Spaţiul politic german a fost multă vreme o mulţime de state mici, pentru care evoluţia spre democraţie în secolul al XIX-lea a fost indisolubil legată de ideea naţionala. Cele 32-34 de state germane au fost unificate pentru prima dată într-o formaţiune economică numită Zollverein şI întemeiată în 1835, uniunea de această formulă participând la tratate economice internaţionale ca persoană juridică ce încheia tratate comerciale cu celelalte ţări ale Europei occidentale. Unificarea Germanie s-a produs în 1871 şI a durat până în 1945. Imperiul german stabilit în 1871 şI care a participat la împărţirea colonială a lumii, a cunoscut în anul 1919 pe teritoriul Germaniei oraşe, principate şI regate. Constituţia de la Weimar din 1919 stabileşte Republica drept formă de organizare şI organizarea pe landuri a căror autonomie a dispărut o dată cu venirea lui Hitler la putere (1933-1934).
După al doilea război mondial Germania a fost împărţită între puterile aliate, partea de vest a Germaniei organizându-se ca stat autonom care s-a instituit cu o Constituţie socotită "de tranziţie" şI adoptată în 1949. La vremea adoptării Constituţiei, RFG avea în componenţă 11 landuri, landurile fiind formaţiuni administrative ce dispuneau de autonomie, înfiinţate prin Constituţia de la Weimer din 1919. După unirea unora dintre landuri, RFG avea în componenţă, până în octombrie 1990, 10 landuri.
Republica Democrată Germană era alcătuită din 5 landuri şI era sub influenţa sovietică. În acelaşi octombrie 1990 cele 15 landuri s-au unit.
După înfrângerea Germaniei în al doilea război mondial, spaţiul german a fost ocupat şI transformat în patru zone administrate de forţele aliate: zonele americană, franceză, britanică şI sovietică.
Organizarea autorităţilor germane după cel de-al doilea război mondial s-a făcut în landuri şI oraşe, care au ales guverne locale. Până la Constituţia RFG din 1949 lideri landurilor din cele patru zone de ocupaţie s-au întâlnit în mai 1947, când cererile reprezentanţilor landurilor din RDG au cerut mutarea conferinţei la Berlin, de la Munchen, schimbarea ordini de zi şI mărirea numărului de participanţi din fiecare land. Pentru că cererile lor nu au fost acceptate, aceştia s-au retras, timp de peste 20 de ani, între reprezentanţii landurilor din zona ocupată de forţe occidentale şI cele ocupate de sovietici nemaiavând loc întâlniri oficiale.
Congresul reprezentanţilor landurilor germane s-a desfăşurat în iulie 1948, la acesta participând doar reprezentanţi din landurile Germaniei federale (cele trei zone din Germaia de vest - americană, franceză, britanică). Adunarea Constituantă s-a ales cu acest prilej în formula Consiliului Parlamentar, ea fiind alcătuită din reprezentanţi aleşi de parlamentele locale şI prezenta următoarea coloratură politică: creştin-democraţi - 27 de locuri, social-democraţi - 27 de locuri, liberalii - 5 locuri, comuniştii, plus alte două partide mici - câte două locuri. Primarul Kolnului între 1917-1933 şI 1945-1946, Konrad Adenauer a fost ales Preşedintele al Consiliului, el fiind şI preşedintele Uniunii Creştin-democrate.
Constituţia RFG a fost adoptată în mai 1949. Ea era proiectată să dureze până în momentul în care Germaia îşi va câştiga independenţa şI poporul german va vota o altă constituţie. Statul german în formula prevăzută de Constituţia din 1948 era unul provizoriu ("de tranziţie"). Prevederea aceasta va fi eliminată la 31 august 1990, când Legea fundamentală a Germaniei va primi stipulaţii potrivit cărora libertatea poporului german şI unitatea Germanie au fost realizate, lucru care duce la scoaterea articolelor şI prevederilor referitoare la provizoratul statului german şI al structurilor sale politice.
Parlamentul Germaniei este alcătuit din Bundestag - Cameră aleasă prin vot universal, secret şI direct, şI Bundesratul, Cameră alcătuită din reprezentanţi aleşi de către guvernele locale din landuri.
