Politica şi sistemul de partide al Marii Britanii a oferit în 1983 cea mai mare surpriză Partidului Laburist, ieşit înfrânt din alegerile generale în condiţiile în care, majoritatea electoratului muncitoresc votase pentru conservatori. E adevărat, doi ani mai devreme, întemeierea Partidului Social Democrat, aliat apoi cu Partidul Liberal deveneau pentru laburişti şi pentru conservatori o ameninţare reală. Doar neşansa sistemului electoral asoptat unui sistem de două partide a făcut ca laburiştii să ia 209 locuri în Camera Comunelor în condiţiile în care aveau cu doar 2 procente mai multe voturi decât alianţa social democraţi ,liberali, ce obţinea incredibilul număr de 23 de locuri.

Regimul politic britanic părea să se afle într-o fundătură, iar Alianţa înfrântă dramatic cerea o Constituţie scrisă care să elimine neregulile sistemului de vot. În astfel de condiţii, regimul politic britanic ar părea să fie un regim politic neîntemeiat de o constituţie. Sau care are o constituţie nescrisă. Există impedimente pentru o astfel de ordonare prin legi, regulamente, obiceiuri şI regula precedentului în cazul unui întreg regi politic ce pare a fi cel mai vechi regim parlamentar din lume?

Un articol apărut în The Times în decembrie 1985 pare ă ne spună că profesorii de ştiinţe politice sau de drept constituţional au un rol nesemnificativ atunci când se pune problema unei constituţii, căci "Teoria constituţională întotdeauna a reieşit şI va reieşi din faptele politice semnificative mai degrabă decât din cărţile profesorilor." (1)

Cum funcţionează regimul politic britanic şi care este structura şi funcţiile instituţiilor sale?

Marea Britanie are un regim politic de tip parlamentar, în care instituţia Executivului este desemnată de la nivelul componenţei sale de către partidul majoritar în alegeri, şeful acestuia devenind şI primul ministru.

1. Caracteristicile sistemului britanic de partide

Din perspectiva sistemului de partide, regimul politic britanic este monarhie parlamentară, în care guvernul gestionează şi administrează resursele societăţii "în numele Maiestăţii Sale", referinţa formalizată neavând în realitate decât un aspect legat de tradiţie. În realitate, măsurile de guvernământ sun t luate de Executivul condus de primul ministru, Coroana având funcţia simbolică de legitimare a unei democraţii parlamentare în mecanismele căreia nu are putere de intervenţie. Luată ca garant al procedurilor democratice, Regina îndeplineşte funcţia de simbol al unei tradiţii de peste un mileniu şi jumătate, dacă socotim apariţia Parlamentului britanic din Consiliul de Coroană al lui Ioan fără de Ţară (1215-1216), instituţie ce capătă formulă consacrată pe vreme lui Eduard III (1297).

J.Dearlove şI P.Saunders prezintă caracteristicile sistemului de partide britanic în 8 element caracteristice, pe care e vom prelua în cele ce urmează.

1. Un sistem de două partide, cu alegeri libere şI oneste.
2. guvernul este format de un partid, partidul de guvernământ fiind câştigătorul majorităţii reprezentanţilor din Camera Comunelor. Al doilea partid al cestui sistem de funcţionare a democraţiei intră în mod automat în Opoziţie şI critică acţiunile guvernamentale şI de partid ale adversarilor care deţin majoritatea parlamentară.
3. Competiţia dintre partide este strânsă în cele mai multe cazuri, neexistând posibilitatea c un partid să rămână permanent la guvernare.
4. Partidele politie e află în competiţie permanentă, fiecare elaborându-şi programe, politici şI pachet de politic pe care le prezintă electoratului într-o formulă simplificată, în scopul câştigării de suport social.
5. datorită competiţiei strânse şI a rolului important al programelor politice, fiecare dintre cele două partide importante din Marea Britanie caut să realizeze "programe populare" care să atragă o majoritate de voturi.
6. Votanţii individuali "...oferă partidelor suport programatic", electoratul britanic fiind privit ca o mulţime de indivizi raţionali, informaţi şI interesaţi de politicile şI programele de partid cele mai apropiate de interesele lor.
7. Partidul car câştigă majoritatea locurilor în Parlament are dreptul să alcătuiască guvernul şI să-şi aplice programul în politici reale.
8. Fiecare partid este o organizaţie politică şI o construcţie coezivă, condusă de un lider politic recunoscut de majoritatea membrilor de partid. O astfel de recunoaşte poate funcţiona chiar în condiţiile unui suport mai mi, deoarece caracteristica fundamentală a organizării de partid în Marea Britanie este disciplina de partid, care face ca politicile şI programul anunţa în campania electorală, diferitele măsuri sau acte legislative să poată trece fără nici-o problemă de vot, atunci când partidul are majoritate parlamentară (lucru ce în sistemul american nu este posibil întotdeauna, având în vedere comportamentul politic al congressmenilor). Parlamentarii britanici depind în totalitate de partidul căruia îi datorează locul şi căruia nu îi pot încălca disciplina şI regulile. Având în vedere responsabilitatea colectivă a echipei de partid în faţa electoratului, sistemul bipartid de tip britanic dizolvă parlamentarul în grupul politic ce alcătuieşte majoritatea sau minoritatea de partid în Parlament. (2)

Instituţii politice şI funcţiile lor

1. Parlamentul britanic este alcătuit din două Camere: Senatul şI Camera Lorzilor, fiecare având propriul ei tip e componenţă şI legitimitate.

