Partidele se diferenţiază în funcţie de doctrină şi de program, de modul lor de organizare internă şi după tipurile de conflicte pe care le exprimă. Cea mai frecventă clasificare, utilizată în limbajul politic comun, porneşte de la orientarea ideologică a partidelor şi le poziţionează pe axa dreapta – stânga: partide de dreapta, de centru-dreapta, de centru, de centru-stânga, de stânga. La acestea se adaugă extrema dreaptă şi extrema stângă.
După opinia lui Maurice Duverger – Les Partis Politiques (1951) –, distincţia între partide nu rezidă în dimensiunile, în numărul membrilor, ci în structura lor. M. Duverger deosebeşte din acest punct de vedere:
- partide de cadre, ce preferă adeziunea unui număr mic de personalităţi, care organizează şi susţin campaniile electorale în comitete locale; unele dintre ele se sprijină în aceste acţiuni pe sindicate şi asociaţii ce desemnează candidaţi pentru alegeri;
- partide de mase, ce cuprind un mare număr de aderenţi care plătesc cotizaţii şi au posibilitatea de a promova în funcţiile elective ale organizaţiilor de partid.
În afara acestei clasificări, se mai ia în considerare existenţa partidului confesional, care recunoaşte o legătură, mai mult sau mai puţin formală, între principiile şi valorile susţinute şi anumite principii religioase. În această categorie intră partidele creştin-democrate din Europa sau partidele fundamentaliste din lumea arabă.
Un tip aparte este partidul unic ce exercită singur puterea într-un stat, în condiţiile în care se interzice existenţa altor partide opuse sau se acceptă doar prezenţa unor partide obediente, lipsite de personalitate proprie. Formula partidului unic a fost adoptată de regimurile totalitare şi de un număr de ţări în curs de dezvoltare.
Ideologie/doctrină politică. Definirea conceptelor
Conform unei definiţii de dicţionar, ideologia politică reprezintă ansamblul de idei, reprezentări, mituri elaborate de mişcările politice, într-o formă mai mult sau mai puţin sistematică, în vederea orientării comportamentului cetăţenilor în problemele fundamentale ale dezvoltării societăţii (modul de guvernare, natura sistemului economic, obiectivele dezvoltării sociale ori valorile morale demne de a fi îmbrăţişate etc.). Ideologiile servesc drept punct de plecare pentru elaborarea programelor de acţiune ale partidelor.
Termenul de ideologie a fost creat de către Destutt de Tracy, în 1796, cu intenţia de a elabora o ştiinţă a ideilor, dar destul de repede ideologia a căpătat şi un înţeles peiorativ.
Karl Marx, în Ideologia germană, a caracterizat ideologia drept o conştiinţă falsă întrucât, printr-un efect similar răsturnării imaginii într-un aparat fotografic, ea dă o descriere eronată, iluzorie, despre situaţia şi rolul clasei ce domină la un moment dat în societate. Ideologia, ca interpretare deformată a realităţii sociale, reprezintă doar un aspect al problemei, celălalt aspect relevat de Marx constă în necesitatea resimţită de orice forţă politică de a elabora propria sa imagine despre lume şi rolul ei social.
Filozoful Karl Mannheim, în Ideologie şi Utopie (1929), consideră că ideologia este un element constant al societăţii, iar T. Parsons conferă ideologiei o funcţie de integrare socială. Daniel Bell, în Sfârşitul ideologiei (1960), a susţinut că abordările pragmatice ale lumii politice constituie astăzi o alternativă la formularea de ideologii. Opinia lui D. Bell a fost infirmată de viaţa politică contemporană care este caracterizată prin intensificarea confruntărilor ideologice. În sfârşit, Destutt de Tracy remarca că ideologia este o perpetuă fugă înainte provocată de imperfecţiunea prezentului şi insatisfacţiile generate de acesta.
