Drept

Formaţiune statală nerecunoscută este denumirea generică a entităţii statale, care posedă toate atributele statalităţii (populaţie, control teritorial, sistem de drept şi guvernare şi o suveranitate efectivă), în acelaşi timp, însă, nu dispune de recunoaşterea diplomatică a altor state şi, care, prin urmare, poate acţiona ca subiect de relaţii internaţionale numai în domeniul juridic al entităţilor, la fel, nerecunoscute, dar care se recunosc reciproc[1].

Teritoriul controlat de formaţiunea statală nerecunoscută (în viziunea statelor membre ONU) sunt  considerate ca aparţinând statului din care s-a secesionat formaţiunea statală nerecunoscută[2].

………………………………………

Formaţiuni statale parţial recunoscute sunt formaţiunile recunoscute de unele state membre ale comunităţii internaţionale, iar participarea acestora în cadrul relaţiilor internaţionale se limitează doar la domeniul ţărilor care le-au recunoscut.

În 1987, politologul englez, Robert Jackson a sugerat ideea să se facă distincţia între două tipuri de state  – cvasistatele şi statele de facto. Prin noţiunea de cvasistat, susţine el, trebuie să se înţeleagă statele, care au toate atributele de stat, inclusiv statutul de membru al ONU, dar nu şi de control pe teritoriul lor şi au o influenţă neglijabilă asupra vieţii cetăţenilor săi. Statele de facto însă reprezintă entităţile statale nerecunoscute, care, cu toate acestea, deţin aproape toate caracteristicile unui stat, cu o singură excepţie - recunoaşterea internaţională[3].

Pentru o mai bună înţelegere a condiţiilor politice şi juridice actuale de aplicarea a principiilor de drept internaţional public este recomandabil să se cerceteze ........................................

Apariţia unui stat nou, fiind condiţionată de îndeplinirea cumulativă a criteriilor populaţie, teritoriu, guvern, precum şi de recunoaşterea lui ca subiect al dreptului internaţional, poate avea loc în următoarele condiţii: dizolvarea sau dezmembrarea unui stat, separarea unor părţi dintr-un stat prin secesiune şi regruparea de state existente anterior într-o nouă entitate.

Transformările teritoriale se află într-o relaţie de interdependenţă cu succesiunea statelor, deoarece în existenţa lor şi desfăşurarea relaţiilor internaţionale pot surveni schimbări de suveranitate şi componenţă teritorială, prin formarea noilor state, dispariţia sau reunirea altora, toate modificările de

teritoriu determinând succesiunea şi înlocuirea de către un stat a exerciţiului suveranităţii altui stat cu privire la un teritoriu.

Odată fiind fixate definiţiile noţiunilor de formaţiune statală nerecunoscută şi formaţiune statală parţial recunoscută în continuare vom încerca să determinăm şi să analizăm condiţiile în care, de regulă, apar aceste formaţiuni.

Influenţa repercusiunilor transformărilor geopolitice de la sfârşitul secolului trecut asupra politicii mondiale este una marcantă. Acestea au perturbat lumea şi, este clar că ele, totuşi, nu sunt încă pe deplin percepute. Tot mai mult se reliefează discordanţa dintre principiile de drept internaţional public şi noile realităţi.

Formaţiunile statale nerecunoscute apar, în cele mai frecvente cazuri, din cauza lipsei relaţiilor de succesiune de drept în raportul acestora cu entităţile statale care le-au precedat.

