceva mai tîrziu este lansat şi Procesul de Stabilizare şi Asociere pentru Europa de Sud-Est. Vom încerca să analizam cum decurge procesul de “gestionare” a relaţiilor cu Europa de Sud-Est, Ucraina şi Rusia din partea UE şi NATO.

Cadrul relaţiilor UE/NATO – Europa de Sud-Est. Pactul de Stabili­tate şi Procesul de Stabilizare şi Asociere. Locul Moldovei în procesele regionale

Europa de Sud-Est (ESE) rămîne principala sursă de instabilitate în spaţiul european. Este unica regiune europeană în care problemele ce ţin de securitatea clasică militară sînt foarte actuale, ceea ce nu mai este valabil pentru alte părţi ale continentului.

Cadrul instituţional de cooperare regională şi interacţiune cu UE sau NATO este relativ dezvoltat (în termeni cantitativi, mai curînd): procesul Royaumont (pentru Relaţii de Bună Vecinătate, Stabilitate, Securitate şi Cooperare în Sud-Estul Europei), Procesul de Cooperare Sud-Est Europeană (SEECP), Iniţiativa privind Cooperarea în Sud-Estul Europei (SECI), Iniţiativa NATO pentru Europa de Sud-Est (SEEI), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), Procesul de Stabilizare şi Asociere (PSA), Procesul Miniştrilor Apărării din Europa de Sud-Est (South East Defence Ministers process – SEDM), Forţa Multinaţională de Pace din Sud-Estul Europei (MPFSEE); mai există şi cooperarea în cadrul unor structuri europene mai largi – OSCE, PpP, EAPC, Iniţiativa Central Europeană (ICE) etc.

Pe lîngă importante similarităţi dintre statele sud-esteuropene, există şi o evidentă asimetrie în ceea ce priveşte nivelul de relaţii cu UE şi NATO. Astfel, România, Bulgaria, Macedonia şi Albania sînt recunoscute oficial ca state candidate la aderarea la NATO. Bulgaria şi România sînt state asociate la UE din 199522 şi din decembrie 1999 poartă negocieri de aderare la UE. Macedonia, Croaţia şi Albania au semnat Acorduri de Stabilizare şi Asociere cu UE care, de asemenea, le acordă perspectiva clară de aderare la Uniune, iar Iugoslavia şi Bosnia urmează să fie incluse în Procesul de Stabilizare şi Asociere.

Politica Moldovei în procesele din Sud-Estul Europei este destul de inconsecventă. Formal, Republica Moldova este membru al Pactului de Stabilitate, însă avantajele acestui statut sînt în mare parte nevalorificate. Există o tendinţă de a subestima importanţa prezenţei politice a Moldovei în Sud-Estul Europei. Or, eforturile de promovare a intereselor economice a ţării nu vor da niciodată rezultatul dorit dacă Moldova neglijează şi alte aspecte ale colaborării în regiunea respectivă – politică, umanitară sau de securitate. Bunele relaţii cu vecinii trebuie realizate în practică, nu în declaraţii. Dacă acest handicap nu este depăşit, sau chiar este agravat din cauza situaţiei interne precare, atunci Moldova poate fi definitiv izolată de întreg spaţiul din Estul şi Sud-Estul Europei, proces care a şi demarat deja, dar deocamdată nu este ireversibil.

Capacitatea statelor esteuropene de a colabora este o condiţie absolută pentru reuşita Pactului de Stabilitate (PSESE), dar şi un semnal important pentru iniţiatorii acestui proces privind maturitatea politică a statelor-beneficiare, printre care se numără şi Moldova. De percepţia acestui fapt depind şi şansele statelor de a promova anumite proiecte economice.

Capitolul de faţă va aborda preponderent cadrul de cooperare sud-esteuropean în domeniul politic şi de securitate şi posibilităţile de intensificare a acţiunilor Moldovei pe acest segment. O deosebită importanţă se va acorda Mesei de Lucru III din Pactul de Stabilitate (Securitate, Afaceri interne şi Justiţie), aspectelor politice ale Procesului de Stabilizare şi Asociere şi altor aranjamente regionale mai puţin spectaculoase, deşi destul de importante.

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Dimensiunea de securitate a Pactului de Stabilitate acordă o deosebită importanţă problemelor de securitate netradiţională (nonmilitară). În cadrul Mesei III a fost elaborată o abordare comună a reformelor în domeniul securităţii şi Apărării, justiţiei şi afacerilor interne.

Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 îndreptate împotriva SUA şi declanşarea ofensivei internaţionale împotriva terorismului au constituit un impuls şi pentru intensificarea cooperării statelor sud-esteuropene pe această direcţie. Astfel, la Conferinţa regională a Pactului de la Bucureşti, 26 octombrie 2001, a fost adoptată Declaraţia privind Contribuţia Statelor sud-est-europene la Lupta Internaţională Împotriva Terorismului. Statele semnatare ale acestui document, printre care şi Moldova, consideră că această contribuţie regională la campania internaţională împotriva terorismului este în concordanţă cu obiectivul integrării depline în Uniunea Europeana şi structurile euroatlantice. Semnatarii au convenit să coopereze în lupta globală împotriva terorismului şi în acest sens:

–    să intensifice cooperarea în iniţiativele Mesei de Lucru III din cadrul Pactului care ar putea servi scopului de combatere a terorismului – SPOC (Stability Pact Organized Crime – iniţiativa de luptă cu crima organizată), Iniţiativa pentru Poliţie şi controlul la frontiere;

–    să lucreze în vederea întăririi gradului de cooperare, la nivel bilateral şi regional, în următoarele sfere:

1. a) schimbul de informaţie şi analiză cu privire la terorişti şi organizaţii teroriste, în strînsă cooperare cu Europol, Interpol şi Centrul SECI pentru Combaterea Crimei;
2. b) antrenarea poliţiei şi a altor servicii din sfera de asigurare a securităţii pentru a mări eficacitatea luptei cu terorismul;
3. c) schimbul de experţi, inclusiv al ofiţerilor de legătură, în structurile de asigurare a securităţii la hotare şi în sediile centrale ale acestora;
4. d) schimbul de informaţie privind tranzacţiile financiare transfrontaliere, care ar putea fi legate de finanţarea activităţilor teroriste;
5. e) armonizarea, în concordanţă cu standardele europene, a legislaţiei interne privind extrădarea, persecutarea şi a alte mecanisme legale care vizează combaterea terorismului;

–    să creeze în cadrul Mesei III un grup ad hoc privind combaterea terorismului.

Cooperarea activă şi dezinhibată pe aceste direcţii cu alte state din Europa de Sud-Est poate demonstra cel mai bine abilitatea Moldovei de a colabora cu alte ţări intr-o chestiune foarte actuală pentru toţi actorii regionali, începînd cu statele balcanice şi terminînd cu marile puteri – UE, SUA, Rusia. Aceasta ar demonstra că Republica Moldova poate duce o politică externă cît de cît matură şi responsabilă în Europa de Sud-Est.

Interesele interne ale Moldovei, legate de focarul de instabilitate din Transnistria, sînt în mare măsură convergente cu interesele altor membri ai Pactului şi ai UE în Europa de Sud-Est. Pentru toţi aceşti actori internaţionali, inclusiv pentru Moldova, primordial se pune problema prevenirii şi a suprimării infrastructurii teroriştilor şi nu a combaterii consecinţelor directe ale unor eventuale atentate. Necesităţile Moldovei se înscriu perfect în masurile UE de combatere a terorismului:

–    combaterea migraţiei ilegale şi securizarea hotarelor de Est;

–    transparenţa în operaţiunile bancare şi lupta cu spălarea banilor;

–    controlul sporit asupra armelor convenţionale în zonele de conflict;

–    măsuri îndreptate împotriva proliferării armelor bacteriologice, chimice şi nucleare.

Nu mai este nevoie să menţionăm că pericolele enumerate sînt nişte ameninţări foarte grave, şi mai directe decît terorismul în sine, la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova. Ţinînd cont de acestea, Moldova are tot interesul să dezvolte o colaborare cît mai strînsă în cadrul mecanismelor existente deja şi la care Moldova participă – Masa III a PSESE, Centrul SECI de la Bucureşti etc.

Realizarea măsurilor rezultate din Declaraţia PSESE de la Bucureşti din 26 octombrie 2001 ar constitui o contribuţie semnificativă la întărirea securităţii Republicii Moldova. Pe lîngă acţiunile de ordin general din acest document, şi care au fost citate deja, în cazul specific al Moldovei se impune luarea unor măsuri adiţionale, precum:

–    instituirea unui mecanism permanent de schimb de informaţie cu Centrul SECI şi Europolul privind persoanele şi reţelele cu posibile conexiuni la traficul de arme şi spălarea de bani din Transnistria;

–    furnizarea de informaţii privind persoanele şi reţelele implicate în traficul de oameni din Moldova şi/sau tranzitînd Moldova;

–    invitarea unor efective de vameşi din statele sud-esteuropene la punctele de trecere a frontierei estice (atunci cînd acestea vor fi instituite) pentru control comun;

–    dezvoltarea infrastructurii de control a hotarelor estice care se poate realiza şi prin programul de asistenţă TACIS acordat de către UE;

–    securizarea hotarului cu România pentru a depista şi a reduce numărul de persoane care tranzitează ilegal Moldova pentru a ajunge în Europa.

Valorificarea cît de cît reuşită a posibilităţilor descrise pînă acum ar avea un impact benefic dublu asupra Republicii Moldova: îmbunătăţirea mediului de securitate internă şi ameliorarea imaginii externe a ţării prin intensificarea cooperării regionale.

Procesul de Stabilizare şi Asociere şi Republica Moldova. Procesul de Stabilizare şi Asociere (PSA) este conceput de către UE drept un mecanism esenţial pentru promovarea reformelor în regiune în vederea aderării graduale a statelor sud-esteuropene la UE. În mai 1999, Comisia Europeană a elaborat un set de raţionamente destul de ambiţioase care urmau să definească politica regională a UE în Europa de Sud-Est. Acestea se bazau pe:

–    recunoaşterea faptului că principalul mobil pentru reforme (inclusiv întărirea supremaţiei legii, a instituţiilor democratice şi a economiei de piaţă) în statele din regiune ar fi o relaţie cu UE în care s-ar pune clar perspectiva aderării la acest organism. Această perspectivă a fost acordată la Consiliul European de la Feira în iunie 2000;

–    necesitatea statelor din regiune de a stabili relaţii bilaterale care ar permite o dezvoltare economică şi o stabilizare politică a Europei de Sud-Est23.

La 24 noiembrie 2000, la summit-ul de la Zagreb a fost lansat PSA prin care statele din regiune se angajau să îndeplinească un anumit set de obiective şi condiţii, iar UE acorda Europei de Sud-Est perspectiva integrării în Uniune, în baza prevederilor Tratatului Uniunii Europene (Maastricht) şi a criteriilor de la Copenhaga24.

PSA este un proces prin care UE îşi asumă anumite obligaţii politice şi economice pe termen lung în faţa Europei de Sud-Est. Prima fază a PSA este mişcarea spre semnarea unui Acord de Stabilizare şi Asociere care constituie fundamentul procesului însuşi. Prin acest acord părţile se vor mişca spre implementarea graduală a unei Zone de Liber Schimb şi a reformelor care vizează adoptarea standardelor UE, ceea ce ar permite o apropiere mai consistentă de Uniune.

În faza a doua părţile negociază şi implementează Acordul de Stabilizare şi Asociere (ASA). Acesta este un mecanism oarecum asemănător Acordurilor Europene (semnate de către actualii candidaţi la UE între 1991–1996), şi prevede mecanisme formale de apropiere a statelor semnatare de Uniunea Europeană şi de standardele acestui organism. ASA acordă o atenţie deosebită promovării principiilor democratice şi a elementelor care stau la baza Pieţei Comune în UE. Prin instituirea unei Zone de Liber Schimb cu UE şi a măsurilor adiţionale (reguli privind concurenţa, susţinerea din partea statului, proprietatea intelectuală etc.), PSA va permite economiilor din regiune să înceapă integrarea în Uniunea Europeană.

Prin ASA statul semnatar primeşte, de fapt, statutul de candidat potenţial la UE. Mecanismele acestei noi relaţii calitative cu UE reprezintă o serie de organe – de la subcomitete specializate pînă la reuniunile de adoptare a deciziilor politice precum Consiliul de Stabilizare şi Asociere, care au menirea de a ajuta statul semnatar să evidenţieze reformele prioritare, să le realizeze după modelul UE, să depăşească problemele şi să monitorizeze implementarea acestora. În cadrul PSA este prevăzută şi acordarea de asistenţă statelor participante prin programul CARDS (Community Assistance for Reconstruction, Development and Stabilisation), care se va axa pe sprijinul procesului de reforme şi edificare a instituţiilor necesare implementării ASA.

La summit-ul de la Zagreb, cooperarea regională a fost identificată drept o parte componentă a Procesului de Stabilizare şi Asociere. Acordul respectiv include şi angajamentul explicit al statelor semnatare de a dezvolta cooperarea regională. Astfel, în cadrul dimensiunii regionale a PSA, UE a articulat următoarele obiective:

–    încurajarea statelor din regiune să aibă relaţii şi să coopereze între ele intr-o manieră comparabilă cu relaţiile existente acum între statele membre ale UE;

–    crearea unei reţele de acorduri bilaterale de liber schimb compatibile între statele sud-esteuropene, prin care ar fi scoase barierele la circulaţia bunurilor între statele din regiune, între UE şi statele candidate la aderare;

–    integrarea graduală a statelor în reţele de transport şi energie europene, precum şi cooperarea mai strînsă în domeniul controlului frontierelor;

–    convingerea autorităţilor să coopereze între ele pentru combaterea efectivă a ameninţărilor la adresa securităţii regionale şi a UE – crima organizată, emigraţia ilegală şi alte forme de trafic.