În 1955, Raymond Aron, în lucrarea Opiul intelectualităţii, pune în mod tranşant problema renunţării la ideologie, lansând teza „sfârşitului erei ideologice”. Caracterizând ideologia marxistă drept opiu pentru intelectualitate, în numele progresului contemporan şi al obiectivităţii ştiinţifice, Aron cerea renunţarea la ideologie.
Rolul conferit şi jucat de ideologie în societate a fost şi este în mare măsură determinat de natura regimului politic aflat la putere. În societăţile dictatoriale, totalitariste, de genul celor fasciste sau comuniste, ideologiile au fost folosite în scopul legitimării regimurilor politice, aflate la putere, în politizarea, în îndoctrinarea ştiinţei şi învăţământului, a gândirii şi a conştiinţei umane, a societăţii în ansamblul ei. În aceste regimuri, ideologia celor aflaţi la putere devine ideologia unică şi oficială, transformându-se într-un important instrument de dominaţie, persuasiune şi manipulare politică.
În schimb, alta este situaţia şi rolul ideologiei în societăţile democratice. Prin principiile şi valorile pe care sunt constituite şi funcţionează, societăţile democratice impun ca o componentă de bază pluripartidismul şi pluralismul politic şi ideologic. În aceste comunităţi vom întâlni o mare diversitate de forme de organizare politică şi emitenţi ideologici, cu obiective şi scopuri politice multiple şi diverse. Problema puterii va constitui şi în aceste societăţi principalul obiectiv al exprimării şi acţiunii ideologiilor politice.
Doctrina politică (lat. doctrina – învăţătură) reprezintă un sistem închegat de principii care interpretează în mod coerent realitatea politică şi recomandă o modalitate de acţiune în funcţie de anumite opţiuni ideologice şi scopuri. Doctrina politică oferă elementele necesare pentru rezolvarea problemelor fundamentale privind organizarea politică a societăţii, raporturile dintre politic şi economic, sistemul valorilor care trebuie să guverneze evoluţia societăţii. Virgil Madgearu, în Doctrina ţărănistă (1923), arăta că „elementele constitutive ale unei doctrine politice sunt două: o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi asupra evoluţiei sociale şi un ideal social”.
În limba română, termenul de „doctrine” este mai adesea preferat celui de „ideologii”, căruia i se atribuie o conotaţie exclusiv negativă datorată carierei pe care termenul a făcut-o în cadrul „materialismului ştiinţific” şi al propagandei comuniste. De fapt, ideologia este mai generală decât o doctrină, fiind un mod universalist de a interpreta realitatea, din care derivă interpretarea realităţii politice.
Din această perspectivă, se consideră că există doar trei ideologii politice fundamentale – conservatorismul, socialismul şi liberalismul, restul fiind derivate şi combinate teoretice sau istorice ale lor. Aşa fiind, ideologiile majore au rădăcini în curente filosofice care par la prima vedere a avea puţin în comun cu realitatea politică, dar de care sunt în realitate indisolubil legate, înainte de a adera la nişte politici propriu-zise, să fii părtaş la o anumită concepţie despre om şi despre societatea omenească, despre natura omului şi despre capacitatea lui cognitivă.
Clasificări şi sistematizări ale doctrinelor politice
Prima şi cea mai comună încercare de a sistematiza orientările politice este cea de a le dispune pe axa tradiţională stânga-dreapta. Pornind de la aşezarea mai curând conjuncturală a conservatorilor francezi în Adunarea Naţională Constituantă din 1789, stânga şi dreapta au făcut carieră ca moduri de gândire care şi-au schimbat sensul de la o perioadă istorică la alta, dar şi-au păstrat un sens în ciuda creşterii complexităţii societăţii, a pluralismului cultural şi a revoluţiei informaţiei. Deseori acest sens este schematic, chiar caricatural, dar este suficient de eficient ca reprezentare socială pentru a servi la identificarea şi autoidentificarea unui număr considerabil de persoane.
Distincţia dintre stânga şi dreapta datează chiar dinainte de apariţia capitalismului, dar sensul ei a evoluat de la o epocă la alta, de la cea mai generală – reformatori/conservatori – la cea modernă – capitalişti/anticapitalişti – şi, în sfârşit, la cea contemporană, unde elementele materiale şi cele post-materiale se combină într-o distincţie mai complexă.