Dacă încercăm să analizăm sub aspect istoric condiţiile de apariţie de formaţiuni statale nerecunoscute putem afirma că odată cu finisarea războiului rece comunitatea internaţională lansează ideea că conflictele interstatale au rămas în trecut. Unii membri ai comunităţii ştiinţifice[4] au exprimat ideea că odată cu victoria forţelor liberale în fostele ţări socialiste, şi îndeosebi cu apariţia noilor state ca rezultat al destrămării Uniunii Sovietice, dispare confruntarea globală între Vest şi Est, şi odată cu aceasta şi conflictele regionale. Însă, cu părere de rău, s-a dovedit că aceste conflicte[5] nu numai că nu au dispărut dar au devenit una din problemele cele mai actuale ale contemporaneităţii. Drept reacţie la ceastă situaţie autorul american S. Hartington lansează ideea că pe viitor urmează diferende care radical se vor deosebi de cele anterioare, şi anume, acestea nu vor fi diferende interstatale, ci vor avea la bază divergenţe etnice, religioase, ş.a. diferenţe legate de civilizaţie.

Astfel, conflictul interstatal „clasic” este înlocuit de divergenţele politice care se desfăşoară pe teritoriul unui stat dar conţin o componentă internaţională semnificativă. Această componentă este exprimată prin variate acte cu caracter internaţional (rezoluţii, declaraţii ale statelor terţe sau organizaţiilor internaţionale), care duce la implicarea directă a acestora în procesul de soluţionare a diferendului respectiv. Influenţa tuturor acestor părţi asupra conflictului introduce un element de nepredictibilitate în dezvoltarea conflictului şi complexitate în rezolvare.

Prin urmare, în calitate de premise ce au dus la apariţia şi dezvoltarea conflictelor apărute după anii '90 în literatura de specialitate au fost enumerate următoarele: creşterea naţionalismului şi a fundamentalismului ca o reacţie la dezvoltarea proceselor de globalizare, prăbuşirea URSS şi sfârşitul Războiului Rece, dar îndeosebi trebuie să subliniem că unul din factorii cheie care afectează dezvoltarea conflictelor recente este restructurarea sistemului de politică mondială şi abaterea de la modelul westfalian care au dominat de atâta timp[6]. Transformarea sistemului politic al lumii şi modificarea funcţiilor statului a dus la devalorizarea principiului de suveranitaţe şi a ridicat problema identităţii.

În Europa, odată cu pacea încheiată după războiul de treizeci de ani, se lansează ideea statelor-naţiune, după cum menţionează cercetătorul român M. Malica, se conştientizează apartenenţa la un anumit stat. La sfârşitul secolului al XX-lea, însă, are loc un proces de erodate a noţiunii de identitate naţională, ceea ce a dus la formarea altor tipuri de identitate, mai întâi de toate - naţionale şi confesionale. De aceea, diferendele apărute în anii '90 sunt numite conflicte de identitate.

Aceste conflicte pot avea o geneză variată, conflicte între autorităţile centrale ale statului şi grupări etnice, religioase sau de altă natură, în diferite regiuni, care ele au ca scop:

- secesiunea şi formarea unui nou stat – separatiste (de exemplu Cecenia, Abhazia, Kosovo, etc.);

- lupta pentru putere (de exemplu Nepal).

Sfârşitul bipolarităţii şi a competiţiei ideologice între Statele Unite şi Uniunea Sovietică nu au generat, aşa cum se aştepta, o eră a păcii globale. Crescânda permeabilitatea statului şi scăderea rolului său, apariţia unor actori non-statali din ce în ce mai importanţi au accentuat tendinţele de fragmentare la nivel global, regional şi chiar local.

Ca un rezultat al acestei fragmentări, conflictele etnice şi procesele secesioniste (Somalia, Rwanda, Bosnia, Cecenia, Kosovo) devin un fenomen caracteristic al sfârşitului de secol XX. În statele fostului bloc comunist, în special în federaţiile de state precum Iugoslavia, Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, dar şi în statele unitare pe teritoriul cărora convieţuiau grupuri minoritare-etnice importante, au început să se facă simţite tendinţe centrifugale generate de noua dinamică internă şi regională din Centrul şi Estul Europei. În plan intern, aceste tendinţe au fost favorizate de procesul de modificare a instituţiilor, modificare desfăşurată pe fundalul procesului de tranziţie de la un regim comunist-totalitar la unul democratic. Instabilitatea politică s-a suprapus peste o instabilitate economică, generată de procesul de tranziţie spre o economie de piaţă. În plan regional, tendinţele centrifugale au fost favorizate de apariţia unui vid de securitate o dată cu desfiinţarea Pactului de la Varşovia şi a CAEN şi de eşecul actorilor internaţionali (UE, ONU, OSCE, SUA) de a interveni eficient fie pentru a preveni aceste procese fie pentru a le limita consecinţele negative.