Poziţia Moldovei vizavi de Procesul de Stabilizare şi Asociere este destul de ambiguă. Pe de o parte, una din condiţiile impuse Moldovei pentru a fi acceptată în Pactul de Stabilitate a fost să nu ceară semnarea unui Acord de Stabilizare şi Asociere. Pe de altă parte, există o serie întreagă de indicii care încurajează Moldova să ceară includerea sa în Procesul de Stabilizare şi Asociere, la acestea adăugîndu-se şi interesul evident al Republicii Moldova de a face parte din acest proces.

Primul indiciu favorabil includerii Moldovei în PSA a venit din partea Ministrului de Stat în MAE german, Zopel, care, în cadrul unei întrevederi cu angajaţii ministerului de externe de la Chişinău în iulie 2001, a declarat că această ţară poate solicita negocierea unui Acord de Stabilizare şi Asociere cu UE, contrar precondiţiei înaintate anterior de aderarea la Pact.

În alocuţiunea sa de la finalul Conferinţei regionale de la Bucureşti, coordonatorul de atunci al Pactului, Bodo Hombach, a declarat că eforturile comune ale participanţilor la PSESE trebuie să se bazeze pe perspectiva că toate (evidenţierea ne aparţine) statele sud-esteuropene sînt candidaţi potenţiali pentru aderarea la UE. Deci, Pactul de Stabilitate şi Procesul de Stabilizare şi Asociere sînt procese complementare pentru a sprijini ţările din regiune ca un tot întreg în calea lor spre Europa25.

Preşedinţia spaniolă a UE a sugerat că ar susţine reformarea Pactului de Stabilitate cu scopul unei coordonări mai eficace cu strategia şi obiectivele Procesului de Stabilizare şi Asociere26. Şi a afirmat că va continua programul de lucru stabilit cu Republica Federală Iugoslavia cu scopul de a încuraja participarea graduală a acesteia la PSA. O coordonare sporită dintre PSESE şi PSA, sau transformarea de facto a Pactului într-un mecanism al Procesului de Stabilizare şi Asociere, ar putea avea două efecte opuse pentru Moldova. Pe de o parte, o atare reformă (care este foarte probabilă), însoţită de redirecţionarea programelor din cadrul Pactului spre realizarea obiectivelor PSA, ar conferi Moldovei o legitimitate sporită de a cere să fie inclusă şi în Procesul de Stabilizare şi Asociere. Altfel, discriminarea Moldovei ar deveni evidentă, în special în condiţiile în care UE face destule eforturi pentru a pregăti Iugoslavia şi Bosnia pentru semnarea ASA. Dacă, din cauza unor evoluţii nefavorabile interne şi a continuării tensiunilor cu vecinii, Moldova nu va fi admisă în PSA, atunci şi statutul de membru al Pactului s-ar devaloriza considerabil. Concluzia este că reformarea Pactului în vederea apropierii de Procesul de Stabilizare şi Asociere poate avea două consecinţe diametral opuse pentru Moldova:

1. Poate mări şansele Republicii Moldova de a se asocia la UE, în condiţiile în care îşi anunţă explicit dorinţa de a fi inclusă în PSA şi întreprinde anumite eforturi pentru a dezvolta relaţiile regionale. Aici Moldova ar trebui să invoce complementaritatea acestor două procese regionale şi vechiul argument de inadmisibilitate a discriminării (invocat pentru a fi admisă în Pact) statelor din Sud-Estul Europei. În acest sens, remarcile citate din alocuţiunea lui Bodo Hombach, precum şi alte opinii similare, ne sînt favorabile.
2. Pactul devine de facto un mecanism al PSA, iar Moldova nu este admisă în Procesul de Stabilizare şi Asociere. Atunci posibilităţile de acces la mecanismele PSESE devin minime. În cazul acesta probabilitatea Moldovei de integrare europeană prin Pactul de Stabilitate se reduce drastic, precum şi posibilele beneficii directe rezultate din statutul de membru al PSESE.

Strategia Comună a UE faţă de Ucraina şi Carta NATO–Ucraina, abordate din perspectiva Moldovei

Datorită dimensiunilor şi poziţiei sale strategice, Ucraina este unul dintre elementele-cheie ale sistemului de securitate europeană. În condiţiile extinderii UE şi NATO, Ucraina rămîne a fi cel mai mare stat pur-european rămas în aria neintegrată a Europei.

Pentru UE este extrem de important să încurajeze evoluţiile democratice şi de întărire a suveranităţii Ucrainei. Un eventual colaps al acestor procese ar fi o ameninţare gravă la adresa securităţii europene, deoarece ar crea un nucleu enorm de instabilitate regională (care ar afecta, în primul rînd, Moldova, datorită situării sale geografice, dimensiunilor mici şi fragilităţii interne a statutului) şi ar încuraja o intervenţie a Federaţiei Ruse în Ucraina27. UE/NATO nu-şi pot permite să se distanţeze şi să manifeste indiferenţă faţă de Ucraina, dar nici nu se pot implica masiv (militar, politic sau financiar) pentru a “salva” acest stat cum s-a procedat în Bosnia, Macedonia şi, eventual, cum s-ar putea proceda în Iugoslavia sau în Moldova. Ucraina este prea mare pentru asemenea implicaţii.

UCRAINA–NATO. “Carta privind un perteneriat special între Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi Ucraina” a fost parafată la Sintra, Portugalia, pe 29 mai 1997. Documentul a fost semnat de preşedintele L. Kucima şi de şefii de state şi guverne NATO la Madrid, în iulie 1997.

Carta se bazează pe principiile comune împărtăşite de NATO şi Ucraina şi are menirea să contribuie la intensificarea cooperării şi parteneriatului dintre părţi. A fost deschis un Centru de Informare şi Documentare NATO la Kiev şi a fost creată o Comisie Ucraina–NATO, care se întruneşte de cel puţin două ori pe an. Carta creează un cadru de cooperare şi consultări pe probleme politice şi de securitate, şi reprezintă recunoaşterea importanţei pentru Europa a unei Ucraine independente, stabile şi democrate. Subiectele de cooperare includ: planificarea Apărării, concepte de alocare a bugetului, politică, strategie şi securitate naţională, restructurarea industriei de apărare, şi exerciţii militare. Se evaluează posibilităţile de cooperare în astfel de domenii precum interoperabilitatea militară, aspecte economice ale securităţii etc.

Acum, NATO este pe cale de a elabora o politică postextindere pentru Ucraina28, pentru a nu alimenta sentimentul de izolare a acestui stat, în contextul extinderii UE/NATO şi a noului cadru de relaţii cu Rusia.

UCRAINA–UE. La 11 decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki, adopta o Strategie Comună a UE faţă de Ucraina. Ca şi Strategia comună faţă de Rusia, aceasta merge mai departe şi decît Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) cu UE. Strategia faţă de Ucraina este un document cuprinzător, identificînd mai multe domenii de interacţiune dintre UE şi Kiev. Aici, vom acorda o atenţie sporită aspectelor de securitate din document şi acelor momente care, direct sau indirect, privesc Republica Moldova.

Strategia consfinţeşte “parteneriatul strategic” dintre UE şi Ucraina (paragraful 1 al Strategiei)29  şi caracterizează acest stat drept o “sursă de stabilitate regională” (paragra­ful 2). UE recunoaşte aspiraţiile proeuropene ale Ucrainei, salută orientarea sa proeuropeană şi va facilita în continuare apropierea Ucrainei de Uniune (paragraful 6).

Baza juridică a relaţiei Ucraina-UE este APC, iar “implementarea deplină a acestui acord este o condiţie esenţială a integrării cu succes a Ucrainei în economia europeană şi îi va ajuta Ucrainei să-şi afirme identitatea europeană”.

În această Strategie, Consiliul European a identificat următoarele obiective esenţiale privind Ucraina:

1. Sprijinirea procesului de tranziţie spre democraţie şi economie de piaţă în Ucraina.
2. Asigurarea stabilităţii şi securităţii în faţa provocărilor comune.

III. Sprijin pentru o intensificare a cooperării între UE şi Ucraina în contextul extinderii Uniunii. (Partea I, Obiective Principale).

Strategia menţionează poziţia geografică unică a Ucrainei şi importanţa sa regională. În vederea asigurării stabilităţii şi securităţii, UE va sprijini eforturile Ucrainei de a promova cooperarea şi stabilitatea în regiune, inclusiv în cadrul Organizaţiei pentru Cooperare Economică în bazinul Marii Negre (CEMN), Consiliului Statelor de la Marea Baltică şi grupului Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan şi Moldova (GUUAM). Uniunea recunoaşte contribuţia Ucrainei la stabilitatea europeană prin rolul său de observator în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est ( paragraful 22).

Referitor la dezvoltarea reţelelor de infrastructură, în special în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor, electricităţii şi conductelor de hidrocarburi, UE, prin intermediul TACIS, acordă o importanţă sporită iniţiativelor regionale, ca Inogate (Interstate Oil and Gas Transport to Europe) şi Traceca (Transport Corridor Europe Caucasus Central Asia) (paragraful 37). UE şi Ucraina au interesul comun de a dezvolta cooperarea în domeniul asigurării securităţii frontierelor, al combaterii crimei organizate, inclusiv spălarea de bani şi traficul ilegal de arme şi droguri (paragraful 36).

UE va promova dialogul cu Ucraina privind gestionarea crizelor şi va intensifica cooperarea practică în domeniu în concordanţă cu planul de acţiuni încheiat între Ucraina şi Uniunea Europei Occidentale (UEO) (paragraful 25).

UE va lua în consideraţie facilitarea participării Ucrainei la misiunile UEO în spectrul “misiunilor de tip Petersberg”(paragraful 54). Unul dintre scopurile UE privind relaţia cu Ucraina este de a lucra împreună pentru “dezvoltarea unor iniţiative politice externe în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionarii crizelor în privinţa unor anumite state sau regiuni terţe, în special adiacente Ucrainei”(paragraful 54).

Pe parcursul ultimilor doi ani “opţiunea europeană” a Ucrainei a devenit din ce în ce mai evidentă, în acest scop lucrîndu-se destul de insistent atît pe plan extern, cît şi intern. În cadrul Guvernului de la Kiev a fost creat Ministerul Economiei şi al Integrării Europene. Pe lîngă preşedinte a fost creat un Comitet naţional pentru armonizarea legislaţiei ucrainene cu acquis-ul comunitar. În fiecare an, Guvernul remite spre aprobare Radei Supreme (parlamentul) Planul de Acţiuni pentru Integrarea Europeană, care sînt realizate în baza Strategiei de Integrare Europeană a Ucrainei, aprobată de preşedintele L. Kucima în 1999.

Un moment important este intenţia Kievului de a se alinia la Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) a UE. În Declaraţia Comună de la summit-ul Ucraina–UE de la Ialta, 10–11 septembrie 2001, partea ucraineană afirma că “pentru a reflecta orientarea politicii sale externe, Ucraina a reamintit de alinierea sa unilaterală la declaraţiile privind PESC din cadrul UE” (paragraful 20 al Declaraţiei). Dialogul Ucraina–UE se dezvoltă şi în domeniul Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA) prin care Uniunea declară că Ucraina ar putea fi invitată la operaţiuni militare conduse de UE şi că va fi evaluată posibilitatea ca UE să utilizeze capabilităţile de transport aerian ale Ucrainei (paragraful 12).

Nivelul relaţiilor Ucraina–UE este net superior relaţiilor Moldova-UE. Aceasta se datorează parţial importanţei strategice a Ucrainei, dar şi în mare parte prestaţiei Kievului care, comparativ cu vecinii săi necandidaţi la aderare – Rusia, Belarus, Moldova – a dat dovadă de o stabilitate interna mai mare şi de o dorinţă de cooperare cu UE exprimată constant. Spre deosebire de Rusia sau Belarus, UE nu a are pretenţii serioase faţă de procesele politice din Ucraina. În orice caz, preocuparea organismelor europene pentru libertatea mass-media şi anumite încălcări din timpul curselor electorale în Ucraina le putem considera relativ neînsemnate comparativ cu percepţia de către Europa a situaţiei din Cecenia sau a regimului Lukaşenko.

Continuînd comparaţia cu vecinii săi din CSI, Ucraina nu este percepută drept un stat “furnizor de instabilitate”, aceste calificative fiind mai ales valabile pentru Belarus şi Moldova. Relativ remarcabilă este capacitatea şi insistenţa cu care Kievul caută să intensifice dialogul pe probleme de securitate cu structurile occidentale30 – participarea la operaţiunile KFOR din Kosovo; existenţa Unităţii mixte de pacificare polono-ucrainene31; dorinţa constant reiterată de către autorităţile ucrainene de a coopera cu UE în domeniul PESA printr-o eventuală contribuţie la Forţa de Reacţie Rapidă; alinierea la declaraţiile PESC; existenţa unui cadru de cooperare cu UEO; participarea NATO la procesul de restructurare a Ministerului Apărării ucrainean.

Observînd politica regională a Ucrainei din perspectiva Moldovei, putem nota faptul că relaţiile de parteneriat dintre Ucraina şi vecinii săi din Vest, în primul Polonia, sînt net superioare calităţii relaţiilor dintre Republica Moldova şi România. Capacitatea de a avea relaţii bune cu vecinii este una dintre condiţiile-cheie pentru procesul de integrare europeană, constituind un indiciu important pentru organismele europene. Chiar şi relaţiile Ucrainei cu Federaţia Rusa s-au stabilizat considerabil în ultimii doi ani, demonstrînd o tendinţă de maturizare şi dezinhibare, ceea ce nu este iarăşi cazul relaţiilor moldo-române, moldo-ucrainene sau moldo-ruse.

