- A) Momentul din care începe să producă efecte juridice.
Principiul fundamental este cel al aplicării imediate a legii noi.
Raţiunea instituirii principiului aplicării imediate a noii legi se justifică prin superioritatea noii reglementări care reprezintă, de regulă, un progres juridic în materie, asigurarea unei stabilităţi juridice şi promovarea încrederii în ea, prin situaţiile nou create14.
Legile se publică în Monitorul Oficial al României (Partea I-a), după ce au fost adoptate de parlament şi promulgate de Preşedintele Republicii. Potrivit art. 78 din Constituţia revizuită şi republicată, legea intră în vigoare la 3 zile de la publicare, sau la o dată ulterioară, prevăzută în textul ei.
Legea se aplică acţiunilor ce se întreprind după intrarea ei în vigoare. De aici concluzia că ea acţionează numai pentru viitor, ea neavând un caracter retroactiv. Sunt şi excepţii de la acest principiu şi dăm ca exemplu actele de amnistie şi cele de graţiere.
- Durata producerii efectelor juridice.
Este perioada de timp în care actul normativ produce efecte juridice şi anume perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a actului şi cel al ieşirii din vigoare.
Actele normative ies din vigoare prin abrogare, care poate fi expresă sau
tacită.
În cazul abrogării exprese, noul act normativ prevede că vechiul act iese din vigoare.
Abrogarea tacită apare în situaţia în care actul nou este contradictoriu celui vechi şi se impune în acest mod.
Abrogarea se realizează numai prin acte normative având cel puţin forţa juridică egală cu actul desfiinţat.
Actele normative îşi încetează efectele şi prin căderea în desuetudine, care apare ca urmare a schimbării condiţiilor social-economice şi politice, ce nu permit aplicarea vechilor norme (Ex: Codul Comercial în perioada socialistă).
În sfârşit, actul normativ îşi încetează existenţa prin ajungerea la termen (ex: Legea de adoptare a bugetului este o lege ce produce efecte pentru o perioadă determinată de timp: 1 an sau 3 ani).
- Acţiunea normelor juridice în spaţiu
Norma juridică acţionează asupra teritoriului statului şi asupra cetăţenilor
săi.
Pentru acest considerent susţinem că este teritorială şi personală. În cazul statelor federale, sau federative, actele organelor federale, sau federative ori unionale, produc efecte asupra teritoriului tuturor statelor membre ale federaţiei, iar actele acestora din urmă au efecte limitate numai în teritoriul statului component.
Se poate vorbi de aspectul intern aplicării legii în spaţiu, în sensul că ea este aplicabilă în interiorul statului şi de aspectul extern al acţiunii legilor în spaţiu.
În sens juridic, teritoriul[1] cuprinde suprafaţa terestră (uscatul), apele interioare, marea teritorială, precum şi subsolul şi spaţiul aerian aferent acestuia. Actele şi faptele săvârşite pe navele şi aeronavele româneşti, aflate în afara graniţelor naţionale, sunt considerate a fi săvârşite pe teritoriul ţării.
În ceea ce priveşte aplicarea legii asupra persoanelor, acestea pot fi persoane fizice sau juridice.
Principiul general de drept internaţional public, admis în drept, este acela că fiecare stat îşi exercită deplina suveranitate a puterii sale publice asupra tuturor persoanelor care se află pe teritoriul său, chiar dacă acestea nu au cetăţenia lui, cu excepţia personalului misiunilor diplomatice, ce dispune de privilegii şi imunităţi.
În ceea ce priveşte cetăţenii români, legile naţionale îşi extind incidenţa şi atunci când aceştia se află în străinătate[2], iar legea penală se aplică chiar infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară (principiul personalităţii legii penale ).
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic de la jurisdicţia statului de reşedinţă al misiunii şi rezidă în inviolabilitatea personalului, a teritoriului şi a clădirii misiunii diplomatice, cât şi a bunurilor diplomaţilor.
Străinii aflaţi pe teritoriul unui stat pot avea unul din următoarele regimuri juridice:
- regimul naţional, caz în care au aceleaşi drepturi civile ca şi cetăţenii
statului de reşedinţă;
- regimul special, bazat pe reciprocitate, când aceştia au drepturile
stabilite prin legi şi tratate;
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, când statul acordă cetăţenilor străini, aflaţi pe teritoriul său, drepturi egale cu cele acordate cetăţenilor oricărui stat terţ, fără nici o discriminare. Acest regim se aplică în relaţiile comerciale ce vizează taxele vamale.
[1] L. Takacs, M. Niciu, Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 132
[2] Art. 2 alin (2) din Codul civil