„Etnicitatea este una din forţele care în moderaţie ajută la construirea comunităţilor, dar în exces duce la distrugerea lor”[7].

Etnicitatea, ca forţă generatoare de conflicte etnice şi procese secesioniste a fost analizată de diverse abordări teoretice, în general, fundamentul său ideologic fiind atribuit naţionalismului modern. Etnicitatea nu presupune însă în mod obligatoriu apariţia unui conflict etnic sau a unui proces de secesiune. Nu toate grupurile etnice doresc să-şi creeze propriul stat pe teritoriul pe care îl ocupă, unele dorind să emigreze, altele să preia controlul statului în interiorul căruia coexistă sau doar să-şi mărească autonomia în cadrul acestuia, fără a-i contesta legitimitatea.

Dintr-o perspectivă politică, conflictul etnic poate apărea doar atunci când grupul minoritar etnic se activează politic ca urmare a unor acţiuni discriminatoare ale guvernului central. Aşa cum susţinea şi Peter Gourevitch el poate apărea atunci când activitatea politică şi economică este divizată diferenţiat de-a lungul unor regiuni distincte. Nu este însă suficient ca un grup etnic să se simtă alienat (să perceapă exploatarea economică de către un alt grup, declinul legitimităţii regimului politic, frica psihologică de represiune sau asimilare forţată) pentru a recurge la secesiune. El trebuie să se identifice printr-o ideologie şi conducere unice. În acest punct al tensiunilor, guvernul central poate opta pentru satisfacerea doleanţelor grupului etnic sau pentru reprimarea violentă a respectivei mişcări. În primul caz este vorba despre o secesiune paşnică ce apare prin modificări constituţionale acceptate şi de către grupul majoritar, doar în cel de-al doilea caz putându-se vorbi despre un conflict etnic.

Discriminarea politică este o condiţie suficientă, dar nu neapărat necesară, pentru ca violenţele inter-etnice să izbucnească. Alţi factori potenţatori sunt cei de natură economică. Regiunile subdezvoltate din cadrul unui stat tind să se alinieze la regiunile mai dezvoltate economic iar bunăstarea încurajează regiunile să se separe. De altfel, dacă ne uităm spre trecutul foarte apropiat al României, putem observa în stadiu incipient astfel de revendicări secesioniste în Transilvania, argumentate fie pe o superioaritate economică fie pe un tratament economic discriminatoriu al Bucureştiului[8].

Cele două dimensiuni, politică şi economică, pot fi identificate uşor în două procese de secesiune care au dus la destrămarea a două federaţii pe bătrânul continent. În cazul Cehoslovaciei a contat foarte mult dimensiunea economică, în timp ce în cazul Iugoslaviei predominantă a fost dimensiunea politică, deşi se poate vorbi şi de nuanţe de factură economică.

Majoritatea statelor care au experimentat procese de secesiune s-au confruntat simultan cu două dinamici ce au interacţionat şi au intensificat conflictul etnic: politicieni care au folosit identitatea etnică ca factor mobilizator pentru a obţine suportul şi a-şi îmbunătăţi poziţia în cadrul grupului etnic şi teama auto-perpetuantă de insecuritate, sau dilema de securitate a grupurilor etnice. Procesul de tranziţie de la un regim totalitar şi o economie socialistă la un regim democratic şi o economie de piaţă intensifică aceste procese competitive deoarece crează oportunităţi pentru politicieni de a se folosi de identităţile etnice pentru câştiguri politice şi măreşte gradul de pericol resimţit de diversele grupuri etnice.