În relaţiile cu NATO şi UE, Ucraina este mult mai deschisă dialogului şi caută în permanenţă să reafirme opţiunea proeuropeană, etalînd hotărîrea de a întreprinde măsuri concrete pentru a se apropia de aceste organisme32.

Dacă Ucraina se va arăta şi în continuare drept un partener relativ stabil şi previzibil pentru Occident, iar autorităţile Republicii Moldova nu vor căuta să detensioneze relaţiile cu vecinii, vor subestima importanţa angajamentelor internaţionale şi vor lua decizii interne contestabile din punct de vedere al democraţiei şi al principiului transparenţei, atunci, treptat, instituţiile europene ar putea credita mai mult viziunea Ucrainei asupra evoluţiilor din Moldova, inclusiv asupra conflictului transnistrean. Trebuie să se conştientizeze foarte clar că orice acţiune care afectează credibilitatea externă a Republicii Moldova slăbeşte poziţiile Chişinăului în faţa Tiraspolului33. Acesta ar fi încă un motiv pentru care Republica Moldova ar trebui să intensifice cooperarea cu Uniunea Europeană, în special în domeniul provocărilor “soft” la adresa securităţii34, ceea ce este cu atît mai oportun cu cît cadrul relaţiilor Moldova–UE şi Ucraina–UE facilitează acest lucru, UE exprimîndu-şi de mai multe ori solidarizarea cu poziţia Chişinăului pe problema transnistreană35.

Relaţiile Rusia–NATO/UE în domeniul securităţii, abordate din perspectiva Moldovei

Rusia–NATO. Dinamica relaţiilor Rusia–NATO/UE în lumea postbipolară a fost relativ instabilă. Această perioadă a fost marcată de faze de apropiere, şi de animozităţi. Totuşi, părţile au conştientizat importanţa menţinerii dialogului şi a unor relaţii cît de cît neconflictuale. Ultimii doi–trei ani au fost marcaţi de cîteva tendinţe specifice acestor relaţii:

–    reluarea şi stabilizarea dialogului Rusia–NATO;

–    diferenţierea mai accentuată a relaţiilor Rusia–UE şi Rusia–NATO;

–    diminuarea din importanţă sau dispariţia unor factori de iritare pentru relaţiile dintre Occident şi Rusia – Cecenia, Kosovo, Bosnia, regimul Milosevic etc. – şi necesitatea de a coopera mai intens într-o serie de probleme importante pentru ambele părţi: terorismul, stabilizarea Asiei Centrale, regiunea Kaliningrad, securitatea energetică etc.

Spre deosebire de subcapitolul dedicat Ucrainei, aici vom acorda mai puţină atenţie cadrului juridic şi istoricului relaţiilor Rusia–UE/NATO, din motiv că există suficiente surse de informaţie mai accesibile decît în cazul Ucrainei.

După atentatele din 11 septembrie 2001, relaţiile dintre Rusia şi Alianţa Nord-Atlantică trec printr-o fază de reformulare (nefinisată încă). Deocamdată este clar că “Actul de bază privind relaţiile reciproce, cooperarea şi securitatea între NATO şi Federaţia Rusă” semnat la 27 mai 1997, şi Consiliul Comun Permanent Rusia–NATO (PJC) instituit în baza actului respectiv nu corespund necesităţilor de cooperare dintre părţi. Primul-ministru britanic Tony Blair a lansat procesul de edificare a unei relaţii “calitativ noi” dintre Alianţă şi Rusia. A fost luată decizia politică36 de a lucra şi impulsiona relaţiile Rusia–NATO “cu scopul de a crea un nou consiliu care ar reuni statele membre ale NATO şi Rusia, pentru a identifica oportunităţi de acţiuni comune conform formulei “20”37.

Formula “20” vine să substituie principiul “19+1”, aplicat în cazul PJC, şi semnifică crearea unui viitor mecanism de consultaţii şi luare a deciziilor comune dintre Alianţă şi Federaţia Rusă. Actualul Consiliu Comun de Parteneriat (PJC) este un organism de consultaţii şi coordonare, şi nu de luare a deciziilor. În cadrul PJC, 19 state NATO consultau Rusia după ce deciziile erau deja adoptate, iar Moscova nu mai putea influenţa procesul de elaborare a deciziilor şi se ciocnea de poziţiile consolidate ale celor 19 membri NATO38. Noua formulă “20” prevede participarea Federaţiei Ruse în calitate de partener egal, care poate influenţa procesul de luare a deciziilor. Nu este vorba de acordare Rusiei a unui “statut de membru NATO de facto”, şi nici de acordare Rusiei a dreptului să blocheze deciziile Alianţei. NATO îşi rezervă dreptul de a acţiona conform intereselor sale în cazul în care nu s-a putut ajunge la o decizie în cadrul consiliului celor “20”.

La momentul actual, problema se pune în felul următor: a fost lansată şi agreată ideea de a acorda Rusiei statut de partener egal statelor NATO intr-o oarecare structură, care urmează să fie creată, şi competenţele căreia nu sînt deocamdată definite. În acest nou organism comun Rusia–NATO părţile vor aborda împreună probleme, vor lua decizii, vor implementa deciziile şi îşi vor asuma responsabilitatea pentru acţiunile întreprinse. De competenţa noului organism vor ţine probabil următoarele probleme: lupta cu terorismul, nonproliferarea armelor de distrugere în masă, cooperarea eventuală în vederea creării unor sisteme locale de apărare antiaeriană, operaţiuni umanitare şi de menţinere a păcii, gestionarea crizelor, cooperarea militară etc. Dar, înţelegerile actuale dintre Rusia şi Alianţă nu prevăd că toate chestiunile ce ţin de domeniile sus-menţionate vor fi discutate în cadrul noului forum, chiar dacă acest lucru este dorit cu insistenţă de Rusia. Ba chiar “NATO îşi rezervă dreptul de a retrage de pe agenda discuţiilor cu Rusia anumite probleme, dacă nu se poate ajunge la o înţelegere”39. Importanţa acestei clauze nu poate fi subestimată atunci cînd încercăm să evaluam perspectivele noului mecanism NATO–Rusia.

Importanţa “noilor” relaţii Rusia–NATO se va exprima mai curînd prin profilul relaţiilor şi al voinţei politice de cooperare dintre părţi, şi nu prin instituirea unor noi forme instituţionalizate şi rigide de cooperare. După toate aparenţele, noul forum Rusia–NATO va fi funcţional atît timp cît pentru aceasta va exista voinţa politică şi destul spaţiu de acţiune a părţilor.

Crearea unui nou mecanism de interacţiune dintre Alianţă şi Rusia, şi mai ales sfera de competenţă a acestuia, revelează o serie de concluzii, paradoxale la prima vedere. Instituţionalizarea noului mecanism “20” ar sugera:

–    recunoaşterea de către Rusia a legitimităţii “noului” NATO, care îşi rezervă dreptul de a acţiona în afara hotarelor statelor membre40, atunci cînd interesele de securitate ale NATO sînt afectate41, fără condiţia ca eventualele crize să ameninţe direct suveranitatea teritoriala a participanţilor la Alianţă. Pînă acum Federaţia Rusa s-a declarat nemulţumită de aceste prevederi, însoţite de extinderea spre Est a Alianţei. Dar noul forum “20”, prin sfera sa de competenţă şi prin faptul că este un mecanism sub egida Alianţei, vine să legitimeze (din perspectiva Rusiei, bineînţeles) tendinţa de extindere a ariei de responsabilitate NATO;

–    recunoaşterea de către Rusia a rolului central al NATO în asigurarea securităţii europene şi de fapt alinierea acesteia la abordarea securităţii europene din perspectiva Alianţei (cu speranţa de a influenta acest proces din interior);

–    instituirea forumului “20” constituie încă o dovada că opoziţia Rusiei faţă de extinderea şi asumarea de noi sarcini de către NATO purta un caracter relativ tactic, menit să fie o carte de schimb în relaţiile cu Alianţa, şi nu era o poziţie de principiu. Problema esenţială pentru Rusia constă în faptul că ea nu are acces la luarea deciziilor din cadrul NATO, şi nu ameninţarea ipotetică din partea Alianţei. Drept urmare, opoziţia Rusiei faţă de lărgirea NATO nu ar trebui creditată prea mult la Chişinău, care a început să lanseze semnale anti-NATO, crezînd că aceste gesturi ar contribui la edificarea “parteneriatului strategic cu Rusia”. Astfel de acţiuni nu mai sînt apreciate de către Moscova oficială, dar au repercusiuni asupra relaţiilor Chişinăului cu structurile occidentale;

–    existenta unui forum “20” va avea şi repercusiuni pentru întreg spaţiul postsovietic. Implicarea Rusiei în procesul de luare a deciziilor în Alianţă şi responsabilitatea comună pentru operaţiunile NATO42 vor constitui un suport logic pentru aplicarea principiului de reciprocitate, în urma căruia şi NATO urmează să joace un rol sporit în aria considerată tradiţional o sferă de influenţă exclusivă a Rusiei43. Or, Rusia nu poate pretinde un rol sporit în acţiunile NATO, dacă nu este gata să răspundă în acelaşi mod. Preşedintele Comitetului SUA pentru NATO, Bruce Jackson menţiona în acest sens: “Dacă Rusia renunţă să mai spere la “străinătatea apropiată”… Europa este dispusă să pună bazele unei cooperări în faţa ameninţărilor comune, cum ar fi terorismul, şi să-i ofere acces pe pieţele sale…”44 Cît despre Moldova, ar fi eronat să considerăm că statele occidentale percep situaţia din Asia Centrală şi Caucaz drept o ameninţare suficientă pentru a justifica o implicare politico-militară şi că, în acelaşi timp, vor rămîne indiferente faţă de evoluţiile potenţial-explozive din Republica Moldova care, în cel mult zece ani, se va afla la hotarul estic al UE şi NATO.

Momentele elucidate mai sus arată că Rusia, de fapt, devine un element care contribuie, contrar retoricii sale anterioare, la finisarea tranziţiei spre “noul” NATO. Acestea se întîmplă pentru că, în perspectivă, Rusia are nevoie de existenţa unui NATO credibil şi capabil să reacţioneze la noile ameninţări de securitate. Interesul Rusiei intr-un NATO viabil reiese din următoarele momente:

–    Alianţa Nord-Atlantică este, şi va rămîne în viitorul previzibil, un partener de dialog mult mai “comod” pentru Rusia, decît înseşi Statele Unite, tentate să acţioneze independent de aliaţii săi europeni. Pilonul european al NATO, chiar şi în pofida slăbiciunii sale, constituie deseori un factor de constrîngere pentru anumite tendinţe unilateraliste ale SUA45;

–    lărgirea NATO contribuie la extinderea zonei de securitate europeană prin stabilizarea internă a statelor estice (o bună parte din criteriile MAP sînt de ordin politic), prin integrarea acestora în structurile militare NATO şi impunerea unor modele comune de conduită externă (prin NATO şi PESC);

–    în condiţiile slăbiciunii actuale a PESA, reuşita relaţiei NATO–Rusia poate constitui coloana vertebrală a cooperării în domeniul securităţii cu Occidentul, de care Rusia este extrem de interesată.

Oricare ar fi evoluţia relaţiilor Rusia–NATO, factorul occidental se va face din ce în ce mai resimţit în Republica Moldova. Atît în cazul unui trend pozitiv în relaţiile Moscova–Bruxelles, cît şi în cazul contrar, Occidentul nu ar mai fi dispus să încredinţeze exclusiv Rusiei dreptul de “jandarm” intr-o regiune adiacentă UE şi NATO după extinderea acestora.

RUSIA–UE. La 12 mai 1999, Uniunea Europeană adopta prima sa Strategie Comună faţă de state terţe realizată în cadrul PESC: este vorba de strategia faţă de Rusia. Aceasta identifică interesele UE vizavi de Rusia şi posibilităţile de interacţiune dintre părţi. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Rusia poartă un caracter destul de complex. Rolul central le revine relaţiilor economice: pe termen scurt – dialogul energetic Rusia–UE, iar pe termen lung – crearea unei zone de liber schimb. Este destul de evident şi interesul părţilor de a purta un dialog pe probleme de securitate, în special în contextul extinderii UE.

Privitor la cooperarea în domeniul securităţii, Strategia Comună a UE faţă de Federaţia Rusă afirmă că se “va lucra cu Rusia în vederea dezvoltării unor iniţiative comune în sfera politicii externe care ar sprijini obiective externe comune”. Uniunea Europeană “va lua în considerare facilitarea participării Rusiei” la misiuni de tip Petersberg conduse de UE. Poate că cel mai important pasaj este următorul: “Consiliul va examina posibilitatea de a crea un mecanism comun UE/Rusia pentru dialogul pe probleme politice şi de securitate, ţinînd cont de importanţa rolului pe care îl va juca Secretarul General al Consiliului, Înaltul reprezentant pentru PESC46. Unul dintre scopuri ar fi cooperarea cu Rusia pentru dezvoltarea unor iniţiative comune în domeniul politicii externe faţă de state şi regiuni terţe, al prevenirii conflictelor şi gestionarii crizelor, în special în zone adiacente Rusiei, în Balcani şi în Orientul Apropiat”.