Camera Lorzilr este o instituţie străveche a politicii englezeşti, car s-a menţinut în diferitele etape de evoluţie ale sistemului politic englez, în forma imperiului, a monarhiei constituţionale, desfiinţat fiind doar în timpul primei Revoluţii engleze sub Oliver Cromwell. Legitimitatea instituţie Camerei Lorzilor este în principal, până la al doilea război mondial una de tip ereditar. Făceau parte din această instituţie dar cei care deţineau titluri nobiliare şI care erau legat de un anumit tip de proprietate şI venituri legitimate prin apartenenţa de familie la acest tip de privilegiu. După cel de-al doilea război mondial, premierii au început să ridice la ranguri nobiliare, prin participare Reginei diferiţi membri marcanţi ai societăţii, în diferite domenii. Aceştia sunt peers, având rangul de nobili pe viaţă, fără a putea transmite însemnele şi privilegiile simbolice urmaşilor lor. Un astfel de privilegiu a făcut posibilă schimbare structuri Camerei Lorzilor, care este astăzi cam la paritate între lorzii de apartenenţă şI lorzii pe viaţă. Acest din urmă categorie de nobili are în componenţa ei o serie de cetăţeni englezi u activitate remarcabilă în diferite domenii, de la cântăreţi de muzică uşoară şI actori, până la profesori de istorie, drept, judecători, etc. Concluzia la care putem ajunge în urma acestui proces de în - nobiliare apărut în Mare Britanie după al doilea război mondial este aceea că, dintr-o Cameră de parlamentari eltaţi pe apartenenţe de clasă, ce mai mare parte a lorzilor activi politic de astăzi este alcătuită din specialişti în diferite domenii. Elitismul ereditar este acum transformat în mare măsură într-un elitism epistemic, ritmul de 4-5 life-peers pe an putând duce în două decenii la o Cameră a Lorzilor în care procesul decizional în cadrul acesteia să fie dominat de participarea elitei de specialişti.

Camera Comunelor este o instituţie la fel de veche precum Camera Lorzilor. Diferenţa de legitimitate între cele două camere este că aceasta din urmă este alcătuită din reprezentanţi acceptaţi de partid în cadrul alegerilor generale. Premierul este desemnat, de regulă, din Camera Comunelor, încă de la începutul secolului nostru, atât Camera Lorzilor, cât şI instituţia Coroanei, pierzându-şi progresiv privilegii după privilegii. Astăzi, se poate spune despre regimul politic britanic că este un regim condus de un singur partid, în care puterea cea mai mare o are şeful partidului majoritar, devenit premierul executivului.

Puterea instituţiilor: guvernare de Cabinet sau puterea primului ministru?

Constituţia liberal-democratică a Marii Britanii realizată succesiv prin definiri şI redefiniri de dreptului între 1832-1970. Dispute au existat aproape constant între analiştii britanici ai relaţiilor de putere între instituţii, acestea schimbându-se în timp, în funcţie inclusiv de personalitatea premierului.

În perioada 1832-1867, de exemplu, relaţia dintre puterea Cabinetului şI puterea Parlamentului fiind una de "delicte balance", fiecare având o anumită putere în luarea deciziilor importante pentru societate. Această perioadă este considerată e Saunders şI Dearlove una a guvernării parlamentar.

Perioada 1867, numită "perioada constituţiei liberal-democrate", creşterea importanţei partidelor politice reorganizate şI reîntemeiate la nivel electoral prin lărgirea corpului de votanţi a dus la creşterea puterii Executivului, în defavoarea puterii Camerei Comunelor:

"În acest sistem de guvernare în care Cabinetul avea un rol fundamental, primul ministru era privit drept pares inter pares, ca primul între egali, şI ca liderul Cabinetului." (3)

Creşterea puterii premierului în sistemul de guvernământ britanic a continuat mai ales după cel de-al doilea război mondial, astfel încât pare legitim astăzi să se vorbească despre o guvernare de Cabinet, această instituţie executivă căpătând rolul de "pate a Constituţie", alături de Camera Comunelor şI de Camera Lorzilor.