Stânga şi dreapta au traversat perioade de recul istoric, dreapta după prăbuşirea totalitarismului nazist, stânga după căderea Zidului Berlinului, când s-a considerat de către unii autori că totalitarismul sovietic a compromis şi stânga necomunistă. În realitate, astăzi putem remarca un reviriment al unei stângi remaniate europene, atracţia lor rămânând bazată pe aceleaşi valori tradiţionale de stânga.
În ultimele decenii, au apărut diverse voci care au afirmat că vechea dihotomie dreapta/stânga a devenit irelevantă în societatea contemporană, datorită apariţiei unor noi factori politici, economici şi culturali. Astfel, în anii ’60 şi ’70, Sartre a fost unul dintre numele proeminente care au afirmat că dreapta şi stânga şi-au pierdut relevanţa de odinioară, datorită faptului că lumea sfârşitului de secol XX are un profil total diferit faţă de cea în care s-a născut polaritatea stânga/dreapta. Lui Sartre i s-au adăugat toţi cei care au scris despre „criza” sau „sfârşitul” ideologiilor, precum şi cei care au afirmat că vechea distincţie a devenit inoperantă în condiţiile societăţii contemporane, în care marile corporaţii internaţionale alături de grupurile de presiune au ajuns să exercite o influenţă tot mai mare asupra vieţii politice.
O opinie asemănătoare o întâlnim şi în spaţiu românesc în eseurile lui Horia Roman Patapievici. Într-un articol pe această temă, Dreapta sau stânga, eseistul notează: „Până la urmă, azi, decesul binomului dreapta/stânga este consecinţa morţii relative a ideologiilor şi, în mod decisiv, rezultatul revenirii majorităţii statelor europene la ideile liberalismului democratic. Astăzi, ceea ce eventual am mai putea numi dreapta şi stânga desemnează două atitudini care diferă numai prin accent, în cadrul unei atitudini filozofice care admite atât valoarea de neînlocuit a individualismului, cât şi virtuţile epistemologice ale capitalismului”.
Unul dintre cei mai importanţi filozofi politici contemporani, Norberto Bobbio, într-o lucrare devenită clasică – Dreapta şi stânga (1999 în traducere) – susţine că vechea distincţie dreapta/stânga nu şi-a pierdut cu nimic din importanţă astăzi. Termenii „dreapta” şi „stânga”, afirmă Bobbio, continuă să fie elemente esenţiale ale vocabularului nostru politic, în pofida acelor argumente venite din diferite tabere care contestă acest lucru. El porneşte de la premisa potrivit căreia „dreapta” şi „stânga” nu sunt concepte absolute, ci noţiuni relative. Ele nu reprezintă noţiuni substanţiale sau ontologice, ci depind de topologia fiecărui spaţiu politic; nu eşti de stânga sau de dreapta aşa cum se întâmplă să fii, de exemplu, catolic, ortodox sau evreu. Cu alte cuvinte, dreapta şi stânga sunt concepte „spaţiale”, care semnifică lucruri diverse în diferite situaţii istorice. Mai mult chiar, uneori stânga şi dreapta ajung să comunice în timp sau să se influenţeze reciproc în mod imprevizibil.
În viziunea lui Bobbio, singurul mod de a reafirma validitatea vechii distincţii dreapta/stânga este de a regândi criteriile aflate la baza ei. Pentru Bobbio, nici raportul faţă de religie, nici cel faţă de tradiţie nu poate reprezenta un criteriu suficient pentru a reformula vechea dihotomie stânga/dreapta. Unicul criteriu valid este atitudinea faţă de principiul egalităţii, modul diferit în care percepem şi ne raportăm la ceea ce (credem că) ne face egali sau inegali. În linii mari (şi cu riscul de a simplifica), se poate afirma că stânga este egalitară, în timp ce dreapta este inegalitară.