În cadrul statelor multietnice, identitatea etnică poate servi liderilor anumitor grupuri etnice ca mijloc de atingere şi menţinere a puterii politice. Deoarece membrii unui grup etnic sunt interesaţi de acele politici ce afectează direct respectivul grup, liderii acelui grup vor încerca să dezvolte acele politici ce favorizează grupul, frica de a pierde suport determinându-i să adopte poziţii din ce în ce mai intransigente în favoarea grupului pe care îl reprezintă, dezvoltându-se un proces de supralicitare a problemei etnice. Acest proces de "supralicitare etnică" reprezintă o situaţie în care elite aflate în competiţie încearcă să valorifice cât mai bine interesele unui grup în defavoarea altora. Competiţia politică pentru suportul unui grup etnic va creşte probabilitatea unor conflicte etnice. Când un guvern discriminează un anumit grup în favoarea altuia sunt create condiţiile pentru conflicte etnice şi sentimente separatiste. Când supralicitarea etnică se dezvoltă printre politicieni ce reprezintă interesele unui grup etnic ce nu se află la putere şi este subiectul unor discriminări din partea altui grup etnic (ce deţine puterea politică), acest proces de supralicitare conduce frecvent spre cereri de autonomie sau secesiune.

Dilema de securitate a grupurilor etnice se referă la acea situaţie în care statul nu mai poate influenţa sau media competiţia pentru putere dintre diversele grupuri etnice, în lipsa acestui rol fiecare grup dezvoltând strategii proprii pentru a-şi maximiza interesele, într-un context caracterizat de insecuritatea resimţită de fiecare grup în parte. Dacă statul nu mai poate proteja interesele tuturor grupurilor etnice, atunci fiecare grup va încerca să controleze statul, diminuând securitatea economică, fizică sau politică a celorlalte grupuri etnice şi abilitatea statului de a garanta securitatea pentru oricare grup.

Se poate vorbi, de asemenea, şi despre o dilemă de securitate de factură economică, care apare în momentul în care între grupurile etnice există diferenţe (legate de venit, şomaj etc) şi se desfăşoară o competiţie pentru oportunităţi şi resurse economice. Grupul etnic care este mai bine dezvoltat din punct de vedere economic va considera că este oprit din dezvoltare de celelalte grupuri, că le subvenţionează bunăstarea, în timp ce grupurile mai slab dezvoltate vor simţi că sunt defavorizate şi exploatate de către grupul mai dezvoltat. Securitatea fizică a unui grup este legată de modul în care grupul respectiv percepe intenţiile şi capabilităţile celorlalte grupuri şi de abilitatea statului de a proteja interesele grupului respectiv. Insecuritatea politică apare în momentul în care un anumit grup preia controlul statului, când unui grup îi este interzis accesul la puterea politică sau când statul nu e controlat de un anumit grup, dar celelalte grupuri percep ca posibilă dominaţia unui grup.

Între etno-politici şi dilema de securitate a grupurilor etnice există o relaţie de dublă cauzalitate. Mediul de securitate perceput de diversele grupuri etnice în cadrul unui stat depinde de acţiunile politicienilor, de faptul dacă aceştia formulează sau nu etno-politici care să favorizeze un grup în detrimentul altuia. Apariţia acestei dileme de securitate va forţa reprezentanţii diverselor grupuri etnice să adopte la rândul lor etno-politici care favorizează propriul grup în defavoarea altora. Această spirală de insecuritate va avea ca rezultat accentuarea tensiunilor etnice, creşterea dorinţei de autonomie şi auto-guvernare, a cărei negare de către autorităţile centrale va genera un posibil conflict etnic deschis.

