Drept

Tratatul de la Amsterdam (1997) reprezintă un nou pas în direcţia adâncirii integrării europene. Tratatul, care  modifica Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, a fost semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

                 Uniunea Europeană iese transformată. Noi sarcini îi sunt acordate: rolul cetăţenilor Uniunii este subliniat mai puternic; caracterul democratic al instituţiilor europene este întărit.

                În timp ce construcţia europeană se dezvoltă în jurul unor obiective economice, accentul este pus de acum încolo pe responsabilităţile politice în interiorul Uniunii, ca şi faţă de restul lumii.

                Cum s-a ajuns, în timp, la Tratatul de la Amsterdam ?

• În iunie 1994, Consiliul European reunit la Corfu (în Grecia) a convocat un Comitet de reflecţie, compus din 15 reprezentanţi ai miniştrilor de externe din cele 12 state membre, un reprezentant al Comisiei Europene şi doi observatori din partea Parlamentului European;
• În decembrie 1995, Comitetul de experţi a prezentat raportul Consiliului European de la Madrid;
• La 8 ianuarie 1996 s-a decis convocarea unei Conferinţe Interguvernamentale (CIG) pentru revizuirea Tratatului de la Maastricht;
• La 26 martie 1996 a avut loc, la Torino, prima reuniune a CIG, la nivelul şefilor de stat sau de guvern din statele membre ale UE; ţările candidate la aderare au avut statut de observator;
• La 2 octombrie 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam de către şefii de stat sau de guvern din cele 15 state membre, după 15 luni de negocieri;
• Între 1998 şi 1999 a avut loc ratificarea Tratatului;
• La 1 mai 1999 Tratatul a intrat în vigoare.

                Negocierile asupra noului Tratat sau purtat pe 3 axe principale:

• Uniunea Europeană şi cetăţenii
• Identitatea externă;
• Instituţiile Uniunii.

                În privinţa drepturilor cetăţenilor, Tratatul de la Amsterdam insistă asupra a trei aspecte:

• Obligaţia Uniunii de a respecta drepturile fundamentale, în special a celor înscrise în Convenţia europeană privind salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei în 1950. Pentru prima dată se prevede într-un document că statele membre care nu respectă de o manieră gravă şi sistematică aceste drepturi pot suferi sancţiuni, mergând până la suspendarea dreptului de vot în sânul Consiliului. În ceea ce priveşte ţările candidate la aderare, respectarea drepturilor fundamentale devine o condiţie a aderării lor la Uniune, ceea ce s-a şi statuat, în iunie 1993, de către Consiliul European de la Copenhaga;
• Dreptul recunoscut Uniunii de a combate orice formă de discriminare bazată pe sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri politice, handicap, vârstă sau orientare sexuală;
• Obligaţia Uniunii de a promova, în toate politicile sale, egalitatea şanselor între bărbat şi femeie, acceptându-se chiar principiul „discriminării pozitive” atunci când unul din cele două sexe este vizibil discriminat.

                Această dispoziţie a fost completată cu recunoaşterea dreptului la protecţia datelor persoanelor deţinute de instituţii – drept ce  devine tot mai important pe măsura dezvoltărilor din domeniul informaticii.

                Dilema în care se găsea Uniunea: dacă să adere formal la Convenţia Europeană privind Drepturile Omului sau să-şi stabilească propria listă de drepturi fundamentale, a fost rezolvată cu prilejul Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, în favoarea celei de-a doua variante.

                Ceea ce trebuie subliniat este faptul că Tratatul de la Amsterdam conţine şi răspunsuri la preocupările cetăţenilor  atunci când unele din drepturile lor nu sunt respectate. Este vorba de adoptarea unor reguli noi în următoarele domenii:

• Muncă şi social: definirea de către Uniune a unei strategii privind sporirea locurilor de muncă, iar de către statele membre a unor programe naţionale pentru muncă, evaluate anual. În plus, Uniunii i se încredinţează responsabilitatea de a lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale;
• Securitate, libertate şi justiţie: Uniunea a definit un program pe 5 ani în măsură să conducă la crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Deja prin Acordurile de la Schengen – care reunea toate ţările membre cu excepţia Angliei, Irlandei şi Danemarcei – a fost suprimată cea mai mare parte a controlului la frontiere. Aceste acorduri au fost incluse în „acquis-ul” Uniunii.

                În ceea ce priveşte cooperarea interguvernamentală în materie penală şi poliţienească, principiul unanimităţii în luarea deciziilor a fost temperat prin posibilitatea adoptării deciziilor cu majoritate calificată.

