Sistemul politic francez ne oferă o imagine specială dintr-o perspectivă analitică de tip istoric a evoluţiei sale. Ultimii 200 de ani de istorie politică a Franţei au primit din partea politologilor francezi eticheta de "istorie a republicilor", evoluţia sistemului de organizare a instituţiilor politie ale statului francez alternând forma monarhiei, cu cea a Imperiului şI a republicilor. Francezii se raportează la istoria lor democratică prin intermediul republicilor numerotate. Diferite calitativ de la o epocă la alta, Republicile franceze dau seamă de o evoluţie a ideii de organizare politică de tip democratic prin intermediul a cinci republici.
Prima Republică franceză se referă la forma de organizare politică pe care sistemul francez a cunoscut-o în perioada 1792-1799. Această primă republică a fost rezultatul Revoluţiei franceze şI a urmat monarhiei absolutiste a lui Ludovic al XVI-lea, pe care Revoluţia din 1789 a transformat-o în monarhie de tip constituţional, în urma elaborării Constituţiei de la 1789, care a avut ca preambul Declaraţia Drepturilor Omului şI Cetăţeanului.
După 1789 urmează în Franţa Consulatul, apoi Imperiul lui Napoleon Bonaparte, unii politologi considerând că prima Republică franceză a durat până în 1804, când Napoleon a fost încoronat împăratul Franţei.
Republica a II-a funcţionat ca formă de organizare politică între 1848-1852, ea fiind rezultatul Revoluţiei de la 1848, care a răsturnat "monarhia din iulie" a lui Ludovic Filip, al cărui punct de început a fost anul 1830. Republicii a II-a i-a urmat Imperiul lui Napoleon III.
Republica a III-a a fost direct legată de războiul franco-german, care s-a soldat cu înfrângerea Franţei, nevoită să plătească daune de război Germaniei unificate, care preia de la Franţa Alsacia şI Lorena. Ea a funcţionat între 1870-1940, an în care Camera Deputaţilor şI Senatul a predat atribuţiile mareşalului Petain.
Aşa cum observă Jakub Karpinschi în ABC-ul democraţiei (1992), unii politologi consideră perioada 1940-1944 ca parte a istoriei politice care ţine de Republica a III-a, deoarece mareşalul nu a anulat Constituţia şI nu a adoptat o nouă Constituţie. Având în minte ideea regimului politic şI a statului legate de instituire prin con-stituire, putem accepta această din urmă periodizare.
Republica a IV-a va funcţia între 946-1958, când statul francez este guvernat după o nouă Constituţie.
Republica a V-a îşi începe istoria în 1958 când generalul De Gaulle, capul statului francez, va propune adoptarea unei noi Constituţii. Franţa funcţionează după această V-a Constituţie democratică ce instituie un nou tip de Republică până în zilele noastre. (1)
Caracteristicile sistemului politic francez ca sistem semiprezidenţial
Originile Republicii a IV-a trebuie căutate în confruntarea a trei curente de opinie diferite referitoare la formula de organizare pe care trebuia să o ia statul francez după al doilea război mondial. Un prim curent de opinie era cel condus de generalul De Gaulle, care opta pentru un regim politic de tip prezidenţialist. Al doilea curent de opinie era reprezentat de susţinătorii Republicii a III-a, care fusese abolită de Adunarea Naţională prin renunţarea la funcţiile Parlamentului, predate mareşalului Petain. Al treilea curent de opinie ţinea de individualizarea partidelor politice franceze şI experienţa acestora în guvernare sub Republica a III-a.
Curentul politic condus de generalul de Gaulle avea ca suport o serie de instituţii pe care generalul le înfiinţase la Londra şI în coloniile franceze din Africa. Aflaţi sub ocupaţie germană, francezii procedaseră la înfiinţarea unor "instituţii ale Franţei libere" în străinătate, în Algeria, de exemplu, luând fiinţă în 1943 un Comitet Francez de Eliberare Naţională, care se va transforma anul următor în Guvern provizoriu. Pierderea războiului de către Germania a însemnat o condamnare la moarte pentru mareşalul Petain, care acceptase trupele germane pe teritoriul Franţei (sentinţă neexecutată).