Nu în ultimul rând, o variabilă importantă în procesul de luare a deciziei de secesiune o reprezintă analiza costurilor şi beneficiilor pe care grupul etnic respectiv le-ar putea avea dintr-un astfel de proces. Cu cât costurile unei astfel de acţiuni (calculate în pierderea unor resurse economice, a unor vieţi omeneşti etc.) sunt mai mici, iar beneficiile sunt mai mari (câştigarea independenţei şi auto-guvernării, accesul la putere etc.), cu atât este mai probabil ca un conflict etnic să apară între grupul etnic marginalizat şi cel majoritar.

Aşadar, procesele secesioniste şi conflictele etnice, atunci când apar, sunt determinate şi întreţinute de o serie de factorişi condiţii precum rolul partizan al statului (ce favorizează un grup etnic în detrimentul altuia), a unor structuri slabe de mediere a conflictului (statul este controlat de un singur grup etnic celelalte fiind discriminate), a unor probleme de încredere între diversele grupuri etnice din interiorul unui stat, a unei dileme de securitate între aceste grupuri (insecuritate economică, fizică, politică resimţită de un grup etnic), a intervenţiei unor patroni externi (atraşi în conflict de grupul mai slab pe baza unor motive ideologice, de identitate etnică, morale).

Conflictele etnice, peste tot pe glob, sunt cauzate de un cerc vicios în care etno-politicile şi dilema de securitate a grupurilor etnice se influenţează şi se stimulează reciproc. În pofida aceloraşi mecanisme care stau la baza lor, conflictele etnice au finalităţi diferite (aşa cum se va demonstra în numărul următor prin analizarea cazului divizării paşnice a Cehoslovaciei şi a cazului secesiunii violente din fosta Iugoslavie). Diferenţa este dată atât de procesele din interiorul statului (modul în care guvernul central mediază conflictul, fie prin acceptarea separării, fie prin încercarea de reprimare a mişcării separatiste, modul în care sunt rezolvate crizele politice şi constituţionale) cât şi de dinamicile de la nivel regional sau chiar global (recunoaşterea independenţei Croaţiei şi Sloveniei au avut un efect negativ asupra evenimentelor din Bosnia, la fel ca şi semnarea acordului de încetare a războiului dintre Croaţia şi Serbia). Nu în ultimul rând, soluţionarea paşnică sau violentă a acestor conflicte depinde şi de eficienţa medierii lor de către organismele internaţionale. Ambiguitatea strategiei adoptate de aceste organisme în cazul Bosniei a avut consecinţe catastrofale arătând că ele nu erau pregătite să se confrunte cu acest nou tip de conflict specific erei post-Război Rece.(R. M.) (Continuarea în numărul următor.)

Reieşind din cele expuse mai sus, putem ferm stabili, că în dependenţă de modului de apariţie a lor, formaţiunile statale nerecunoscute pot fi categorisite, convenţional, în:

- State[9] formate ca urmare a revoluţiilor[10].

- Statele formate drept consecinţă a luptei de eliberare naţională (separatism). Acestea înglobând statele autoproclamate prin intermediul unei declaraţii exprese, a unei legi sau a unui acord interstatal de independenţă [11].

Este oportun să menţionăm că aceste state nu şi-au primit imediat recunoaşterea juridică internaţională.

Şi, în fine, posibilele dificultăţi privind examinarea independenţei formaţiunilor statale autoproclemate (nerecunoscute), ca expresie a dreptului la autodeterminare, poate fi determinată de problema calificării subiectului/beneficiarului unui asemenea drept. Conform documentelor relevante, dreptul la autodeterminare este un drept al popoarelor. Niciuna dintre prevederile dreptului pozitiv referitoare la autodeterminare nu infirmă această poziţie iniţială. Toate documentele care conţin reglementări în materia autodeterminării se referă la „popoare” ca beneficiari ai acestuia.

Nicio reglementare nu priveşte minorităţile naţionale ca posesoare ale dreptului la autodeterminare. În toate cazurile, aspectele referitoare la minorităţile naţionale sunt reglementate distinct, acestora fiindu-le garantate o serie de drepturi individuale.