• Mediu, sănătate şi drepturile consumatorilor: dezvoltarea durabilă – care ţine seama de exigenţele protecţiei mediului - devine un obiectiv esenţial al Uniunii. De aceea, Tratatul înserează, printre competenţele Uniunii, promovarea dreptului la informare şi educaţia consumatorilor, îndeosebi dreptul lor de a se organiza pentru a se proteja mai bine;
• Tratatul cuprinde şi câteva valori şi aspiraţii ale cetăţenilor, care nu sunt incluse în dispoziţii obligatorii, formând însă nişte angajamente politice precum:
• Abolirea pedepsei cu moartea;
• Recunoaşterea rolului voluntariatului;
• Nevoile persoanelor cu handicap;
• Situaţia specifică a regiunilor insulare;
• Libertatea presei şi de expresie;
• Protecţia animalelor.

                În privinţa identităţii externe a Uniunii, trebuie spus că încă de la începutul construcţiei europene, promotorii săi au încercat să o doteze şi cu o politică externă. Tentativele din 1954 şi 1961 au eşuat. În 1970, statele membre au lansat o cooperare politică, dar care n-a fost înscrisă într-un Tratat decât în 1986 odată cu  adoptarea Actului Unic. În sfârşit, Tratatul de la Maastricht a codificat un ansamblu de reguli privitoare la Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Negociatorii Tratatului de la Amsterdam au dorit să întărească „aqcuis-ul” de la Maastricht, îndeosebi din perspectiva lărgirii cu noi membri şi a nevoii de promovare a unei  politici externe concrete.

                Tratatul stabileşte principiile care trebuie să ghideze politica externă a Uniunii, Tratatul prevede numirea unui Înalt Reprezentant („Monsieur” sau „Madame PESC”) care conduce acţiunea Uniunii în acest domeniu, urmând deciziilor Consiliului şi în cadrul unei „troika”, în care mai intră reprezentantul Preşedinţiei Consiliului şi al Comisiei Europene. Această personalitate – în prezent Javier Solana – are rangul de secretar general al Consiliului şi dispune de o unitate de analiză şi alertă rapidă.

                Numeroasele crize internaţionale care s-au produs recent arată că orice politice externă necesită şi o capacitate militară, îndeosebi pentru misiuni umanitare şi misiuni de menţinere sau restabilire a păcii. Complexitatea elaborării unei politici comune de apărare rezulta şi din poziţia diferită a statelor membre: patru dintre ele erau, din punct de vedere constituţional sau tradiţional, neutre şi ca atare nu participau la alianţe militare, în timp ce celelalte 11 erau membre ale NATO.

                Pentru a suplini lipsa mijloacelor militare, Tratatul de la Amsterdam prevede că Uniunea Europei Occidentale (UEO) face, de acum înainte, parte  integrantă din Uniunea Europeană. Acest lucru permite deplina integrare a UEO în UE şi folosirea capacităţilor militare ale acesteia.

                În privinţa instituţiilor europene, Tratatul de la Amsterdam s-a aplecat mai ales asupra sporirii eficacităţii adoptării deciziilor  în instituţiile sale. În acest sens:

• Rolul Parlamentului European a fost întărit. Dacă înainte, Parlamentul nu putea emite decât un aviz asupra candidaturii pentru preşedinţia Comisiei, Tratatul de la Amsterdam prevede că preşedintele este desemnat după acordul Parlamentului European. Acest drept se adaugă celui deja deţinut prin Tratatul de la Maastricht prin care Parlamentul aprobă numirea întregii Comisii. În plus, Parlamentul a obţinut drept de co-decizie în unele domenii;
• Parlamentelor naţionale le este permis să-şi spună cuvântul asupra unor proiecte de reglementări, înainte ca guvernele să o facă în cadrul Consiliului Uniunii şi să aibă o vedere generală asupra funcţionării Uniunii;
• Consiliul poate lua decizii cu majoritate calificată;
• Rolul Comisiei Europene rămâne neschimbat şi, mai ales, dreptul său de iniţiativă. În schimb, creşte rolul preşedintelui Comisiei – legitimat de votul din Parlamentul European:
• Participă la alegerea şi desemnarea membrilor Comisiei, în acord cu statele membre;
• Atribuie sau modifică responsabilităţile în sânul colegiului;
• Fixează orientările politice ale Comisiei.
• Rolul Comitetului Regiunilor, care reprezintă punctul de vedere al autorităţilor regionale şi locale, a sporit.

                Consiliul European de la Amsterdam intrase sub presiunea timpului. De aceea, Tratatul a lăsat deschise câteva probleme precum: adaptarea instituţiilor europene la procesul lărgirii spre Europa Centrală şi de Est şi unele aspecte ale politicii externe.

                Acestea au fost trecute în seama următoarei CIG, care se va desfăşura la Nisa. Reforma Uniunii Europene va continua, ceea ce va permite şi lărgirea sa cu noi membri.