Alegerile libere pentru Parlamentul francez au avut loc în 1945. Aceleaşi alegeri au hotărât ca noul Parlament ales să elaboreze o Constituţie, prin care a fost instituită Republica a IV-a. Referendumul din mai 1946 va respinge primul proiect al noii Constituţii, o nouă Adunare Constituantă fiind aleasă pentru elaborarea unui nou proiect de Constituţie, aprobat prin referendum în 1946.
Republica a IV-a (1946-1958) a creat conflicte între diferitele partide politice, generalul de Gaulle preluând un proiect mai vechi de constituire a unui regim politic în care rolul Preşedintelui să fie decisiv în luarea deciziei la nivel naţional. În proiectul de Constituţie pe care îl realizează generalul De Gaulle, preşedinţia va primi atribuţiuni pe care sub ultimele două republici nu le avusese. Proiectul va fi legitimat popular în 1958, cu 80% din sufragii exprimate pentru noua formulă de instituire a regimului politic francez. Care sunt caracteristicile acestei noi forme de organizare a statului şi a relaţiilor dintre puterile acestuia, dintre elita politică şI lumea socială?
- În Constituţia Republicii a V-a separaţia dintre puterile executivă şI legislativă este foarte clară. Un parlamentar nu poate fi în acelaşi timp şi membru al Guvernului, funcţia în Executivul statului francez însemnând renunţarea la poziţia de parlamentar. În prima formulă a Constituţiei, în 1958, Preşedintele Franţei era ales prin vot indirect, de către electori. De Gaulle a schimba tipul de legitimitate a Preşedintelui Franţei în 1962, când prin referendum, a fost aprobată alegerea Preşedintelui prin vot direct, fapt ce conferă acestuia un alt tip de legitimitate. Mandatul unui preşedinte este de 7 ani. După expirarea primului mandat al generalului în 1964, de Gaulle a fost ales prin vot direct, având de luptat în turul al doilea cu Francois Mitterand, care a fost învins.
- Regimul politic francez al Republicii a V-a este construit instituţional în jurul Parlamentului, care deţine controlul legislativ, şI al instituţiei Preşedinţiei, care are locul central în Executiv. Executivul francez este alcătuit din Guvern şI din Preşedinte. Având în vedere cele două tipuri diferite de legitimitate a Guvernului şI a Preşedintelui, Guvernul este răspunzător în faţa Parlamentului, pentru că este ales din interiorul acestuia, pe când Preşedintele nu (având în vedere votul universal direct prin care este ales).
În sistemul semiprezidenţial francez Preşedintele prezidează Consiliul de Miniştri. El poate delega premierul în situaţii speciale.
Preşedintele Franţei are, conform Constituţiei franceze următoarele atribuţiuni:
- El poate dizolva Adunarea Naţională. Ca exemplu de putere reală la care face trimitere Constituţia franceză sunt cele patru cazuri de dizolvare a Parlamentului de către Preşedinte.
Prima intervenţie a Preşedintelui Franţei şI prima folosire concretă a acestei prerogative constituţionale a fost folosită de generalul de Gaulle în 1962, când Parlamentul a refuzat să acorde votul de încredere guvernului condus de Pompidou. A doua dizolvare a Adunării Naţionale s-a produs tot în vremea mandatului lui de Gaulle, în urma mişcărilor studenţeşti şI muncitoreşti din mai 1968.
Preşedintele Francois Mitterand a dizolvat şI el de două ori Adunarea Naţională. Prima folosire a prerogativei constituţionale de către Mitterand a fost în 1981. Cea de-a doua s-a produs în 1988, ambele acţiuni ale lui Mitterand având loc imediat după alegerile prezidenţiale.
Constituţia Franţei prevede ca alegerile prezidenţiale să se facă în campanii diferite de alegerile parlamentare.
În urma acestor patru dizolvări ale Adunării Naţionale a Franţei, preşedinţii care le-au iniţiat au avut pentru fiecare caz în parte o formulă parlamentară mai favorabilă decât înainte de dizolvarea lor, observă J.Karpinki.