În contextul creării Forţei de Reacţie Rapidă europene, situaţia se prezintă în felul următor: UE şi-a declarat interesul de a coopera cu Federaţia Rusa pentru gestionarea crizelor şi, după cum am menţionat, nu este exclusă invitarea Rusiei la operaţiuni sub egida UE. Moscova, însă, aspiră la un rol mai important, care i-ar permite să ia parte la procesul de elaborare a deciziilor. Nici tonul şi nici esenţa documentelor UE nu sugerează posibilitatea ca Rusia să fie admisă la procesul de luare a deciziilor, dar experţii ruşi47 nu exclud o eventuală cooperare extinsă pe întreg spectrul de misiuni Petersberg, care ar permite un parteneriat mai apropiat dintre Rusia şi UE în domeniul securităţii. Sînt sugerate trei posibilităţi:

• · operaţiuni conduse de UE, cu participarea Rusiei;
• · operaţiuni conduse de Rusia, la care ar participa forţe ale UE. Este vorba, în primul rînd, de spaţiul CSI, bineînţeles;
• · operaţiuni europene comune UE, NATO şi Rusia. Aceasta ar implica luarea comună a deciziilor strategice, dar şi divizarea responsabilităţilor.

Amintim că aceste soluţii sînt sugerate de influenţi experţi ruşi, care mai şi adaugă că ar fi oportună extinderea parteneriatului UE–Rusia în spaţiul CSI în numele consolidării stabilităţii regionale. În condiţiile în care state occidentale şi, în primul rînd, SUA, îşi măresc prezenţa militară în Asia Centrală şi, eventual, în Georgia, Rusia, pentru a evita dezvoltarea evenimentelor pe acelaşi făgaş, într-adevăr, poate recurge la invitarea preventivă a unor trupe europene (FRR sau contingente naţionale) la operaţiunile de pacificare conduse de Moscova în spaţiul CSI şi, nu în ultimul rînd, în Transnistria. În acest caz, Rusia atinge două scopuri: (a) păstrarea operaţiunilor sub comandamentul său şi (b) neadmiterea SUA sau NATO, în condiţiile în care UE pare a fi un partener mai agreabil pentru Moscova.

Vorbind în termeni mai generali despre relaţiile cu UE, remarcăm că acestea s-au intensificat în ultima perioadă. La aceasta au contribuit o serie de factori precum: (a) stabilizarea internă a Rusiei; (b) finalizarea fazei active a operaţiunilor din republica separatistă Cecenia; (c) necesitatea dialogului pe problema Kaliningradului care, după aderarea la UE a Lituaniei şi Poloniei, se va găsi izolat de restul Rusiei; (d) necesitatea cooperării în combaterea terorismului, urcat în topul agendei internaţionale după 11 septembrie 2001 etc.

Dialogul pe probleme de securitate rămîne totuşi la un nivel relativ jos. Contrar “priorităţii europene” a politicii externe a Rusiei, vom menţiona că pentru Rusia se pune mai întîi problema edificării unui parteneriat cu NATO. Există posibilitatea ca intensificarea relaţiilor ruso-americane să cauzeze un nou recul în importanţa (niciodată spectaculoasă) a UE ca structură de securitate, în special în condiţiile în care Uniunea, ca organism internaţional, s-a arătat incapabilă să articuleze o politică de securitate comună în contextul operaţiunii globale împotriva terorismului. Cu toate acestea, Rusia, deranjată de unele tendinţe calificate “unilateraliste” din partea SUA, va căuta să stabilească un dialog cît mai intens cu Europa.

În relaţiile cu Europa, Rusia nu mai mizează pe probabilitatea unei fisuri substanţiale între UE şi SUA, iar relaţiile Rusia–NATO/SUA constituie doar unul dintre indici în acest sens. Mai mult ca atît, cooperarea şi parteneriatul Rusiei cu NATO şi SUA este o condiţie pentru activizarea vectorului european al politicii externe ruse. Observînd situaţia de astăzi, putem afirma că apropierea, la nivel instituţional, a Rusiei de Occident se face prin apropierea de NATO. Această relaţie, în proces de redefinire, va constitui şi o primă probă pentru credibilitatea şi capacitatea de cooperare a Federaţiei Ruse.

Slăbiciunea relativă a PESC şi a PESA, demonstrată încă o dată după 11 septembrie 2001, a făcut statele membre ale UE (Marea Britanie, Franţa, Germania) să acorde prioritate cooperării militare în afara cadrului UE şi PESA. Aceste indicii vin să întărească şi preferinţa Rusiei pentru cooperarea bilaterală cu partenerii europeni. Totalitatea acestor factori poate accentua tendinţa de renaţionalizare a politicilor de securitate şi ar putea inhiba intensificarea dialogului pe probleme de securitate militară dintre Rusia şi UE (ca organizaţie).

Abordarea  de  către  Moldova  a  relaţiilor  cu  UE/NATO  în contextul  extinderii  acestor  structuri  şi  al aprofun­dării  integrării  europene  în  domeniul  securităţii

Interesele naţionale ale Moldovei în domeniul securităţii ar putea fi rezumate la două puncte majore:

• · integrarea deplină în structurile politice, economice şi de securitate europene;
• · consolidarea internă a statului şi, respectiv, a rolului său de generator de securitate şi factor de stabilitate pe plan subregional.

Priorităţile Moldovei în domeniul securităţii ar dicta o conexiune cît mai apropiată, eventual integrală, la eforturile structurilor europene, în special politice, de securitate şi apărare, care vizează edificarea unei noi arhitecturi de securitate europene. Conectarea politică şi militară la acestea trebuie să devină un mecanism şi un rezultat al integrării europene a ţării. Ţinînd cont de aceasta, dar şi de constrîngerile financiare bugetare, Moldova şi-ar putea anunţa intenţia de a contribui la asigurarea tehnică sau logistică a Forţei de Reacţie Rapida. Nu este necesar ca participarea Moldovei să poarte un caracter strict militar.

Unul din mijloacele importante de realizare a celor două obiective menţionate îl constituie disponibilitatea şi hotărîrea cu care Republica Moldova va participa la operaţiunile militare, altele decît războiul, iniţiate de comunitatea internaţională48. O participare mai largă la operaţiunile de pace din Europa ar constitui un bun mecanism de cooperare şi schimb de experienţă cu state mai avansate decît Moldova pe calea integrării europene. Totodată, colaborarea mai intensă cu alte state central şi esteuropene (şi asta se referă la toate sferele – economică, politică, de securitate, culturală etc.) va constitui un factor care poate diminua din eventuala izolare a Republicii Moldova după extinderea UE/NATO şi ar putea contribui la minimizarea decalajului faţă de alte state est-europene mai avansate în reformele din domeniul securităţii.

O astfel de cooperare ar contribui la realizarea unor interese de securitate ale Moldovei – transferul de experienţă (spre Republica Moldova) în edificarea unor forţe armate de tip nou, stabilirea unor relaţii de încredere cu statele vecine şi stabilitatea regională. În acest sens, Moldova poate întreprinde o serie de activităţi în plan bilateral, ca de exemplu:

• · încheierea unor acorduri de colaborare bilaterală cu statele vecine la nivelul anumitor categorii de forţe;
• · efectuarea mai intensă a vizitelor de lucru la diferite niveluri;
• · lansarea ideii de creare a unei unităţi militare mixte trilaterale România–Moldova–Ucraina de menţinere a păcii;
• · prezenţa politică mai accentuată la acţiunile PpP, atunci cînd participarea militară la aceste exerciţii este mai dificilă.

O politică de securitate care ar accentua dezideratul de integrare europeană şi capacitatea cooperativă a republicii ar putea avea importante repercusiuni şi asupra relaţiei politice Moldova–UE. Moldova ar trebui să se deplaseze treptat şi înspre instituirea unui parteneriat strategic cu Uniunea Europeană, atîta timp cît, oficial, nu se pune problema aderării Republicii Moldova la UE. Acest eventual parteneriat ar putea aduce beneficii de securitate ambelor părţi:

–    pentru Moldova este importantă susţinerea din partea UE pentru accelerarea reformelor (inclusiv în domeniul militar), sprijinul în rezolvarea problemei transnistrene, asistenţa în vederea soluţionării aspectelor legate de proliferarea riscurilor neconvenţionale (corupţie, crimă organizată etc.);

–    pentru UE ar fi importantă contribuţia la transformarea Moldovei într-un furnizor, şi nu consumator, de securitate; securizarea hotarelor estice a ţării; rezolvarea conflictului transnistrean; non-proliferarea armelor convenţionale şi, eventual, a materialelor radioactive etc.49

O relaţie mai apropiată Moldova–UE ar constitui şi un important factor de reducere a asimetriei dintre relaţiile UE–Moldova şi Moldova–Rusia. Influenţa rusă este foarte pronunţată în Republica Moldova, şi nu este exclus că aceasta va creşte în viitorul apropiat, în special în condiţiile în care situaţia politico-economică din Moldova nu se va ameliora. O astfel de disbalanţă poate afecta securitatea Moldovei în condiţiile în care Rusia deseori continuă să abordeze relaţiile din CSI într-o maniera unilateralistă. Interesele de securitate ale Republicii Moldova necesită cel puţin o echilibrare50 a “parteneriatului strategic” dintre autorităţile de la Chişinău şi Federaţia Rusa, cu atît mai mult că valoarea acestui “parteneriat” pentru Moldova este dubitabilă.51. Necesitatea unor relaţii mai apropiate cu structurile occidentale mai reiese şi din faptul că guvernele Moldovei sînt mult mai vulnerabile în faţa presiunilor din partea Rusiei, atunci cînd este vorba chiar şi de securitatea Moldovei, iar prezenţa politică a statelor occidentale în dialogul Rusia-Moldova este favorabilă intereselor Moldovei52.

Referindu-ne în continuare la relaţiile Moldova–UE, vom menţiona că, deşi s-a vorbit mult despre acest fapt, aşa şi nu a fost depăşit handicapul lipsei de strategie dintre aceşti doi actori. Anumite cristalizări de poziţie din partea UE au intervenit, dar acestea rămîn insuficient de clare, atît pentru UE, cît şi pentru Moldova. La nivel declarativ Moldova continuă să insiste asupra obiectivului său de integrare în UE, dar în realitate evoluţiile politicii externe şi interne sugerează un lucru diametral opus. UE “salută opţiunea proeuropeană a Moldovei”, dar nu este gata să-i acorde Republicii Moldova statutul de stat asociat, dar nici să refuze din start această eventualitate.

Interesele de securitate ale UE, ca şi ale NATO dealtfel, în Moldova se referă la două aspecte interconectate: 1) conflictul transnistrean şi 2) problemele de securitate neconvenţională (de la corupţie pînă la trafic de fiinţe umane şi armament). UE a reiterat de mai multe ori poziţia conform căreia stabilitatea Moldovei contează pentru Uniune. În cîţiva ani Moldova se va afla la hotarele unei UE extinse şi problemele interne ale Moldovei – guvernare slabă, Transnistria, criza economică perpetuă, crima organizată, emigrarea şi încetinirea reformelor – se vor proiecta şi în afara graniţelor republicii.

În acest context, interesele generale ale UE s-ar rezuma la:

–    încurajarea stabilizării şi creşterii economice, reducerea sărăciei şi consolidarea democraţiei;

–    susţinerea unei reglementări politice a diferendului transnistrean;

–    asigurarea retragerii complete a trupelor ruseşti din Transnistria în conformitate cu prevederile OSCE.

Pe fundalul capacităţii interne reduse de a se transforma în viitorul apropiat în factor de stabilitate regional, una din modalităţile esenţiale de promovare a intereselor de securitate ale Republicii Moldova este efectuarea unei politici externe şi de securitate active, prin care s-ar accentua că dificultăţile de securitate interne poartă un caracter provizoriu, şi care ar sugera că Moldova poate învăţa şi implementa experienţa altor state în depăşirea problemelor ţării.

Extinderea NATO va avea un impact nu mai puţin important asupra problemelor de securitate ale Moldovei decît lărgirea UE. În general, atitudinea Chişinăului faţă de lărgirea Alianţei a fost favorabilă, reieşind din faptul ca aceasta contribuie la răspîndirea ariei de stabilitate în Europa, fapt care corespunde şi intereselor Moldovei. Unica obiecţie din partea Chişinăului constă în preocuparea de eventuala creare a unor noi linii de divizare în Europa.

Odată cu venirea partidului comunist la guvernare (februarie–aprilie 2001), unii reprezentanţi ai partidului de guvernămînt au exprimat şi opinii, cel puţin rezervate, faţă de apropierea NATO de hotarele Moldovei. Pe lîngă imaginea de “NATO – inamic” cultivată în Uniunea Sovietică, nu este exclus ca dominarea spaţiului informaţional al republicii de către media rusă, care se opune vehement extinderii NATO, să fi avut de asemenea efecte asupra opiniei publice în privinţa atitudinii faţă de Alianţă. În acest sens, este important să fie promovată o viziune proprie a Moldovei asupra securităţii europene, ţinînd cont de interesele de securitate ale republicii, şi nu ale altor state.