Chiar dacă am accepta opinia potrivit căreia în dreptul internaţional modern există o tendinţă către acordarea unor drepturi colective minorităţilor faţă de reglementările şi practica existente nu se poate afirma că autodeterminarea se numără printre acestea. Nici vizavi de teoria autodeterminării interne nu se poate afirma că minorităţile beneficiază de un asemenea drept, distinct de cel al restului populaţiei statului respectiv. Dreptul de autodeterminare (internă) aparţine întregii populaţii a statului, reflectând principiul democraţiei reprezentative, chiar dacă din acesta pot decurge o serie de drepturi specifice, care privesc doar persoanele aparţinând minorităţilor naţionale.

Cum putem însă „departaja” grupurile umane pentru a le identifica pe cele îndreptăţite la autodeterminare (popoarele), faţă de cele care nu au un asemenea drept (minorităţile naţionale)?

Prima definiţie legală a conceptului de minoritate - şi singura, până în prezent, cu o asemenea autoritate - a fost oferită de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională în cazul Comunităţile greco-bulgare din anul 1930.

Astfel, „comunitatea” (minoritatea) a fost definită ca fiind „un grup de persoane care locuiesc într-o ţară sau regiune distinctă, având propria rasă, religie, limbă şi tradiţii, care îşi păstrează propriile moduri de exercitare a credinţei, asigură educarea şi creşterea copiilor conform spiritului şi tradiţiilor rasei lor şi care se sprijină reciproc”.

Prin urmare, o asemenea comunitate este caracterizată prin atribute de rasă, religie, limbă şi tradiţie şi posedă un sentiment de solidaritate, având ca scop păstrarea acestor atribute ale grupului. Aceste elemente se regăsesc însă cu uşurinţă şi într-o eventuală definiţie a poporului.

Ce anume face diferenţa între minorităţi naţionale şi popoare, unici beneficiari ai autodeterminării?

1. a) Factorul teritorial. El reprezintă un element esenţial în procesul constituirii popoarelor. De cealaltă parte, deşi adeseori minorităţile naţionale sunt concentrate într-o anumită regiune, de multe ori ele se găsesc dispersate. Chiar şi în cazul unei concentrări teritoriale, sentimentul apartenenţei la teritoriul respectiv nu este unul esenţial pentru definirea identităţii etnice, ca în cazul popoarelor.
2. b) Gradul de organizare politică este mult mai redus în cazul minorităţilor, chiar dacă şi acestea îşi constituie o serie de structuri reprezentative.
3. c) Dinamica grupului este una distinctă. Dacă în cazul poporului aspiraţia spre o existenţă individuală este esenţială pentru definirea şi devenirea sa ca atare, în cazul minorităţilor, scopul principal este menţinerea identităţii culturale, lingvistice şi religioase în cadrul organizării politice existente sau prin optimizarea acesteia. S-ar putea spune că elementul „subversiv” este mai redus în cazul minorităţilor, iar, în momentul în care el apare, poate întrebarea corectă nu ar fi dacă minorităţile pretind un drept (nejustificat) la autodeterminare, ci dacă presiunile exterioare (ameninţarea la adresa identităţii sale) nu declanşează, de fapt, procesul constituirii unei conştiinţe naţionale distincte, a unui popor.

Nu se poate afirma, prin urmare, că dreptul internaţional pozitiv echivalează sau incorporează în conţinutul dreptului de autodeterminare un drept la secesiune. Faţă de practica existentă nu se poate susţine nici că „secesiunea este văzută din ce în ce mai mult ca un posibil nou „drept” (...) distinct de autodeterminare”.

Dimpotrivă, dacă ar fi să asistăm la constituirea unei opinio iuris cu privire la secesiune, aceasta ar fi în sensul că un asemenea drept nu este recunoscut.