- Puterea Preşedintelui Franţei este legată de atributul constituţional conform căruia poate numi oameni în funcţii de stat.
Preşedintele Franţei numeşte premierul şI îl poate destitui. Condiţiile în care premierul poate fi destituit de către Preşedinte au însă un amendament care reiese din tipurile de legitimitate ale Guvernului şI ale Premierului. Logica acestei relaţii de putere în statul francez est foarte simplă:
- Guvernul este validat de Parlament;
- Premierul este numit de preşedinte;
- Premierul poate fi destituit doar atunci când prezintă demisia guvernului pe care îl conduce.
Depinzând de Adunarea Naţională, Guvernul poate fi dizolvat doar de către aceasta.
- Preşedintele numeşte miniştri la propunerea premierului, tot el putând să-i destituie pe aceştia. Numirile pentru funcţiile în stat sunt semnate tot de către Preşedinte, cu excepţia funcţiilor importante, precum cele de ambasadori şI prefecţi (aceştia din urmă sunt reprezentanţii direcţi ai Guvernului în diferite Departamente), care sunt făcute de Consiliul de Miniştri.
- Anumite funcţii ale Preşedintelui pot fi delegate, cum est cazul conducerii Consiliului de Miniştri. Altele, au nevoie de consultări sau de semnătura premierului, sau al diferiţilor miniştri. Excepţie fac de la această reglă sau posibilitate de delegare de prerogative dizolvarea Adunării Naţionale şI numirea premierului.
- Guvernul şI atribuţiile sale
Guvernul se ocupă de administrarea Franţei şI aplicarea politicii puterii executive. Deşi Preşedintele este şeful armatei, Guvernul coordonează gestionarea resurselor şI activitatea administrativă a forţelor armate.
Guvernul emite hotărâri. Activitatea sa este condusă de premier. În anumite cazuri, Guvernul Franţei poate cere Adunării Naţionale să ia decizii pentru probleme pentru care nu este abilitat constituţional sau sunt reglementate prin legi. O astfel de formă de reglementare vine să întregească puterea Preşedintelui în mod indirect, deoarece acesta conduce Consiliul de Miniştri.
Astfel de hotărâri sunt echivalentele juridice ale decretelor pe care le puteau emite guvernele în timpul Republicii a III-a şI Republicii a IV-a. Aceste hotărâri sunt echivalente ale ordonanţelor Guvernului României, în sensul că dacă vor fi votate de Parlament, ele pot deveni legi.
- Parlamentul Franţei este bicameral
Adunarea naţională este echivalentul Camerei Deputaţilor şI este alcătuită din aproximativ 500 de deputaţi. Deputaţi francezi sunt aleşi pentru un mandat de 5 ani, Preşedintele putând, aşa cum am văzut, să dizolve Adunarea Naţională înainte de expirarea mandatului ei de 5 ani. Preşedintele Adunării Naţionale se alege pe termen de 5 ani.
Senatul este Camera superioară a Parlamentului Franţei. Senatorii francezi sunt aleşi pe termen de 9 ani. Cei aproximativ 300 de senatori sunt împărţiţi în trei grupe, după lista reprezentată de ordinea alfabetică a Departamentelor. La un interval de trei ani se încheie mandatul senatorilor unuia dintre cele 3 grupuri şI au loc alegeri.
Preşedintele Senatului se alege o dată la 3 ani, o dată cu schimbarea grupurilor de senatori. El îndeplineşte, ca şI în România, rolul celui de-al doilea om în stat, ţinând locul Preşedintelui în cazul în care postul devine vacant, sau îndeplinind temporar atribuţiile prezidenţiale în diferite situaţii.
Parlamentul adoptă legile care trebuie semnate de către Preşedinte, în termen de 15 zile de la trimiterea lor de către Parlament spre promulgare, Preşedintelui.
- Reprezentativitatea parlamentară
Pentru sistemul politic francez, parlamentarii au o legitimitate naţională. Ei sunt aleşi în circumscripţii electorale, dar o dată aleşi, sunt consideraţi reprezentanţi ai poporului francez, activitatea lor nemaiputând fi influenţată sau controlată, dirijată de către electoratul din circumscripţia electorală în care au fost aleşi, organizaţiile politice sau civile ale acestora, sau partidelor politice pentru care au candidat.
