În decembrie 1989, şefii de state şi de guverne din 11 state membre ale Uniunii (cu excepţia premierului britanic Margaret Thatcher) au semnat, la Strasbourg, “Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor”, denumită, ulterior, “Carta socială”. Carta, care stabileşte drepturile sociale care vor trebui garantate pe piaţa muncii, este mai degrabă o declaraţie politică şi mai puţin un document de natură juridică, constrângător. Ea se referă la drepturile lucrătorilor din 12 domenii:
- Informare, consultare şi participare a muncitorilor;
- Locuri de muncă şi remuneraţie;
- Protecţia sănătăţii şi securitatea la locul de muncă;
- Egalitate de tratament între bărbaţi şi femei;
- Îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă;
- Libertatea de asociere şi negocieri colective;
- Libera circulaţie a muncitorilor;
- Protecţia socială;
- Formarea profesională;
- Protecţia copiilor şi adolescenţilor;
- Stuaţia persoanelor în vârstă;
- Protecţia persoanelor handicapate;
Pentru punerea în aplicare a “Cartei sociale”, Comisia a elaborat un Program de acţiune, care cuprindea 47 de iniţiative, care au intrat în vigoare odată cu realizarea Pieţei Interne. Pe lângă măsurile vizând îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii la locul de muncă, au fost adoptate 3 directive care priveau:
- Obligaţia patronului de a informa muncitorii în legătură cu condiţiile aplicabile contractului sau relaţiei de muncă;
- Protecţia femeii însărcinate în raport cu munca;
- Concedierea colectivă;
Tratatul de la Maastricht a extins competenţele Comunităţii în domeniul politicii sociale şi a locurilor de muncă, urmărindu-se , în principal, asigurarea unui nivel ridicat de protecţie socială. Tratatul subliniază, în mod limpede, că acţiunea Comunităţii – comportă o politică în domeniul social.
Tratatul de la Maastricht a adoptat Protocolul privind politica socială, care precizează că ţările membre semnatare doresc să pună în practică Carta socială din 1989.