Dacă admitem faptul că o dezvoltare democratică durabila, respectul pentru drepturile omului, relaţiile bune cu toate statele europene, integrarea europeană etc. corespund intereselor Moldovei, atunci extinderea Alianţei ar fi un proces benefic pentru viitorul Moldovei. Formularea intereselor de securitate ale Moldovei ar trebui să ţină cont de efectele pozitive ale extinderii NATO şi UE:

1)   stabilizarea politică internă şi extinderea spaţiului democratic în Europa. Perspectiva aderării la NATO, ca şi la UE, este un factor care încurajează transformările pozitive din statele candidate. Menţionăm că criteriile de aderare la NATO sînt mai curînd politice decît militare:

1. a) un sistem politic democratic funcţional (incluzînd alegeri libere şi cinstite, respect pentru libertăţile individuale şi supremaţia legii) şi o economie de piaţa;
2. b) controlul civil asupra armatei;
3. c) tratarea minorităţilor conform principiilor OSCE;
4. d) rezolvarea disputelor cu statele vecine şi obligaţia de a rezolva disputele internaţionale pe cale paşnică;
5. e) contribuţia militară la Alianţă şi dorinţa de a atinge interoperabilitatea cu alţi membri ai alianţei;

2)   statele esteuropene, ancorate în structurile europene, sînt nişte parteneri mai stabili şi credibili de dialog (pentru Moldova), decît statele neintegrate. În general, Moldova este interesată în extinderea spre Est a modelului de conduită “state mici – state mari” specific Europei Occidentale;

3)   modelul de securitate cooperativă promovat de NATO contribuie nu doar la stabilizarea statelor membre, ci şi la “exportul” de securitate (şi de valori) în afara hotarelor sale. Acelaşi lucru este valabil şi pentru UE;

4)   NATO şi UE vor exista şi în calitate de instrumente de prevenire, gestionare şi depăşire a crizelor în Europa, avînd la dispoziţie un spectru suficient de mecanisme politice, financiare şi militare pentru a contribui la depăşirea crizelor interne din state, printre care se poate afla şi Moldova;

5)   NATO şi iniţiativele sau instituţiile afiliate (MAP, PpP, EAPC) sînt elemente importante care facilitează procesul de integrare europeană şi implementează modele de conduită internaţională cooperativa.

Evoluţiile evocate mai sus ar corespunde şi intereselor pe termen lung ale UE şi NATO vizavi de Moldova. La acestea am mai putea adăuga şi anumite obiective pe termen scurt şi mediu ale organismelor occidentale:

–    încurajarea reformelor interne;

–    susţinerea unei conduite cooperative a Moldovei pe arena internaţională;

–    participarea la operaţiuni de pacificare sub comandamentul NATO sau al UE;

–    stabilirea unor relaţii de parteneriat cu aceste organisme.

Toate acestea, însă, nu înseamnă ca este exclusă o evoluţie negativă a lucrurilor. Orice progres în relaţiile Moldova–UE/NATO şi, implicit, avansarea pe făgaşul integrării europene, sînt condiţionate în mare parte de evoluţiile interne din republică. Anume evoluţiile din interiorul statului, şi nu extinderea organismelor occidentale, vor fi factorii care pe viitor ar putea accentua izolarea externă a ţării. Pentru Moldova, marea problemă constă în faptul că ea este un stat instabil, generator de insecuritate (socială, militară, politică) proiectată în afara hotarelor sale. În mod normal, reacţia vecinilor va fi să se izoleze de această insecuritate ce-şi are drept sursă Moldova. O a doua problemă este faptul că Moldova nu numai generează insecuritate, ci şi constituie o extindere a instabilităţii din Est, întreprinzînd foarte puţine acţiuni pentru a-şi securiza hotarele cu Ucraina (inclusiv pe porţiunea controlată de autorităţile de la Chişinău). Cu cît mai permeabilă va fi întreaga frontieră moldo-ucraineană pentru fluxul de persoane din Asia (inclusiv din statele membre ale CSI), cu atît mai mult se va accentua izolarea Moldovei faţă de spaţiul european prin închiderea frontierei Uniunii Europene pe Prut.

La acestea se adaugă şi politica UE de reducere a barierelor interne, care duce la necesitatea întăririi hotarelor externe ale Uniunii. Securizarea hotarelor externe ale UE loveşte în posibilităţile de integrare europeană a statelor care nu vor adera la Uniune în următorul deceniu, prin efectul restrictiv asupra circulaţiei bunurilor şi persoanelor, fapt ce are repercusiuni nefaste asupra posibilităţilor de integrare regională ca mecanism de întărire a stabilităţii şi securităţii în aria neintegrată a Europei.

Tipul de probleme cu care se confruntă Moldova – fragilitate internă, insecuritate social-economică, separatism, crima organizată, proliferarea armelor convenţionale, instabilitate politică, imaginea proastă53 etc. – este specific şi altor state sud-esteuropene. Dintre componentele principale ale acestor probleme menţionăm, pe de o parte, rădăcinile lor interne/subregionale, iar pe de altă parte caracterul lor transfrontalier şi regional prin manifestare şi repercusiuni54. Din această perspectivă, interesul republicii ar consta în accesul cît mai larg la instrumentele regionale de gestionare a acestor probleme. Printre acestea se numără şi Pactul de Stabilitate, dar nu numai. Trebuie să menţionăm că şi în acest caz există o problemă de imagine pentru Republica Moldova, care nu este întotdeauna concepută drept un stat sud-esteuropean, din punct de vedere politic. Aceasta s-a văzut în procesul de aderare la PSESE, şi se vede şi acum, cînd sîntem excluşi din Procesul de Stabilizare şi Asociere. De aceea una dintre direcţiile de activitate ar fi poziţionarea politică mai activă a Moldovei în calitate de stat sud-esteuropean, care se poate efectua prin intensificarea demersurilor externe în această regiune.

O eventuală măsură care ar spori percepţia Moldovei drept stat sud-esteuropean ar fi extinderea spectrului mecanismelor de securitate regională la care participă Moldova. În acest sens, anumite beneficii politice şi de imagine ar aduce participarea Moldovei la Forţa Multinaţională de Pace în Sud-Estul Europei (MPFSEE) şi la Procesul Reuniunii Miniştrilor Apărării din Sud-Estul Europei (SEDM). La o primă etapă ar fi benefică, cel puţin, trimiterea unor observatori din partea Moldovei la Comitetul Director Politico-Militar (PMSC) al MPFSEE şi la SEDM. Menţionăm ca neutralitatea republicii nu poate fi invocată în defavoarea unor astfel de acţiuni şi că acestea ţin doar de voinţa politica a autorităţilor.

O altă măsură ar fi “integrarea regională” a chestiunilor de securitate a Republicii Moldova. Problemele de securitate ale ţării sînt, în mare parte, similare cu cele ale Macedoniei, Albaniei sau Bosniei şi, de asemenea, nu pot fi rezolvate decît intr-un context regional mai larg. Dacă una dintre condiţiile aderării la PSESE a fost neincluderea problemei transnistrene în agenda Mesei III a Pactului, nimeni nu poate împiedica Moldova să discute pe deplin problemele sale de securitate în cadrul altor instrumente regionale, precum Centrul SECI (de combatere a crimei organizate), sau în cadrul procesului lansat prin adoptarea Cartei de Evaluare a Provocărilor şi Oportunităţilor Regionale în Sud-Estul Europei (SEECAP).

NB: SEECAP (South East Europe Common Assessment Paper on Regional Security Challenges and Opportunities) este concepută pentru atingerea obiectivelor Iniţiativei Sud-Est Europene (SEEI) a NATO, ale Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi ale proceselor de cooperare regională precum SEECP şi SEDM. Documentul, adoptat pe 29 mai 2001 la Budapesta, grupează percepţiile şi priorităţile comune ale statelor din regiune în vederea contribuţiei la edificarea unei zone stabile şi indivizibile de securitate în spaţiul european şi euro-atlantic. SEECAP reiese din ideea ca o percepţie comună a provocărilor din regiune ar susţine acţiunile comune în vederea combaterii lor şi ar rezulta în adoptarea unor strategii de securitate îndreptate împotriva acestor ameninţări. Documentul abordează problemele de securitate regională ţinînd cont de aspectele politic, militar, economic, ecologic, social şi dezvoltare democratică. Elementele-cheie în promovarea păcii, securităţii şi stabilităţii în Europa de Sud-Est sînt considerate: consolidarea valorilor democratice; cooperarea, cu posibila aderare la UE şi NATO, ţinînd cont de priorităţile individuale ale fiecărui stat sud-esteuropean; stabilirea unor mecanisme de colaborare regională cît mai eficientă.

În favoarea identificării unor noi posibilităţi de cooperare regională, în domeniul securităţii – mai strînsă decît ne-o permite participarea la Masa III a PSESE – invocăm şi faptul că cele mai grave probleme de securitate ale Moldovei nu pot fi separate de problema transnistreană – aşa cum nu poate exista o demarcare clară între problema traficului de persoane, imposibilitatea de a controla frontiera estică şi problema transnistreană; sau cea a traficului de armament convenţional şi problema transnistreană etc. Strînsa conexiune dintre aceste aspecte ale securităţii interne şi diferendul transnistrean fac ca Moldova să nu poată aborda în cadrul Mesei III decît un spectru foarte restrîns de probleme care afectează, în primul rînd, securitatea Moldovei.

Rezolvarea sau diminuarea impactului provocărilor sus-menţionate nu se poate realiza prin (auto)izolarea politica de Sud-Estul Europei, şi nici prin orientarea exclusivă şi dezechilibrată spre structurile CSI. Din contra, o deschidere prea mare spre CSI, inclusiv transparenţa excesivă a întregului hotar moldo-ucrainean, după cum menţionam, avantajează traficul de persoane şi droguri din Asia spre Europa, constituind o ameninţare flagrantă pentru securitatea Moldovei, dar şi una din cauzele majore ale izolării Republicii Moldova de către spaţiul vestic.

O politică cît de cît rezultativă în Europa de Sud-Est, care ar demonstra dorinţa şi capacitatea de cooperare a Republicii Moldova, cu timpul ar putea duce nu numai la atenuarea unor probleme de securitate, dar şi la o percepţie externă mai pozitivă a Moldovei. Obiectivul politicii externe a Moldovei pe termen scurt/mediu ar trebui să fie asocierea la UE, care se poate atinge cel mai uşor prin Procesul de Stabilizare şi Asociere pentru Europa de Sud-Est, regiune în care Moldova trebuie să fie cît mai prezentă.

NATO şi UE: un interes sporit pentru Moldova?

Principalii factori externi susceptibili de a se angaja politico-militar în Moldova, în cazul izbucnirii unei crize, sînt Rusia, NATO, Ucraina, iar spre sfîrşitul deceniului curent – şi Forţa Rapidă de Reacţie a UE55 . Condiţiile în care interdependenţa dintre aceşti actori creşte, eventualitatea unor evoluţii negative în Moldova ar necesita implicarea a mai mulţi actori, avînd ca protagonişti Occidentul (NATO sau PESA/RRF), Rusia şi, eventual, Ucraina. Modalităţile de interacţiune dintre Rusia şi NATO, inclusiv în gestionarea crizelor din Europa şi CSI a fost analizată în capitolul dedicat relaţiilor dintre Rusia şi UE/NATO văzute din perspectiva Moldovei.

La nivel academic şi semioficial, în Occident este sugerat interesul de a participa mai consistent la rezolvarea problemelor de securitate (actuale şi viitoare) ale Moldovei, fără a exclude chiar o eventuală implicare ce ar depăşi limitele unor operaţiuni umanitare. Uniunea Europeană nu a exclus posibilitatea unei eventuale participări militare la menţinerea păcii în Transnistria sub mandatul OSCE şi în cadrul unei forţe compuse predominant (dar nu exclusiv) din trupe ruseşti.

Un studiu al centrului analitic american RAND, efectuat la comanda Forţelor Aeriene ale Statelor Unite şi ale Forţelor Aeriene SUA din Europa în aprilie 2001, evidenţia următoarele referitor la Moldova, în contextul aderării României la Alianţă: “Cît despre România, legăturile sale cu Moldova sînt singurele care pot genera viitoare complicaţii (pentru NATO – n.a.). Aceste relaţii nu sînt conflictuale, dar ar putea deveni problematice pentru NATO în cazul realizării unui scenariu prin care Moldova devine un “stat ratat”, iar România se va afla în faţa necesităţii a a-şi ajuta conaţionalii din Moldova. Din cauza diferendului transnistrean nerezolvat, o atragere mai mare a României în treburile Moldovei ar putea deveni problematică pentru relaţiile România-Rusia. Şi, totuşi, nu este clar dacă aderarea României la NATO ar fi în detrimentul sau în favoarea NATO, în cazul în care Moldova devine statratat, pentru că în astfel de condiţii este posibil ca NATO să se implice oricum în eventuale operaţiuni umanitare din Moldova”56.

Acelaşi lucru îl consemna revista “The Economist”: “Pînă nu demult NATO a avut rezerve faţă de o eventuală implicare în spaţiul ex-URSS, pentru că Rusia, un stat cu care NATO are nevoie să menţină o relaţie de cooperare, ar fi reacţionat negativ. În lipsa unor ameninţări majore la adresa mediului de securitate, această situaţie ar putea persista. Totuşi, este plauzibilă dezvoltarea unor scenarii în care NATO ar fi atrasă în operaţiuni de pacificare sau umanitare în regiuni cum ar fi Moldova.”57 

Un alt aspect al creşterii interesului NATO şi UE pentru Moldova reiese nu doar din procesul de extindere a acestor două instituţii, ci şi din evoluţiile politico-militare din spaţiul euroasiatic după 11 septembrie. Acestea se exprimă printr-un interes reactualizat pentru aripa sudică a Alianţei, Zonele Mării Negre şi Caspice. Prezenţa militară a unor state membre ale NATO în Uzbekistan, Kîrgîzstan şi (eventual) Georgia constituie alte impulsuri în favoarea asigurării unui coridor de stabilitate pe traseul Europa-Asia Centrală. Toate aceste lucruri se suprapun pe politica energetică a SUA şi UE care vizează accesul la hidrocarburile din regiunea Caspică şi asigurarea unor rute de tranzit sigure58.

