Drept

Se folosesc noţiunile de izvor formal, izvor material şi de izvor principal sau direct, noţiuni care sunt cercetate de filozofia dreptului.

Izvoarele principale ale dreptului diplomatic nu pot fi separate de izvoarele dreptuli internaţional.

Izvorul de drept pozitiv, care se referă la aceste surse, este art 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie[1], care desemnează izvoarele directe:

1)  cutuma internaţională;

2) convenţiile internaţionale, atât cele generale cât şi cele speciale, care stabilesc reguli recunoscute de statele în litigiu;

3) jurisprudenţa şi doctrina ca mijloace auxiliare;

4) principiile generale de drept (internaţional), recunoscute de naţiuni civilizate.

1) Cutuma a fost un izvor principal într-o ordine juridică primitivă, în care nu existau statele, ca autorităţi centrale, capabile să creeze norme, atât interne cât şi internaţionale; mult timp regulile dreptului diplomatic au fost conduse numai după norme cutumiare, care, cel puţin în privinţa imunităţilor şi privilegiilor, îşi au originea lor în societăţile vechi şi s-au născut odată cu stabilirea relaţiilor între ginţi.

În prezent, s-au codificat majoritatea normelor cutumiare prin mai multe convenţii, cele mai multe încheiate la Viena.[2]

Totuşi, cutuma continuă a reglementa relaţiile diplomatice dintre state în următoarele domenii:

1. în materiile care n-au fost reglementate prin convenţii;
2. relaţiile dintre statele care nu sunt părţi la convenţii;
3. relaţiile dintre statele care au denunţat convenţiile de la Viena,
   întrucât, prin aderarea la convenţiile diplomatice, cutuma a încetat a mai
   fi invocată, chiar dacă prevederile convenţiilor sunt, practic, normele
   fostei cutume; denunţând convenţia diplomatică, cutuma redevine izvor
   principal, căci convenţia menţionată a încetat ca izvor ".

Spre deosebire de cutumă, care a format deja norme juridice, practica internaţională joacă un rol important în diplomaţie, ea trebuind să fie mereu observată în întreaga activitate diplomatică. Practica internaţională poate fi o motivaţie pentru un demers al statului acreditant pe lângă statul acreditar, fiind deopotrivă folositoare pentru a da un răspuns negativ la o cerere care nu se încadrează în practica statelor. De asemenea, obiceiul local sau practica internă a statului acreditar, chiar dacă nu este o practică internaţională unanim recunoscută, trebuie să fieobservată   şi   respectată;   este   cazul  practicilor  religioase   în   statele musulmane potrivit cărora femeile creştine nu pot intra în moschee.

2) Convenţiile internaţionale generale sau speciale, care stabilesc reguli recunoscute de state, constituie un izvor important al dreptului diplomatic; folosim această noţiune pentru a desemna toate acordurile de voinţă ale subiectelor de drept internaţional care crează, modifică sau sting obligaţii şi drepturi ir.ternaţionale, indiferent că se numesc tratate, convenţii, înţelegeri etc.

1. a) Tratatele bilaterale - care pot fi încheiate de state între ele, de state cu organizaţiile internaţionale, sau de organizaţii internaţionale între ele - sunt izvoare de drept diplomatic.

Organizaţiile internaţionale au încheiat cu statele gazdă acorduri de sediu, ele pot încheia acorduri de timitere de misiuni diplomatice permanente în statele faţă de care există un interes etc.

1. b) Tratatele multilaterale   stabilesc   domenii   foarte   largi   de colaborare între state. Cele mai multe dintre ele, însă, au ca obiect
   codificarea cutumelor existente, pentru a înlătura orice inconvenient în
   aplicarea lor; nu este exclus să se combine codificarea cutumelor ca
   crearea de norme juridice noi.
2. Doctrina şi jidrisprudenţa sunt un mijloc auxiliar de determinare a normelor juridice.

O categorie aparte a doctrinei este încercarea de codificare a dreptului diplomatic de către unele institute private.

Jurisprudenţa constituie un izvor de drept în măsura în cate clarifică punctele neclare ale dreptului sau dacă prin hotărâri judiciare se complinesc   unele   lacune   ale   dreptului. Jurisprudenţei o formeză tribunalele arbitrale, comisiile de conciliere, Curtea Internaţională de Justiţie.

Jurisprudenţa este recunoscută ca izvor de drept internaţional prin art. 38 din statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care prevede că orice conflict judecat de Curte va fi rezolvat în conformitate cu dreptul internaţional.

Rezultă că doctrina şi jurisprudenţa nu sunt izvoare de drept diplomatic propriu-zis, ele au rolul de a identifica normele juridice existente, conţinute în tratate sau cutume.

4. Principiile generale ale dreptului sunt menţionate la art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, dacă sunt recunoscute de naţiu­nile civilizate. Articolul este conceput pentru ca instanţele să nu fie în situaţia de non liquet, adică în imposibilitatea de a judeca din lipsă de nonne şi mai puţin ca o normă de comportament al statelor. Principiile generale de drept internaţional sunt norme extrase din spiritul cutumei sau tratatelor, fiind, deci, o verietate a cutumei: ex. condamnarea abuzului de drept.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional care sunt distincte de principiile generale ale dreptului, constituie cadrul în care sj examinează şi se creează orice normă de drept diplomatic, ele stau la baza oricărui demers diplomatic, căci nici o acţiune diplomatică nu poate fi concepută ca încălcând principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

[1] Articolul este identic cu art. 38 al Curţii Permanente de Justiţie, care a funcţionat pe timpul Societăţii Naţiunilor.

[2] In preambulul Convenţiei de la Viena din anul 1961 se prevede: „Regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care nu au fost reglementate în mod firesc de dispoziţiile prezentei convenţii".