Deoarece factorul uman joacă un rol primordial în procesul muncii, este normal ca statul prin intermediul organelor sale competente să manifeste o deosebită grijă pentru apărarea vieţii şi sănătăţii oamenilor muncii în procesul de producţie, pentru prevenirea accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale. În cuprinsul acestui capitol se regăsesc expuse mijloacele şi modurile de prevenire, înlăturare precum şi atribuţiile anumitor organisme statale în domeniul protecţiei muncii.
Potrivit Constituţiei, salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. În contextul acestei prevederi constituţionale, se integrează măsurile de protecţie care privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi tinerilor, prestarea muncii în condiţii rele (art. 38 alin. 2).
De asemenea, Codul muncii prevede, în art. 6 alin.1, că orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă.
Prevederile Codului muncii referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă se completează cu dispoziţiile legii speciale (Legea nr. Legea nr.319 din 14 iulie 2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă[1]), ale contractelor colective de muncă aplicabile, precum şi cu normele şi normativele de protecţie a muncii.
[1] Publicată în M.Of. nr. 646/26 iul. 2006