- Sistemul electoral francez
Sistemul electoral francez este diferit pentru Adunare Naţională şI pentru Senat.
Până în 1986, în timpul Republicii a V-a, alegerile Adunării Naţionale erau pe formula scrutinului uninominal în două tururi. Votul era unul de tip majoritar şI defavoriza partidele mici.
Erau aleşi in primul tur doar candidaţii care obţineau majoritatea absolută a voturilor exprimate (care să reprezinte peste 25% din voturile persoanelor cu drept de vot) din circumscripţia electorală respectivă. În cazul în care nici un candidat nu obţinea un astfel de scor electoral, în turul doi se prezentau doi candidaţi care obţinură cel puţin 12,5% din voturile persoanelor cu drept de vot. Dacă era doar un singur candidat cu un astfel de scor, sau dacă nimeni nu atingea cota electorală stipulată în lege, atunci deveneau candidaţi în turul doi candidaţii cu numărul cel mai mare de voturi obţinute din voturile exprimate.
Datorită faptului că acest sistem de vot majoritar, uninominal în două tururi pentru Adunarea Naţională era în defavoarea partidelor mici, comuniştii şI socialiştii au propus schimbare a sistemului de vot majoritar cu unul proporţional. Preşedintele Mitterand a sprijinit iniţiativa sistemului proporţional, iar majoritatea parlamentară socialistă din 1985 a adoptat acest sistem de vot, pe care preşedintele îl susţinea încă dinainte de 1981.
Acest sistem de vot a adus în 1986 o majoritate parlamentară de dreapta. În realitate, sistemul proporţional s-a dovedit defavorabil dreptei, pentru că diferenţa rezultată în favoare acesteia prin sistemul proporţional era mai mică decât cea care ar fi rezultat din sistemul majoritar. Votat de majoritatea parlamentară socialistă, sistemul proporţional de vot a fost schimbat de majoritatea parlamentară de dreapta imediat după alegerile din 1986, când dreapta a ajuns la putere. Franţa avea din nou sistem de vot majoritar pe circumscripţii de tip uninominal.
Senatul Franţei are un alt tip de legitimitate. El este ales de către colegiile de electori din fiecare Departament al Franţei.
Dizolvarea sau demiterea guvernului poate fi făcută doar de către majoritatea membrilor Adunării Naţionale. În faţa membrilor acesteia guvernul îşi prezintă programul pentru votul de încredere. Votul de încredere poate fi obţinut şI pentru un proiect de lege pentru care are votul majorităţii Adunării. Textul de lege se consideră votat dacă în termen de 48 de ore majoritatea deputaţilor nu retrag votul de încredere Guvernului, sau dacă deputaţii nu supun la vot o moţiune de încredere.
Propunerea de retragere a încrederii în Guvern poate lua forma unui act legitim doar în condiţiile în care ea este susţinută de cel puţin a zecea parte dintre membrii Adunării, membrii iniţiativei nemaiavând dreptul la o propunere asemănătoare pentru aceeaşi sesiune. Singurul caz în care pot totuşi propune retragerea încrederii în guvern este acela în care iniţiativa lor se constituie ca un răspuns la o iniţiativă a premierului de a angaja responsabilitatea guvernului de un proiect de lege prezentat Adunării Naţionale. (art. 49).
Preşedintele Franţei este, de regulă, de aceeaşi opţiune politică cu premierul. Excepţia s-a produs între 1986-1988, când socialistul Mitterand a fost obligat să guverneze cu premierul de dreapta, Jacques Chirac.
Dacă programul guvernului este respins, se prezintă de către premier demisia guvernului său. (2)
- Jakub Karpinski, ABC-ul democraţiei, Humanitas, Bucureşti, 1993 (1992), p. 99; numerotarea şI caracteristicile statului francez în această perspectivă a inamicii democraţilor şI a valurilor de democratizare vor fi preluate din aceeaşi sursă
- idem, cap. Sistemul politic francez, Republicile numerotate