Istoria dreptului scoate la iveală sisteme suprapuse de drept, fapt ce conduce la problema tipologiei acestor sisteme, a clasificărilor.
Clasificarea tipurilor de drept trebuie să plece de la considerarea laturilor conţinutului dreptului, cât şi de la trăsăturile specifice ale modului de exprimare a acestui conţinut .
S-au cristalizat, în acest sens, mai multe criterii de clasificare:
- După criteriul sistemelor de organizare socială există: dreptul sclavagist, dreptul feudal, dreptul burghez, dreptul socialist.
- Potrivit apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică (familia de drept) se poate vorbi de: familia romano-germanică, anglo-saxonă (common law), dreptul socialist, dreptul musulman, dreptul hindus, dreptul chinez, dreptul japonez (al Extremului Orient), dreptul Africii negre şi al Madagascarului.
- Dreptul comunităţilor europene
Se compune din: drept instituţional comunitar şi substanţial comunitar.
Ordinea juridică comunitară poate fi asemuită cu una de tip federal sau confederal.
Fiind vorba de o tipologie juridică nouă, este nevoie mai întâi de existenţa unei voinţe autonome, voinţă care nu reprezintă o sumă aritmetică a voinţelor individuale ale statelor membre U.E. În acest proces, statele se obligă să se supună unei voinţe juridice distincte de a lor. Uniunea Europeană îmbină într-o dialectică specifică supranaţionalul cu naţionalul în cadrul unui ordin cu determinaţii calitative noi[1].
Din punct de vedere al voinţei generale, care comandă elaborarea normativă şi conturează ordinea juridică comunitară, tipul dreptului comunitar se structurează în: drept originar şi drept derivat.
Dreptul comunitar originar îşi are izvoarele mai întâi în tratatele constitutive (cel de la Paris şi cel de la Roma) şi în acordurile care au modificat şi adoptat pe cele constitutive.
Dreptul comunitar derivat este alcătuit din actele unilaterale ale instituţiilor comunitare (regulamente, directive, decizii, recomandări).
[1] Prof. univ. dr. Nicolae Popa, op. cit., p. 89