O posibilă excepţie, reflectată într-o parte a doctrinei şi în opinia citată[12] a Curţii Supreme canadiene, ar putea-o constitui încălcările masive ale drepturilor fundamentale ale unei părţi a populaţiei dintr-un anumit teritoriu. Deşi acest argument a fost utilizat şi în legătură cu declararea independenţei Kosovo, el nu este sustenabil în prezent, după aproape un deceniu de la comiterea încălcărilor respective ale drepturilor fundamentale şi la şase ani de la schimbarea de regim politic din Serbia, care a adus cu ea o modificare radicală în sens pozitiv a atitudinii autorităţilor acesteia faţă de respectarea drepturilor omului.

Un nou val de autoproclamare a luat naştere la sfârşitul anilor '90 în raport cu prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei şi diferendelor etnoteritoriale survenite. Ca rezultat s-au creat mai multe regiuni cu pretenţii la autodeterminare, după cum urmează: Nagorno-Karabah (Azerbaijan), Republica Moldovenească Nistreană (Republica Moldova), Osetia de Sud (Georgia), Abhazia (Georgia), Republica Srpska Krajina (Croaţia), Republica Srpska (Bosnia şi Herţegovina), Republica Kosovo (Serbia). Aceste regiuni tind să fie recunoscute ca state suverane sub legea internaţionalăб se are în vedere principiile Convenţiei de la Montevideo.

Mişcările secesioniste îşi fundamentează întotdeauna pretenţiile de independenţă pe dreptul la autodeterminare. Cu toate acestea, în practica statelor, a instanţelor şi a organismelor internaţionale, se menţine, de aproape un secol, refuzul de a pune semnul egalităţii între autodeterminare şi secesiune sau de a admite că dreptul de autodeterminare poate implica un drept de secesiune.

   Deşi secesiunea nu este admisă în practica şi jurisprudenţa internaţională (sau naţională), se poate identifica o tendinţă de acceptare a acesteia în cazuri extreme de încălcări masive ale drepturilor omului. Această teorie, acceptată de o anumită parte a doctrinei şi, într-un caz, la nivelul jurisprudenţei interne, nu este însă consacrată ca opinio iuris pentru a considera că ne aflăm în prezenţa unei norme cutumiare. S-ar putea însă, afirma, că o asemenea normă cutumiară este în formare, recunoaşterea independenţei Kosovo putând fi parte a acestui fenomen.

[1] http://ru.wikipedia.org/wiki/Непризнанные_и_частично_признанные_государства, vizitat la 19.04.2010

[2] http://ru.wikipedia.org/wiki/Непризнанные_и_частично_признанные_государства,  vizitat la 19.04.2010

[3] Exemplu real a unei astfel de situaţii ar putea servi Republica Moldova, care nu deţine controlul asupra teritoriului din stânga Nistrului (Transnistria), or, Libanul, care se află în imposibilitatea de a controla o mare parte a teritoriului său din sud, care se gestionează cu succes de către gruparea Hezbollah.

[4] Francis Fucuyama a exprimat cel mai clar această idee în paginile revistei americane „National Interest”.

[5] La sfârşitul anilor '80 – începutul anilor '90 a izbucnit un nou val de conflicte şi teroare.

[6] Ibidem.

[7] Donald L. Horowitz, "Ethnic Groups in Conflict" 1985, http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=1495 vizitat la 29.02.2010

[8] Ibidem.

[9] Autorul alege noţiunea de state din simplul motiv că la etapa istorică dată acestea erau formaţiuni statale nerecunoscute, pe când astăzi ele sunt state împlinite.

[10] De exemplu: statele apărute după Revoluţia din Octombrie din 1917 din Rusia şi după Revoluţia franceză din 1789 din Franţa, Republica olandeză din perioada 1580 - 1648.

[11] De exemplu: Statele Unite care şi-a declarat independenţa în 1776, statele care şi-au declarat independenţa şi suveranitatea după dezmembrarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei, etc.

[12] În cadrul acestei lucrări pagina 56.