Prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est a condus la schimbarea peisajului politic european, ceea ce a determinat un proces de regândire a structurii Comunităţilor Europene în scopul aprofundării integrării europene.
Două Conferinţe Interguvernamentale – una privind Uniunea Economică şi Monetară, iar cealaltă privind Uniunea Politică – s-au deschis la Roma, în decembrie 1990. Cele două conferinţe s-au încheiat prin semnarea la Maastricht – orăşel olandez, aflat la graniţa dintre Belgia şi Olanda – a TRATATULUI ASUPRA UNIUNII EUROPENE.
Tratatul de la Maastricht a fost agreat de şefii de stat sau de guvern din cele 12 state membre de atunci cu prilejul Consiliului European din 9 – 11 decembrie 1991. Acesta a fost însă semnat la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993.
De ce oare atâta timp ? Cauza principală a întârzierii intrării în vigoare a constat în procesul de ratificare – prin referendum-uri naţionale, sau de către parlamentele naţionale – proces care a durat foarte mult.
Danemarca, de exemplu, a respins iniţial Tratatul. În Irlanda, populaţia l-a adoptat prin referendum cu o mare majoritate, iar în Franţa l-a adoptat cu o foarte mică majoritate (51 %). Această rezervă a populaţiei din unele ţări s-a datorat, în mare măsură, faptului că Tratatul era greoi, neinteligibil pentru marea masă a populaţiei, Comunitatea Europeană fiind percepută mai degrabă ca o birocraţie distantă, necontrolabilă şi nedemocratică.
De aceea, Danemarcei i s-a permis să folosească principiul „opt out” pentru câteva decizii, inclusiv cele privind trecerea la ultima fază a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi politica europeană de apărare.
În Germania şi Marea Britanie a fost nevoie să se pronunţe Curţile Supreme pentru a se vedea dacă prevederile Tratatului nu sunt în contradicţie cu constituţiile statelor respective. Abia după al doilea referendum din Danemarca, care s-a încheiat cu un vot pozitiv şi după deciziile favorabile ale Curţilor supreme din Germania şi Marea Britanie s-a constatat ratificarea acestui Tratat de către toate statele membre şi intrarea sa în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht a permis transformarea Comunităţii Europene într-o Uniune politică, ca şi într-o Uniune Economică şi Monetară (UEM).
Câteva elemente privind structura şi conţinutul Tratatului de la Maastricht.
- Structura Tratatului asupra Uniunii Europene.
Tratatul, asortat de 17 protocoale, de un Act final şi de 33 Declaraţii, constituie un ansamblu de dispoziţii juridice complexe care amendează Tratatul de la Roma şi-l înglobează în sânul unei Uniuni.
„Uniunea – se precizează în art. A al Tratatului – este fondată pe Comunităţile Europene completate prin politicile şi formele de cooperare instaurate prin prezentul Tratat. Aceasta are ca misiune organizarea într-un mod coerent şi solidar a relaţiilor între statele membre şi între popoarele lor”.
Problema cea mai dificilă care a trebuit să fie rezolvată de către negociatori a fost existenţa, în sânul unei arhitecturi instituţionale unice, a procedurilor comunitare şi a celor interguvernamentale. De exemplu, cum vor participa Comisia şi Parlamentul la activităţi cu dominantă interguvernamentală, precum PESC şi cooperarea judiciară ?; Rolul Curţii de Justiţie; identificarea bazei juridice a unui act normativ etc.
De aceea, Uniunea a fost organizată pe 3 piloni:
- Pilonul 1, comunitar – reprezentat de Comunitatea Europeană – lărgit cu noi competenţe care depăşesc limitele integrării economice. Acestea se manifestă în domeniile: piaţa internă, social, uniunea economică şi monetară, cercetare, politici structurale, relaţii comerciale externe, transporturi, concurenţă etc.;
Modificările aduse sunt reprezentate de:
- Continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte , PE îşi împarte prerogativele cu Consiliul);
- Extinderea gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională, reţelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului) şi întărirea altor politici comune deja existente (politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica de mediu);
- Instituirea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii statelor membre pot circula şi se pot stabili în alte state membre; dreptul de a alege şi de a participa la alegerile municipale şi pentru PE în statele membre de rezidenţă, indiferent de naţionalitate; protecţie diplomatică şi consulară din partea ambasadei unui alt stat membru pe teritoriul unui stat terţ şi în care statul membru naţional nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiţii PE şi de a se adresa Mediatorului European (Ombudsman-ului european);
- Crearea Uniunii Economice şi Monetare: convergenţa politicilor economică şi monetară a statelor membre, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) şi la înfiinţarea Băncii Centrale Europene (BCE)
- Pilonul 2, - reprezentat de Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC);
Odată cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politică dintre statele membre este ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadrul instituţional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe şi de securitate şi se pun bazele unei cooperări între statele membre. Această cooperare este caracterizată de derularea unor acţiuni comune, desfăşurate pe bază de consens.
Pilonul 2 are caracter interguvernamental.
- Pilonul 3, - cooperarea în domeniul justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI), care acoperă următoarele domenii:
- Politica de azil;
- Trecerea frontierelor externe şi controlul acestora;
- Politica de imigrare;
- Condiţiile de intrare şi de circulaţie a resortisanţilor din terţe ţări pe teritoriul statelor membre;
- Lupa împotriva imigraţiei, a sejurului şi a muncii ilegale a resortisanţilor din terţe ţări;
- Lupta împotriva toxicomaniei;
- Combaterea fraudei de dimensiuni internaţionale;
- Cooperarea judiciară civilă,
- Cooperarea judiciară penală;
- Cooperarea vamală;
- Cooperarea poliţienească;
Şi pilonul 3 are caracter inter-guvernamental.
- În legătură cu conţinutul Tratatului:
- Titlul I, fixează obiectivele Uniunii, afirmă principiul unicităţii cadrului instituţional şi confirmă rolul conducător al Consiliului European, care reuneşte şefii de stat sau de guvern din ţările membre.
- Titlul II, modifică Tratatul privind CEE înlocuind „Comunitatea Economică Europeană” cu „Comunitatea Europeană”, ceea ce conferă acesteia o misiune mai globală.
- Titlurile III şi IV integrează aceste modificări în tratatele CECO şi EURATOM.
- Titlul V priveşte Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)
- Titlul VI introduce noi dispoziţii în materie de cooperare judiciară şi poliţienească (JAI).
- Titlul VII – dispoziţii finale.
Dispoziţiile anexă la Tratat pun sub semnul întrebării regula clasică a acţiunii comune acceptată şi aplicabilă în toate statele membre:
- Printr-un Protocol, Marea Britanie este scutită de obligaţia de a trece la cea de a II-a fază a UEM. În baza clauzei „opting out”, Marea Britanie şi-a luat libertatea de a modifica, la o dată pe care o va alege ea însăşi, decizia de a se ralia partenerilor săi în privinţa recurgerii la moneda unică.
- Un alt protocol relativ la politica socială prevede că aceasta nu se aplică Marii Britanii şi eliberează acest stat de a pune în aplicare „Carta socială” adoptată de CEE în 1989 şi anexată Tratatului de la Maastricht.
Aceste derogări, la care se adaugă cele obţinute în 1992 de către Danemarca cu prilejul ratificării Tratatului de la Maastricht, deschid calea făuririi unei „Europe à la carte”, care alterează oarecum schema instituţională a părinţilor fondatori ai Uniunii. Aceasta a slăbit, într-o anumită măsură, coeziunea şi capacitatea de acţiune a Uniunii Europene.