- Bundestagul este ales pe o perioadă de 4 ani, iar alegerea reprezentanţilor în această Cameră a Parlamentului german se face prin două voturi. Un vot este pentru lista de partid şI celălalt pentru scrutinul uninominal.
Întâietate în intrarea în Bundesag au cei care au fost câştigători în circumscripţiile uninominale, şI abia apoi cei care au fot votaţi pe liste de partid.
Partidul obţine locuri în Parlament proporţional cu voturile primite pe listele depuse în circumscripţiile electorale. Pragul electoral pentru intrarea în Parlamentul german este de 5%, sau dacă a obţinut cel puţin 3 deputaţi în circumscripţii uninominale.
Deciziile Bundestagului se iau, de regulă, cu majoritate de voturi, excepţie făcând cazurile expres menţionate în Constituţie.
Preşedintele Germaniei şI cancelarul se aleg cu majoritate absolută, schimbarea unui articol din Constituţie cerând cel puţin două treimi din voturile Bundestagului şI două treimi din voturile Bundesratului.
- Bundesratul este ales de către guvernele locale, care îşi trimit membri în Camera numită şI Consiliul Federal.
Fiecare land dispune de cel puţin trei voturi în cadrul Bundesratului. Valabilitatea votului unui land ţine de exprimarea monolitică a acestuia. Dacă reprezentanţii unui land în Bundesrat votează diferit, voturile nu sunt valabile. În funcţie de numărul de locuitori, fiecărui land I se mai adaugă unul sau două voturi, peste minimul de trei. De exemplu, landurile care au peste patru milioane de locuitori deţin 4 voturi în Bundesrat. Landurile care au este 6 milioane de locuitori deţin 5 voturi în Camera nealeasă prin vot universal a Parlamentului german.
O hotărâre în Bundesrat se ia cu voturile a cel puţin două landuri - 3+3.
În structura de putere a Parlamentului german, Bundesratul este considerat ca având funcţia de echilibrare a sistemului reprezentativ. El reprezintă guvernul , dar face parte din structura parlamentului, ca o contraputere la Bundestag. El face echilibrul dintre interesele federale şI interesele fiecărui land în parte.
- Preşedintele Germaniei este ales de Adunarea Federală, alcătuită din reprezentanţi ai Bundestagului şI din delegaţi ai parlamentelor locale, în număr egal cu reprezentanţii Bundestagului. Puterea preşedintelui este contrabalansată de puterea cancelarului, în sensul că actele semnate de Preşedintele Germaniei au valoare juridică doar atunci cînd sunt contrasemnate de cancelarul federal sau de ministrul de resort. Preşedintele se alege pe o durată de 4 ani şI mandatul poate fi reînnoit o singură dată. În caz de vacanţă a postului, Preşedintele Germaniei poate fi înlocuit de Preşedintele Bundesratului.
- Guvernul este compus din miniştri de resort şI cancelar, care este şef al acestuia. Cancelarul este ales de Bundestag, în urma propunerii Preşedintelui, alegerea, apoi numirea lui de către Preşedinte putând-se face doar dacă un candidat la postul de cancelar a obţinut o majoritate absolută de voturi. Dacă un candidat propus de Preşedinte nu este ales, Bundestagul poate să propună în termen de 14 zile şI să aleagă cancelarul. Dacă nici în aceste condiţii cancelarul nu poate fi ales, atunci se încearcă din nou scrutinul în Bundestag pentru un candidat la funcţia de cancelar, Preşedintele fiind apoi obligat fie să numească în funcţie candidatul care a obţinut numărul cel mai mare de voturi, fie să dizolve Bundestagul.
Cancelarul stabileşte componenţa guvernului. el propune miniştri care sunt numiţi sau eliberaţi din funcţie de către Preşedinte. Mandatul cancelarului este dependent de mandatul forului care îl alege - Bundestagul. La încetarea mandatului Camerei alese a Parlamentului german, încetează şI mandatul cancelarului, el putând rămâne în funcţie, la cererea preşedintelui, până la alegerea succesorului său.
În istoria RFG s-a întâmplat în mai multe rânduri ca pe funcţia de cancelar să fie realeasă aceeaşi persoană, după cum şI miniştri pot fi numiţi din nou de cancelar atunci când îşi face guvernul.