În acest context, şi aderarea României şi Bulgariei la NATO capătă o nouă dimensiune – cea de întărire a parteneriatului NATO cu Georgia şi Ucraina, şi de conectare la spaţiul Asiei Centrale şi la regiunea Caspică. Şi una din problemele asigurării acestei conexiuni este “deficitul de securitate în flancul sudic al Ucrainei, afectat de conflictul “îngheţat” (transnistrean – n.a.) din Moldova”59.

Planificarea de securitate a Moldovei ar trebui să prevadă posibilitatea ca republica să recurgă la capabilităţile politico-militare ale NATO şi UE pentru stabilizarea ţării60, în cazul unor evoluţii negative, care încă nu sînt improbabile pentru viitorul Moldovei. Ţinînd cont de acestea Republica Moldova este extrem de interesată în elaborarea unui cadru de relaţii cît mai dezvoltat posibil cu structurile de securitate occidentale, care ar constitui nu doar un factor de stabilizare a ţării, dar şi un instrument-cheie de integrare europeană a Moldovei.

Încheiere

Situarea favorabila a Moldovei în sistemul european de securitate va rămîne incertă, în special în condiţiile în care Moldova nu dispune de resursele necesare pentru a promova o politică externă şi de securitate consistentă. Totuşi, este posibilă obţinerea unor anumite rezultate dacă se recurge la raţionalizarea eforturilor externe şi interne de sporire a securităţii. Acest obiectiv se poate realiza numai abordînd o manieră cooperativă de conduită pe plan subregional şi regional.

În condiţiile în care NATO şi Uniunea Europeană vor rămîne elementele pivotale ale sistemului de securitate european pe termen scurt şi mediu, tendinţa de autoizolare şi/sau orientare asimetrică spre Est riscă să marginalizeze şi mai mult Moldova în cadrul proceselor europene, care pot contribui atît la integrarea europeană a ţării, cît şi la izolarea acesteia.

Gradul înalt de interdependenţă a securităţii statelor şi subregiunilor din Europa face imposibilă rezolvarea problemelor de securitate ale Moldovei într-un plan exclusiv naţional sau chiar CSI-ist. Vidul de securitate din Estul Europei nu poate dura la nesfîrşit şi interesele Moldovei dictează o participare cît mai activă la stabilizarea acestei regiuni, care se va efectua predominant de către structurile occidentale. Această stabilizare se va face ţinînd cont de o seamă de interese ale Rusiei, dar nu aceasta este actorul principal în stabilizarea Estului.

Pentru rezolvarea propriilor sale probleme, Moldova ar trebui să dezvolte o cooperare mai intensă în domeniul securităţii cu statele sud-esteuropene şi cu Ucraina. Cadrul regional sud-esteuropean deschide numeroase posibilităţi de atenuare a problemelor de securitate ale republicii şi o conectare mai sigură la sistemele de integrare subregională, ca parte a procesului de integrare europeană.

Extinderea Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii Europene, precum şi interesele acestora în Asia Centrală şi în regiunea Mării Caspice, sugerează o atenţie sporită pentru flancul sudic al periferiei UE/NATO, din care face parte şi Moldova. Nu este vorba de ideea de “importanţă strategică a Moldovei”61, ci de faptul că instabilitatea acestei ţări are repercusiuni pe plan regional şi, respectiv, securitatea/insecuritatea Moldovei va constitui o sursă de preocupare pentru factorii de securitate europeni.

Un alt aspect relevant pentru Moldova este faptul că, odată cu extinderea sa, Alianţa devine interesată în mare parte şi de securitatea statelor europene nemembre ale NATO, focare potenţiale sau reale de ameninţări la adresa securităţii în sens larg, şi care pot genera probleme de securitate unor state participante la aranjamentul Nord-Atlantic. În concluzie, vom afirma că există o strînsă legătură între securitatea statelor de la periferia NATO cu securitatea Alianţei însăşi.

Poziţionarea politică a Moldovei în contextul extinderii NATO şi UE este destul de ambiguă: pe de o parte, importanţa sa pentru securitatea europeană şi NATO este mult mai redusă decît cea a Rusiei sau a Ucrainei; dar, poziţia geografică, dimensiunile reduse, existenta diferendului transnistrean şi fragilitatea statului facilitează eventuala prezenţă politică sporită a NATO/UE în Moldova, inclusiv prin preocuparea pentru unele aspecte ale securităţii republicii sau prin prezenţa militară în cazul izbucnirii unei crize interne. Chiar dacă asigurarea securităţii republicii ar trebui să le revină în primul rînd factorilor interni, capacitatea Moldovei de a depăşi cu succes crizele care afectează statul este destul de incertă, ceea ce măreşte probabilitatea unei implicări directe a factorilor externi în aplanarea problemelor de securitate a Moldovei, pentru a nu permite proliferarea instabilităţii.

În următorul deceniu, probabilitatea că Moldova va rămîne un generator de instabilitate regională, în comparaţie cu vecinii săi, este destul de ridicată. Chiar şi în cazul rezolvării formale a diferendului transnistrean, integrarea militară, politică, economică şi socială a spaţiului din stînga Nistrului va dura destul de mult şi ar putea genera pe parcurs tensiuni cu repercusiuni pentru întreaga Moldovă, care s-ar proiecta la scară regională.

Europa de Sud-Est (ESE) rămîne principala sursă de instabilitate în spaţiul european. Politica Moldovei în procesele din Sud-Estul Europei nu este suficient de consecventă. Formal, Moldova este membră a Pactului de Stabilitate, însă avantajele acestui statut rămîn în mare parte nevalorificate. Există o tendinţă de a subestima importanţa prezenţei politice a Moldovei în Sud-Estul Europei. Or, eforturile de promovare a intereselor economice ale ţării nu vor da niciodată rezultatul dorit dacă Moldova neglijează şi alte aspecte ale colaborării în regiunea respectivă – politică, de securitate şi umanitară. Importanţa bunelor relaţii cu vecinii trebuie realizată în practică, nu în declaraţii. Dacă acest handicap nu este depăşit, sau chiar este agravat din cauza situaţiei interne precare, atunci Moldova poate fi definitiv izolată de întreg spaţiul Est şi Sud-esteuropean.

În Europa de Sud-Est, Moldova ar trebui să lucreze în vederea întăririi gradului de cooperare, la nivel bilateral şi regional, pe următoarele direcţii:

–    instituirea unui mecanism permanent de schimb de informaţie cu Centrul SECI şi cu Europolul despre persoanele şi reţelele cu posibile conexiuni la traficul de arme şi spălarea de bani din Transnistria;

–    schimbul de informaţie privind persoanele şi reţelele implicate în traficul de oameni care acţionează pe teritoriul Moldovei;

–    invitarea unor efective de vameşi din statele sud-esteuropene la punctele de trecere a frontierei estice (atunci cînd acestea vor fi instituite) pentru control comun;

–    dezvoltarea infrastructurii de control a hotarelor estice, care se poate face şi prin programul de asistenţă TACIS acordat de către UE;

–    securizarea hotarului cu România pentru a depista şi a reduce numărul de persoane care tranzitează ilegal Moldova pentru a ajunge în Europa.

Lansarea de către UE a Procesului de Stabilizare şi Asociere pentru Europa de Sud-Est şi eventuala reformă a Pactului de Stabilitate poate avea două consecinţe diametral opuse pentru Moldova:

–    creşterea şanselor Republicii Moldova de a se asocia la UE, în condiţiile în care îşi anunţă explicit dorinţa de a fi inclusă în Procesul de Stabilizare şi Asociere şi întreprinde eforturi pentru a dezvolta relaţiile regionale. Argumentele Republicii Moldova pentru includerea în PSA ar fi complementaritatea PSESE şi PSA şi inadmisibilitatea discriminării;

–    Pactul devine de facto mecanism al PSA, iar Moldova nu este admisă în Procesul de Stabilizare şi Asociere – atunci posibilităţile de acces la mecanismele PSESE devin minime. În cazul acesta probabilitatea Moldovei de integrare europeană prin Pactul de Stabilitate se reduce drastic, precum şi posibilele beneficii directe rezultate din statutul de membru al PSESE.

Nivelul relaţiilor Ucraina–UE este de o calitate superioară relaţiilor Moldova–UE. Ucraina nu este perceput drept un stat “furnizor de instabilitate”, calificativul fiind valabil pentru Moldova. Relaţiile de parteneriat dintre Ucraina şi vecinii săi din Vest, în primul rînd Polonia, sînt net superioare calităţii relaţiilor Republica Moldova–România.

Dacă Ucraina se va arăta şi în continuare drept un partener relativ stabil şi previzibil pentru Occident, iar autorităţile Republicii Moldova nu vor căuta să detensioneze relaţiile cu vecinii şi vor subestima importanţa angajamentelor internaţionale, treptat, instituţiile europene ar putea credita mai mult viziunea Ucrainei asupra evoluţiilor din Moldova, inclusiv asupra conflictului transnistrean.

Existenţa unui forum “20” Rusia–NATO va avea şi repercusiuni pentru întreg spaţiul postsovietic. Implicarea Rusiei în procesul de luare a deciziilor în Alianţă va constitui un suport logic pentru aplicarea principiului de reciprocitate, în urma căruia şi NATO urmează să joace un rol sporit în aria considerată tradiţional o sferă de influenţă exclusivă a Rusiei. De facto, Federaţia Rusă devine un element care contribuie, contrar retoricii sale anterioare, la finalizarea tranziţiei spre “noul” NATO. În perspectivă, Rusia are nevoie de existenţa unui NATO credibil şi capabil să reacţioneze la noile ameninţări de securitate. Factorul occidental se va face din ce în ce mai resimţit în Republica Moldova. Atît în cazul unor tendinţe pozitive în relaţiile Moscova–Bruxelles, cît şi în caz contrar, Occidentul nu ar mai fi dispus să încredinţeze Rusiei monopolul intr-o regiune adiacentă UE şi NATO după extinderea acestora.

Logica relaţiilor Rusia–UE sugerează că nu ar putea fi excluse şi anumite operaţiuni de pace conduse de Rusia (eventual, sub mandatul OSCE) în CSI, la care ar participa forţe ale UE sau NATO.

Interesele Moldovei în domeniul securităţii ar putea fi rezumate în două puncte majore:

–    integrarea deplină în structurile politice, economice şi de securitate europene;

–    consolidarea internă a statului şi, respectiv, a rolului său de generator de securitate şi factor de stabilitate pe plan subregional.

Priorităţile Moldovei în domeniul securităţii ar dicta o conexiune cît mai apropiată, eventual integrală, la eforturile structurilor europene, în special cele politice, de securitate şi apărare, care vizează edificarea unei noi arhitecturi de securitate europene. Conectarea politică şi militară la acestea trebuie să devină un mecanism, şi nu un rezultat al integrării europene a ţării. Operaţiunile de pace din Europa ar constitui un bun mecanism de cooperare şi schimb de experienţă cu state mai avansate decît Moldova pe calea integrării europene. Totodată, colaborarea mai intensă cu alte state central- şi esteuropene va constitui un factor care poate reduce eventuala izolare a Moldovei după extinderea UE/NATO şi ar putea contribui la minimizarea decalajului faţă de alte state esteuropene mai avansate în reformele din domeniul securităţii.

O astfel de cooperare ar contribui la realizarea unor interese de securitate ale Moldovei – transferul de experienţă (spre Moldova) în edificarea unor forţe armate de tip nou; stabilirea unor relaţii de încredere cu statele vecine şi stabilitatea regională. În acest sens, Moldova poate întreprinde o serie de activităţi în plan bilateral, ca de exemplu:

–    încheierea unor acorduri de colaborare bilaterală cu statele vecine la nivelul anumitor categorii de forţe;

–    efectuarea mai intensă a vizitelor de lucru la diferite niveluri;

–    lansarea ideii de creare a unei unităţi mixte trilaterale România–Moldova–Ucraina de menţinere a păcii;

–    prezenţa politică mai accentuată la acţiunile PpP, atunci cînd participarea militară la aceste exerciţii este mai dificilă.

O politică de securitate care ar accentua dezideratul de integrare europeană şi capacitatea cooperativă a republicii ar putea avea importante repercusiuni şi asupra relaţiei politice Moldova–UE. Pentru Moldova este importantă susţinerea din partea UE/NATO pentru accelerarea reformelor (inclusiv în domeniul militar), sprijinul în rezolvarea problemei transnistrene, asistenţa în vederea soluţionării aspectelor legate de proliferarea riscurilor neconvenţionale (corupţie, crima organizată) etc. Pentru UE ar fi importantă contribuţia la transformarea Moldovei intr-un furnizor, şi nu consumator, de securitate; securizarea hotarelor estice ale ţării; rezolvarea conflictului transnistrean; neproliferarea armelor convenţionale şi eventual a materialelor radioactive etc.

O relaţie mai apropiată Moldova–UE ar constitui şi un important factor de reducere a asimetriei dintre relaţiile UE–Moldova şi Moldova–Rusia. Influenţa rusă este foarte importantă în Republica Moldova, şi nu este exclus că aceasta va creste în viitorul apropiat. Un astfel de dezechilibru poate afecta securitatea Moldovei în condiţiile în care Rusia, deseori, continuă să abordeze relaţiile din CSI intr-o manieră unilateralistă. Interesele de securitate ale Republicii Moldova necesită, cel puţin, o echilibrare a “parteneriatului strategic” dintre autorităţile de la Chişinău şi Federaţia Rusă. Guvernele Moldovei sînt mult mai vulnerabile în faţa presiunilor din partea Rusiei, iar prezenţa politică a statelor occidentale în dialogul Rusia–Moldova extinde posibilitatea Moldovei de a manevra.