Puterile Primului Ministru

În regimul politic britanic premierul are următoarele puteri:

1. Puterea asupra partidului. Premierul este liderul necontestat al partidului de guvernământ, pe timpul mandatului liderei M.Thatcher maşinăria de partid devenind din ce în ce ai centralizată şI mai uşor de controlat de către liderul acesteia. Premierul britanic este în poziţia de a numi peste 100 de funcţionari ministeriali, ceea ce îl face persoana cu cea mai mare putere în partid şI între reprezentanţii partidului în Camera comunelor.
2. Puterea asupra parlamentului. Premierul britanic are, în aceste condiţii de majoritate parlamentară, puteri discreţionare asupra unei importante părţi din mecanismele de funcţionare ale Parlamentului. Parlamentul este alcătuit in Camera Comunelor, Camera Lorzilor şI Monarh, în condiţiile în care Camera Comunelor ar astăzi rolul fundamental în procesul legislativ. Dată fiind relaţia de putere în cadrul partidului, premierul britanic are o importanţă hotărâtoare şI o putere extrem de mare asupra Parlamentului.
3. Puterea asupra porului. mass media, observă Dearlove şI Saunders, are un rol hotărâtor în extinderea puterii premierului britanic şI asupra unei părţi important din opinia publică. Dat fiind faptul că ea duce la personalizarea comunicării politice şI la personificarea partidului în premier, liderul partidului de guvernământ devine un lider naţional, deşi partidul este instituţia care a câştigat alegerile. Atunci când alegerile sunt câştigate de acelaşi partid de două-tei ori la rând, cum a fost cazul guvernării conservator sub M.Thatcher, liderul de partid devine însuşi partidul.
4. Puterea asupra funcţionarilor

Premierul britanic are o putere extrem de mare asupra serviciilor civile. Având posibilitatea de a stabili reprezentanţii săi în funcţiile cheie, premierul devine în acest fel centrul atenţiei elitei administrative şI a funcţionarilor de la diferite nivel şI departamente. El poate înfiinţa şI desfiinţa departamente, stabili tipul de construită şI de implicare în rezolvarea problemelor administrative, precum şI criterii de măsurare a eficienţei maşinăriei administrative a statului şI a partidului deopotrivă.

5. Puterea asupra Guvernului

Premierul numeşte miniştri Cabinetului său, putând să îi promoveze şI să îi îndepărteze. El decide agenda Cabinetului, probleme de discutat şI priorităţile fiecărei şedinţe de Guvern, care este condusă de acesta. El numeşte şefii şI responsabilii a peste 100 de comitete are Cabinetului, creşterea semnificativă a numărului de comitete de Cabinet fiind una dintre schimbările constituţionale majore are secolului XX în Marea Britanie.

6. Puterea asupra conduitei ministeriale. Premierul britanic poate stabili şI responsabilităţile fiecărui membru al guvernului sau ale ministerului, putând să preia diferit responsabilităţi ministeriale asupra sa, în mod formal.
7. Premierul britanic are, de asemenea puterea de a crea peers, de a da privilegii şI onoruri, să numească ambasadori, şefii serviciilor de securitate, servicii mass media de stat naţionalizate - BBC, NHS.

La aceste puteri se mai adaugă şI puterea de a hotărî data alegerilor generale, el având atribuţia de a cere Monarhului dizolvarea Parlamentului. (4)

Concluzia generală la care se poate ajung în mod clar prin răspunsul la întrebarea cine guvernează în Marea Britanie este aceea că trebuie să contextualizăm orice fel de răspuns şI să îl raportăm la tipul de  personalitate şI la relaţiile dintre liderul partidului majoritar şI partidul aflat la guvernare. În cazul unui lider incontestabil, este clară situaţia doniei lui primus inter pares. Aceasta a o primă vedere.

Mergând mai departe însă, teza guvernării premierului devine însă una naivă, pentru că, de exemplu, faptul că parlamentarii partidului urmează politica premierului nu dovedeşte că avem de-a face cu o maşinărie de partid care este supusă premierului şI care n are nici un fel de putere. Puterea premierului, ca orice tip de putere, trimite la o relaţie în mod necesar. Definit din această perspectivă ideea puterii premierului britanic pune sub semnul întrebării posibilitatea premierului de a controla totul, în dezavantajul sau împotriva intereselor de partid. Astfel pusă problema. premierul britanic are puteri discreţionare în partid, atâta vreme cât politica pe care o promovează nu atinge interesele membrilor şI liderilor de partid. Putem spune în aceste condiţii că avem de-a face cu un partid obedent sau cu un premier cu puteri dictatoriale? Apelând la dimensiunea cooperativă a puteri, sau la situaţia în care cineva face un lucru pe care l-ar face şI în prezenţa şI în absenţa ordinului sau sugestiei venită de sus, rămâne să ne întrebăm în mod serios dacă puterea premierului este un adisreţionarp sau dacă aceasta poate să reziste în condiţiile în care deciziile sale ating liderii de partid sau interesele partidului.

1. apud John Dearlove, Peter Saunders, Introduction to British Politics, Polity Press, Cambridge, ed. 2-a, 1993 (1985), p. 17, acesta fiind unul dintre motto-urile cap. The Changing Constitution
2. Dearlove, Saunders, op.cit., pp. 52-53
3. idem, pp. 40-41
4. idem, pp. 42-43; divizarea puterilor premierului britanic sunt preluate din Saunders, Dearlove, op.cit. Din aceeaşi lucrare preluăm dezbaterile asupra naturii reale a regimului politic l Marii Britanii: guvernarea a premierului sau guvernare a Cabinetului?