Guvernul poate fi revocat, Bundestagul retrăgându-i votul de încredere. Problema pe care o ridică sistemul instituţional german este aceea că retragerea votului de încredere guvernului trebuie să coincidă majoritatea parlamentară ostilă şI înţelegerea asupra viitorului cancelar, care înseamnă structura şI politica noului guvern.
Când cancelarul cere votul de încredere Bundestagului şI acesta îi este respins, el poate solicita Preşedintelui dizolvarea Parlamentului, care se face într-o perioadă de 21 de zile. Dacă în această perioadă Bundestagul reuşeşte alegerea unui nou cancelar cu majoritate absolută de voturi, prerogativa Preşedintelui de dizolvare a Camerei este anulată.
Sistemul politic de tranziţie pe care l-a proiectat Constituţia RFG din 1948 s-a dovedit a "fi o tranziţie perpetuă", după cum observ J.Karpinschi. În cei 40 de ani de la adoptarea Constituţie Germania a avut 6 Preşedinţi şI 6 cancelari, fiecare dintre aceştia fiind realeşi o dată, sau în două rânduri.
În această perioadă, creştin-democraţii, unul din cele două partide importante ale Germaniei, au dat patru cancelari, iar social-democraţii doi.
Al treilea partid important a fost Partidul Liberal, care a participat numai la guverne de coaliţie, uneori schimbând coaliţia, ceea ce a dus la schimbarea Guvernului.
Sistemul de partide german face parte dintre tipurile de sisteme de partide numite "două partide şI jumătate".
Creştin-democraţii au avut o majoritate parlamentară doar în 1957-1961. Restul guvernărilor creştin-democrate au fost fie în coaliţie cu liberalii, fie în coaliţie cu socialiştii, aşa cum s-a întâmplat între 1966-1969.
Democrat-creştinii (Uniunea Creştin-democrată şI Uniunea Creştin-socială sunt o formaţiune politică catolic-protestantă. UCS este majoritar în Bavaria, care este un land cu o majoritate catolică. În celelalte landuri acţionează UCD, ambele partide fiind împreună în forumul federal. În ţinuturile prusace aflate în fosta RDG şI în nordul Germaniei predomină protestanţii, aici fiind baza electorală a Partidului Social-Democrat, care a renunţat în Congresul de la Bad Godesberg din 1959 la idealurile revoluţionare şI la ideologia marxistă.
Partidul Liberal Demcorat s-a aflat la conducere doar în alianţe: cu guvernul lui Adenauer 1949-1957, cu cel al lui Erhard 1961-1966, şI în cel al lui Kohl 1982-1998.
Cu social-democraţii au făcut guverne între 1969-1982, cu guvernele lui Brandt şI Schmidt şI cu guvernul lui Schroeder. Ei au obţinut voturi în jurul procentului de 10%.
Partidul Ecologist a fost reprezentat în Bundestag începând cu 1983, când au depăşit cu puţin pragul de 5%. Procentul a urcat la 8% în 1987, şI în 1990 nu au mai reuşit să obţină pragul de 5%, doi deputaţi din fosta RDG obţinând totuşi locuri în Bundestag, aceştia provenind de la Alianţa '90 (doi ecologişti).
Partidul Comunist din fosta RDG a dispărut în urma primului parlament, partidul postcomunist PSD reuşind să trimită câţiva deputaţi, pentru că a avut cam 10% în fosta RDG.
În 1990, după unificarea montară şI unificarea teritorială, s-au organizat alegeri libere în landurile din care armata sovietică s-a retras abia în 1994. Cele mai multe voturi au fost obţinute de creştin-democraţi în patru landuri, în Brandenburg câştigând social-democraţii.
În mai 1990 reunificarea Germaniei nu a adus rezultate electorale spectaculoase. Schimbările au fost mai degrabă neimportante, observă în continuare J.Karpinski, dominantă pentru întreaga Germanie fiind atunci ideologia creştin-democrată. Schimbările produse de reîntregirea Germaniei s-au regăsit în pătrunderea câtorva deputaţi verzi şI comunişti în Bundestag, prin voturile obţinute în landurile fostei RDG.