Interesele de securitate ale UE în Moldova, ca şi cele ale NATO dealtfel, se referă la două aspecte, interconectate: conflictul transnistrean şi problemele de securitate neconvenţională (de la corupţie pînă la trafic de fiinţe umane şi armament). UE a reiterat de mai mult ori poziţia conform căreia stabilitatea Republicii Moldova contează pentru Uniune. În cîţiva ani Moldova se va afla la hotarele unei UE extinse şi problemele interne ale acestei ţări – guvernare slabă, Transnistria, criza economică perpetuă, crima organizată, emigrarea şi încetinirea reformelor – se vor proiecta şi în afara graniţelor republicii. În acest context, interesele generale ale UE s-ar rezuma la:

–    încurajarea stabilizării şi creşterii economice, reducerea sărăciei şi consolidarea democraţiei;

–    susţinerea unei reglementări politice a diferendului transnistrean;

–    asigurarea retragerii complete a trupelor ruseşti din Transnistria în conformitate cu prevederile OSCE.

Una dintre modalităţile esenţiale de promovare a intereselor de securitate ale Republicii Moldova este promovarea unei politici externe şi de securitate active, prin care s-ar accentua că dificultăţile de securitate interne poartă un caracter provizoriu, şi care ar sugera că Moldova poate învăţa şi implementa experienţa altor state în depăşirea problemelor sale.

Poziţia Moldovei faţă de extinderea NATO ar trebui să rămînă cît se poate de pozitivă. Dominarea spaţiului informaţional al republicii de către media rusă, care se opune vehement extinderii NATO, poate avea repercusiuni asupra opiniei publice în acest sens, în special atunci cînd în interiorul statului nu este promovată o viziune proprie asupra intereselor de securitate ale Moldovei.

Printre aspectele extinderii NATO favorabile Moldovei menţionăm:

–    stabilizarea politică internă şi extinderea spaţiului democratic în Europa. Perspectiva aderării la NATO, ca şi la UE, este un factor care încurajează transformările pozitive din statele candidate prin necesitatea de a corespunde unor criterii mai curînd politice decît militare;

–    statele esteuropene, ancorate în structurile europene, sînt nişte parteneri mai stabili şi mai credibili de dialog (pentru Moldova), decît statele neintegrate. În general, Moldova este interesată în extinderea spre Est a modelului de conduită “state mici – state mari”, specific Europei Occidentale;

–    modelul de securitate cooperativă promovat de NATO contribuie nu doar la stabilizarea statelor membre, ci şi la “exportul” de securitate (şi de valori) în afara hotarelor sale. Acelaşi lucru este valabil şi pentru UE;

–    NATO şi UE vor exista şi în calitate de instrumente de prevenire, gestionare şi depăşire a crizelor în Europa, avînd la dispoziţie un spectru suficient de mecanisme politice, financiare şi militare pentru a contribui la depăşirea crizelor interne din state printre care se poate număra şi Moldova;

–    NATO şi iniţiativele sau instituţiile afiliate (MAP, PpP, EAPC) sînt elemente importante care facilitează procesul de integrare europeană şi implementează modele de conduită internaţională cooperativă.

Orice progres în relaţiile Moldova–UE/NATO şi, implicit, avansarea pe făgaşul integrării europene, sînt condiţionate în mare parte de evoluţiile interne din republică. Anume evoluţiile din interiorul statului, şi nu extinderea organismelor occidentale, vor fi factorii care pe viitor ar putea accentua izolarea externă a ţării. Pentru Moldova, marea problemă constă în faptul că este un stat instabil, generator de insecuritate (socială, militară, politică) proiectată în afara hotarelor sale. În mod normal, reacţia vecinilor va fi să se izoleze de această insecuritate ce-şi are sursă în Moldova. O a doua problemă este faptul că Moldova nu numai generează insecuritate, ci şi constituie o extindere a instabilităţii din Est, întreprinzînd foarte puţine activităţi pentru a-şi securiza hotarele cu Ucraina (inclusiv pe porţiunea controlată de Chişinău şi nu de autorităţile separatiste de la Tiraspol). Cu cît mai permeabilă va fi întreaga frontieră moldo-ucraineană pentru fluxul de persoane din Asia (inclusiv din statele membre CSI), cu atît mai mult se va accentua izolarea Moldovei faţă de spaţiul european prin închiderea frontierei UE pe Prut.

O eventuală măsură care ar spori percepţia Moldovei drept un stat sud-esteuropean, ar fi extinderea spectrului mecanismelor de securitate regională la care participă Moldova. În acest sens, anumite beneficii politice şi de imagine ar aduce participarea Moldovei la Forţa Multinaţională de Pace în Sud-Estul Europei (MPFSEE) şi Procesul Reuniunii Miniştrilor Apărării din Sud-Estul Europei (SEDM). La o primă etapă ar fi benefică cel puţin trimiterea unor observatori din partea Moldovei la Comitetul Director Politico-Militar (PMSC) al MPFSEE şi la SEDM. Menţionăm că neutralitatea republicii nu poate fi invocată în defavoarea unor astfel de acţiuni şi că acestea ţin doar de voinţa politică a autorităţilor.

O altă măsură ar fi “integrarea regională” a problemelor de securitate ale Republicii Moldova. Problemele de securitate ale ţării sînt în mare parte similare cu cele ale Macedoniei, Albaniei sau Bosniei şi, de asemenea, nu pot fi rezolvate decît intr-un context regional mai larg. Nimeni nu poate împiedica Moldova să discute pe deplin problemele sale de securitate în cadrul unor aranjamente sud-esteuropene, altele decît PSESE – Centrul SECI (de combatere a crimei organizate) sau procesul lansat prin adoptarea Cartei de Evaluare a Provocărilor şi Oportunităţilor Regionale în Sud-Estul Europei (SEECAP).

Rezolvarea sau diminuarea impactului provocărilor la adresa securităţii Republicii Moldova nu se poate realiza prin (auto)izolarea politică de Sud-Estul Europei, şi nici prin orientarea exclusivă şi dezechilibrată spre structurile CSI. Din contra, o deschidere prea mare spre CSI, inclusiv transparenţa excesivă a întregului hotar moldo-ucrainean, după cum menţionam, avantajează traficul de persoane şi droguri din Asia spre Europa, constituind o ameninţare flagrantă pentru securitatea Moldovei, dar şi una din cauzele majore ale izolării republicii de spaţiul vestic.

O politică cît de cît rezultativă în Europa de Sud-Est, care ar demonstra dorinţa şi capacitatea de cooperare a Republicii Moldova, ar putea duce cu timpul nu numai la atenuarea unor probleme de securitate, dar şi la o percepţie externă mai pozitivă a Moldovei. Obiectivul politicii externe a Moldovei pe termen scurt/mediu ar trebui să fie asocierea la UE, care se poate atinge cel mai uşor prin Procesul de Stabilizare şi Asociere pentru Europa de Sud-Est, regiune în care Moldova trebuie să fie cît mai prezentă.

La nivel academic şi semioficial, în Occident este sugerat interesul de a participa mai consistent la rezolvarea problemelor de securitate (actuale şi viitoare) ale Moldovei, fără a exclude chiar o eventuală implicare ce ar depăşi limitele unor operaţiuni umanitare. Uniunea Europeană nu a exclus posibilitatea unei eventuale participări militare la menţinerea păcii în Transnistria sub mandatul OSCE şi în cadrul unei forţe compuse predominant (dar nu exclusiv) din trupe ruseşti. De asemenea, există semnale precum că o criză de proporţii în Moldova ar atrage NATO sau UE în operaţiuni de pacificare sau umanitare în republică.

Prezenţa militară a unor state NATO în Uzbekistan, Kîrgîzstan şi (eventual) în Georgia constituie alte impulsuri în favoarea asigurării unui coridor de stabilitate pe ruta Europa-Asia Centrală. Toate aceste lucruri se suprapun pe politica energetică a SUA şi UE care vizează accesul la hidrocarburile din regiunea Caspică şi asigurarea unor rute de tranzit sigure. În acest context, şi aderarea României şi Bulgariei la NATO capătă o nouă dimensiune – cea de întărire a parteneriatului NATO cu Georgia şi Ucraina, şi de conectare la spaţiul Asiei Centrale şi regiunea Caspică. Una din problemele asigurării acestei conexiuni este deficitul de securitate în flancul sudic al Ucrainei, afectat de conflictul transnistrean “îngheţat”.

Planificarea de securitate a Moldovei ar trebui să prevadă eventualitatea ca republica să recurgă la posibilităţile politico-militare ale NATO şi ale UE pentru stabilizarea ţării, iar acestea prevăd o creştere a interoperabilităţii şi o apropiere de standardele NATO. Ţinînd cont de acestea, Moldova este interesată să elaboreze un cadru de relaţii cît mai mult posibil dezvoltate cu structurile de securitate occidentale, care ar constitui nu doar un factor de stabilizare a ţării, dar şi un instrument-cheie de integrare europeană a Moldovei.

Note

1Gheorghe Ciascai,  În căutarea unei scale de securitate, Sfera Politicii nr. 99, decembrie 2001, pag.2.

2 Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, selecţie de studii, Iaşi, Polirom, 2001, pag. 109.

3 Treaty of the European Union, Title V, Article J.4. 

5 Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, pag. 110.

6 Aceste trei tipuri de operaţiuni poartă numele de “misiuni de tip Petersberg”.

7 Pentru o documentare mai detaliată asupra aspectelor juridice ale PESA sugerăm următoarele documente: Consiliul European de la Cologne, 3–4 iunie 1999, Concluziile preşedinţiei, paragrafele 55–56, şi Anexa III la Concluzii. Consiliul European de la Helsinki, 10–11 decembrie 1999, Concluziile Preşedinţiei, paragrafele 25–29; Anexa IV – Raportul Preşedinţiei pentru Consiliul European de la Helsinki cu privire la “Întărirea politicii europene comune în domeniul securităţii şi Apărării” şi “Gestiunea nonmilitară de către UE a crizelor”. Consiliul European de la Santa Maria de Feira, 19–20 iunie 2000, Concluziile Preşedinţiei, paragrafele 6–12. Anexa I “Raportul Preşedinţiei despre întărirea politicii europene comune în domeniul securităţii şi Apărării”. Consiliul European de la Nice, 7–9 decembrie 2000, Concluziile Preşedinţiei, partea IV, paragraful 13–14; Anexa VI.

8 Pentru o evaluare mai detaliată a Operaţiunii Forţa Aliată vezi: UK Ministry of Defence – “Kosovo – An account of the crisis – Operation Allied Force: NATO Air campaign in FRY”. http://www.mod.uk/news/kosovo/account/stats.htm.

9 US Air Force a efectuat aproape 90% din misiunile de supresiune a sistemelor antiaeriene şi de realimentare cu combustibil în zbor; circa 60% din misiunile de atac şi a celor de recunoaştere şi monitorizare a adversarului. RAND, European Contribution to Operation Allied Force, pag. 30, tabel MR–1391–2,1; http://www.rînd.org/publications/MR/MR1391/

10 European Military Prospects in the wake of September 11th: towards a Rapid Reaction Force or re-nationalization of security and defence?, Nicu Popescu; Okno, Moscow State University of International Relations – MGIMO, decembrie 2001, Moscow, Russia.

11 European Council of Laeken: Presidency Conclusions, paragraful 6; http://europa.yam.ro/ipp_news/eu/decembrie2001/17/1.html

12 Annex II Declaration on the operational capability of the Common European Security and Defence Policy http://europa.yam.ro/ipp_news/eu/decembrie2001/17/4.html

13 Ministrul Apărării al Marii Britanii Geoff Hoon afirma: “Trebuie să ne asigurăm că scopurile RRF sînt relevante pentru pericolele de astăzi. Aceste scopuri au fost trasate la începutul anilor ’90 şi se refereau la misiuni de tip Petersberg” şi, prin urmare, nu ţin cont de pericolul terorismului”. The Wall Street Journal Europe, 12 octombrie 2001.

14 RAND, The European Security and Defense Policy: NATO’s Companion – or Competitor? pag. XIV; http://www.rînd.org/publications/MR/MR1463/

15 Op. cit.

16 Mai multe despre pericolele marginalizării UE găsiţi în cuvîntarea A Global Dimension for a Renewed Transatlantic Partnership Remarks by Lord Robertson, NATO Secretary General; 19.02.2002; http://europa.yam.ro/ipp_news/eu/februarie2002/20/1.html

17 http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99–065e.htm

18 Art. 5 al Tratatului de la Washington, 4 aprilie 1949: – ţările semnatare au convenit că un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele va fi considerat un atac împotriva tuturor. http://www.nato.int/docu/basictxt/treaty.htm

19 Un concept românesc privind viitorul UE, pag.122

20 Slovenia, Slovacia, România, Bulgaria, Lituania, Letonia, Estonia, Macedonia, Albania.

21 În acest studiu prin noţiunea de Pactul de Stabilitate vom avea în vedere Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), lansat la Consiliul European de la Cologne în vara 1999. Precizăm acest fapt pentru a evita orice confuzie cu Pactul de Stabilitate (Stability and Growth Pact) – aranjament economic european care vizează stabilitatea bugetară şi reducerea datoriilor statelor membre UE; şi nici cu Pactul de Stabilitate pentru Europa (Planul Balladur) propus în 1993 care prevedea organizarea a două mese regionale – pentru Europa Centrală şi de Est şi pentru regiunea Baltică.

22 Intrarea în vigoare a Acordurilor Europene semnate în 1993.

23 După cum vedem şi aici, relaţiile bilaterale cu statele din regiune sînt de primă importanţă, lucru reiterat de nenumărate ori de oficiali europeni, şi neglijat la Chişinău.

24 O prezentare a criteriilor de la Copenhaga – http://europa.yam.ro/rubrici/pre-aderare/cum_arata.html.

25 Bodo Hombach, Concluding Remarks, Stability Pact Regional Conference, Bucharest, 26 octombrie 2001.

26 More Europe: Program of the Spanish Presidency of the EU 1–1/30–6–2002, paragraful 5,8; http://europa.yam.ro/ipp_news/eu/ianuarie2002/11/1.html.

27 The Economist, Survey of Europe – A Work in progress, pag. 15; 23.10.1999.

28 Curentul, NATO are mari planuri pentru Ucraina, 5 martie 2002.

29 Common Strategy of the EU on Ukraine, http://ue.eu.int/pesc/strategies/ukraine/ukEN.pdf.

30 Această tendinţă este relativă pentru că nu intentionăm să comparăm Kievul cu statele candidate la UE şi NATO, care, bineînţeles, au relaţii mult mai strînse.

31 800 de persoane, dintre care 300 ucraineni; Partnership in Action, NATO 2001, pag. 9.

32 Eficacitatea acestor măsuri este relativ redusă, dar constituie un pas înainte comparativ cu declaraţiile fără substanţă lansate de Chişinău.

33 Aceasta se referă şi la relatiile cu Consiliul Europei, CPLRE, România, Ucraina.

34 Sferele cele mai probabile – controlul frontierelor, combaterea traficului de arme, droguri şi persoane etc.

35 În octombrie 2001 Copreşedintele Comitetului parlamentar de Cooperare Republica Moldova–UE, Elisabeth Schroeder anunţa ca spijină poziţia Moldovei pe problema ştampilelor vamale, şi că va întreprinde demersuri pe lîngă autorităţile ucrainene în favoarea Moldovei. Iar în paragraful 21 al Declaraţiei comune UE-Ucraina de la Ialta “UE accentuează necesitatea de a întări controlul la frontiera dintre Moldova şi Ucraina”.

36 Rusia şi Statele Unite “vor conlucra alături de NATO şi de alte state NATO, cu scopul de a ameliora, întări şi intensifica relaţia dintre Alianţă şi Rusia, în vederea dezvoltării unui mecanism nou şi eficient de consultaţii, cooperare, adoptare de decizii comune şi realizare de acţiuni coordonate/comune”. Noiembrie 2001, Declaraţia Comună Bush-Putin, Crawford, Texas, SUA. NATO Review, iarna 2001/2002, pag. 21.

37 NATO–Russia Permanent Joint Council Meeting at the Level of Defence Ministers held in Brussels on 18 december 2001; http://europa.yam.ro/ipp_news/eu/decembrie2001/19/4.html

38 William Matser, în Oficiul NATO pentru Europa Centrală şi de Est scria: “... formatul “19 plus 1” devenise “19 versus 1”, şi schimbul de opinii dintre NATO şi Rusia deseori insemna doar repeterea unor atitudini binecunoscute deja”. NATO Review, Iarna 2001/2002, pag. 20.

39 Moscow Times, NATO: Russia Talks Reaching “Maturity”, 26.02.02, pag.3.

40 Art. 52 al Conceptului Strategic al Alianţei din aprilie 1999.

41 Art. 24 al Conceptului menţionează printre acestea terorismul, actele de sabotaj şi crima organizată care ar afecta fluxul de resurse vitale către statele membre, deplasarea necontrolată a unor mari fluxuri de persoane din cauza conflictelor armate etc.

42 Aceasta se referă doar la acţiuni ce nu cad sub incidenţa art. 5 al Tratatului de la Washington care proclamă principiul Apărării comune.

43 Ar fi interesant să notăm faptul că NATO a “trecut” hotarul fostei URSS nu în Ţările Baltice, cum se preconiza pe parcursul ultimului deceniu, ci mai întîi în Uzbekistan, Kîrgîzstan şi, parţial, în Georgia.

44 Mediafax/Gazeta Româneasca, 8 martie 2002, pag.1: “Extinderea NATO va trebui sa respecte principiul regional” – afirma Bruce Jackson.

45 După cum s-a văzut în timpul operaţiunilor din Kosovo şi Afganistan, chestiunea edificării unui scut antirachetă şi denunţarea Tratatului Anti-Balistic (ABM); eventualitatea extinderii operaţiunii antitero asupra Irakului în 2002 etc.

46 Actualmente Dr. Javier Solana Madariaga.

47 Dmitri Danilov, Şeful Secţiei Securitate Europeană al Institutului Europei de sub egida Academiei de Stiinţe ruse; “Naskoliko ustoichivy nashi prioritety”, Nezavisimaya Gazeta, 11 martie 2002.

48 Operaţii militare, altele decît războiul, sînt “acţiuni speciale, desfăşurate de către forţele armate, la pace, criză şi conflict, în vederea indeplinirii unor scopuri şi obiective strategice care au ca finalitate: (a) prevenirea, descurajarea, limitarea sau lichidarea unor situaţii conflictuale de amploare şi intensitate mai mică, precum şi sprijinirea autorităţilor civile în situaţii de criză internă”. Scopurile generale ale unor astfel de operaţii sînt: descurajarea/prevenirea războiului, protejarea/promovarea interesului naţional, spijinirea comunităţii internaţionale (ONU, UEO, OSCE etc.) în promovarea păcii şi securităţii; spijinul autorităţilor civile, asigurarea accesului liber la resursele esenţiale, spijinul organizaţiilor umanitare, diminuarea unor surse de risc şi ameninţare etc. Caracteristicile esenţiale ale “operaţiunilor, altele decît războiul” sînt: (1) caracterul selectiv şi restrictiv în utilizarea factorilor de putere; (2) obiectivele sale strategice sînt îndreptate spre protejarea/realizarea unor interese vitale şi au ca finalitate descurajarea războiului şi promovarea păcii; (3) componenta civilă şi politică a operaţiilor este mai importantă decît cea militară, aceasta din urmă nefiind principalul actor al operaţiei; (4) presupun reguli de angajare mult mai stricte, folosirea forţei numai pentru autoapărare şi, ca ultimă instanţă, poartă, de regulă, un caracter multinaţional şi se desfăsoară în afara teritoriului naţional. (Mircea Ovidiu Mândru, Lumea între războiul rece şi pacea fierbinte, Bucureşti 2000, pag. 62–63.)

49 Faptul că aceste aspecte sînt atribuite interesului UE pentru o relaţie mai strînsă cu Moldova, semnifică existenţa unei convergenţe sporite între interesele regionale ale UE şi ale Moldovei, şi nu ideea că aceste interese nu sînt şi ale Moldovei.

50 Spunem o echilibrare pentru că în condiţiile actuale este puţin probabilă o reorientare drastică spre UE sau NATO.

51 A se vedea condiţiile de achiziţionare a gazului rusesc de către Moldova care, conform majorităţii analiştilor de la Chişinău, dezavantjeaza Moldova; sau Tratatul de Bază moldo-rus prin care Moldova recunoaşte “importanţa limbii ruse” în cadrul sistemului de învăţămînt al Moldovei şi acordarea statutului de garant în procesul de reglementare a diferendului tranistrean, fapt care consfinţeşte posibilitatea de implicare a Rusiei în afacerile interne ale Moldovei.

52 De exemplu, în chestiunea retragerii trupelor ruseşti staţionate în Transnistria în conformitate cu prevederile OSCE de la Istanbul 1999, rolul de “avocat principal” al respectării acestor documente a revenit nu guvernelor Moldovei (în special celor de după anul 2000), cum ar fi logic, ci ţărilor sau structurilor europene.

53 South East Europe Common Assessment Paper on Regional Security Challenges and Opportunities observa că “percepţia internaţională a regiunii drept o sursă de insecuritate şi instabilitate este o problemă care, deşi nu este o provocare la adresa securităţii ca atare, are un impact negativ asupra unei serii întregi de sfere importante pentru stabilitatea şi securitatea regiunii – de la invesţitiile în economie, pînă la ritmul integrării europene” art.14 j.

54 În acest sens, vechile aranjamente de securitate aplicabile regiunii – de exemplu, Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale în Europa (modificat) – nu mai corespund realităţilor, deoarece nu se referă decît la asigurarea unei balanţe interstatale, şi nu intrastatale.

55 Parametrii eventualei participări a RRF/PESA în regiune depind de viitoarea divizare a funcţiilor dintre NATO şi UE privind “prioritatea de acţiune” PESA sau NATO. Unul dintre scenariile propuse de “diviziunea muncii” este orientarea regioanală a PESA, şi orientarea globală a NATO. În acest caz, NATO s-ar vedea substituit de RESA/RRF în Sud-Estul Europei. Însă, dezavantjul principal al unei atare diviziuni ar fi marginalizarea militară şi mai accentuată a UE în cadrul Alianţei Europa-America de Nord.

56 NATO Enlargement, 2000–2015, pag. 79; Tom Szayna, RAND.

57 The Economist, Survey of NATO – Knights In Shining Armour, 24.04.1999

58 Realizarea proiectelor UE Traceca şi Inogate, şi reuşita GUUAM ar asigura Moldovei anumite beneficii nu doar economice, ci şi de securitate. Acestea ar rezulta din interesul actorilor implicaţi în securitatea acestor rute şi, implicit, al statelor respective.

59 The Post-Sept. 11 impetus for NATO Enlargement, The Wall Street Journal Europe, 22 martie 2002, pag. A7.

60 Aşa cum s-a întîmplat în Macedonia în 2001.

61 Considerăm că această idee nu a făcut decît să genereze o supraestimare a capacităţii Republicii Moldova în plan extern, ceea ce nu întodeauna a contribuit la promovarea unei politici externe destul de realiste ca să fie şi rezultativă.

Bibliografie

Studii:

• · Gheorghe Ciascai, În căutarea unei scale de securitate, Sfera Politicii, Bucureşti, nr. 99, decembrie 2001.
• · The Changing Quality of Stability în Europe, RAND, 1999.
• · Aspects Juridiques de la Politique Européenne de Sécurité et de Défense, Lydia Pnevmaticou, Institute for Security Studies – Western European Union (ISS-WEU), 2001.
• · Военные Перспективы ЕС после 11 сентября: к Силам Быстрого Реагирования или к ренационализации политики безопасности и обороны?; Nicu Popescu, MGIMO, 2002.
• · The New security Dimensions: Europe after the NATO and EU enlargements. Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI), 2001.
• · The European Security and Defense Policy: NATO’s Companion – or Competitor? RAND, 2002.
• · European Contribution to Operation Allied Force, RAND, 1999.
• · Nicu Popescu, Scenarii ale extinderii NATO, Chişinău, Institutul de Politici Publice, 2002.

Cărţi:

• · Un Concept Românesc privind viitorul Uniunii Europene. Selecţie de studii, Polirom, 2001.
• · Michel Foucher, La République Européene, Moscou, 1999.
• · Mircea Ovidiu Mîndru, Lumea între războiul rece şi pacea fierbinte, Bucureşti, 2000.
• · США и Европа: перспективы взаимоотношений на рубеже веков; под. ред. Уткина, Москва, 2000.
• · Peter van Ham, Europe’s New Defense Ambitions: Implications for NATO, the US and Russia. Marshall European Center for Security Studies.

Documente:

• · Treaty of the European Union, Title V.
• · The Alliance’s Strategic Concept, North Atlantic Council, Washington D.C, 23–24 April 1999.
• · Common Strategy of the EU on Russia, Brussels, 12 May 1999.
• · European Council Common Strategy on Ukraine, 11 december 1999.
• · South East Europe Common Assessment Paper on Regional Security Challenges and Opportunities Budapest, Hungary, May 2001.
• · http://www.nato.int/docu/comm/2001/0105-bdp/d010530b.htm.
• · Sommet UE–Russie: Déclaration Conjointe, Bruxelles, 3 octobre 2001.
• · Declaration on the Contribution of the Countries of South Eastern Europe to the International Fight against Terrorism, 26 October 2001, Bucharest.
• · Concluding Remarks of Special Co-ordinator Bodo Hombach, Stability Pact Regional Conference, 26 October 2001.
• · Annex II to the Presidency Conclusions, European Council meeting in Laeken, 14–15 December 2001 – Declaration on the Operational Capability of the CESDP.
• · NATO/Russia PJC Meeting at the Level of Defence Ministers, December 18, 2001.
• · Comunicat M.Ap.N România privind reuniunea Miniştrilor Apărării din ţările membre SEDM, M.Ap.N, 21.12.01.
• · More Europe: Program of the Spanish Presidency of the EU 1–1/30–6–2002, M 54995/2001.

Articole:

• · The Post-Sept. 11 impetus for NATO enlargement, The Wall Street Journal Europe, 22 March 2002, pag. A7.
• · Suddenly Such Good Neighbours, Economist, November 10th, 2001.
• · Дмитрий Данилов, Россия и Европа в системе меняющихся международных отношений, Независимая Газета, 11.03.2002.
• · William Matser, Towards a New Strategic Partnership, NATO Review, winter 2001/2002.
• · Limit Cases, Survey of Europe, The Economist, 23.10.1999, pag.14.
• · Survey of NATO, The Economist, 24.04.1999.

Pagini web:

http://europa.eu.int

http://europa.yam.ro

http://www.stabilitypact.org

http://www.nato.int

www.rînd.org

www.sipri.org

www.iss-eu.org