Apariţia şi evoluţia conceptului de autodeterminare are loc în perioada imperiilor multinaţionale, adică în secolul XIX. Autori liberali considerau libertatea de autoguvernare a comunităţilor naţionale ca premisă necesară pentru libertăţile individuale, deoarece, în opinia lor, există o legătură intrinsecă între libertatea individului şi apartenenţa sa la o comunitate naţională. Statul naţional era considerat cadrul adecvat şi necesar pentru garantarea drepturilor cetăţenilor imperiilor multinaţionale. Naţiunea, ca entitate formată în baza adeziunii cetăţenilor, constituia legitimitatea supremă a suveranităţii. Deoarece suveranitatea se exprimă şi în dreptul popoarelor la autodeterminare, naţiunile erau îndreptăţite să revendice acest drept. Unificarea Germaniei şi a Italiei, victoria doctrinei lui W. Wilson în urma primului război mondial exprimată în principiul formulat de Mazzini conform căruia fiecare naţiune trebuie să se constituie în stat după regula “un singur stat pentru fiecare naţiune”, a consacrat definitiv dreptul naţiunilor la autodeterminare.
Însă acest principiu nu era aplicabil tuturor comunităţilor. Dreptul la autodeterminare prevăzut în Carta ONU se referea doar la statele deja existente şi la coloniile din Africa şi Asia ale statelor imperiale. Prin reglementarea dreptului la autodeterminare textul Cartei nu urmărea să încurajeze şi să legitimeze revendicările de autodeterminare ale unor comunităţi, ci urmărea să apere statele existente de pretenţiile puterilor străine. Dreptul la autodeterminare al coloniilor era întemeiat pe faptul că ele au fost subordonate pe cale armată de către puterile imperiale. A. D. Smith, rezumând constatările lui James Mayall, arată că “ordinea interstatală, bazată pe principiul suveranităţii, nu avea intenţia să accepte noi aspiranţi la statutul de naţiuni, dacă aceştia nu reprezentau foste teritorii coloniale. Principiul autodeterminării susţinut de Naţiunile Unite a fost amendat în practică pentru a include doar state create prin procesul decolonizării imperiilor, nu şi mişcările etnic-secesioniste, care urmăreau formarea unor state proprii prin retragerea din statele naţionale deja constituite. Doar în cazuri rare, începând din 1945, au mai fost create state noi şi li s-a acordat legitimitate internaţională, ca rezultat al unui acord paşnic între părţi sau al patronajului regional al naţiunii desprinse”.
În timp ce popoarele colonizate au beneficiat de sprijin în aspiraţiile lor de autodeterminare, mişcările separatiste nu se bucură de simpatie şi provoacă reacţii negative unanime din partea comunităţii internaţionale. “Sistemul interstatal şi-a demonstrat flexibilitatea obişnuită şi continuă să refuze secesiunea şi iredentismul, cu excepţia situaţiei în care se ajunge la un acord paşnic, ca în cazul Slovaciei” arată J. Mayall.
Acesta este motivul pentru care liderii găgăuzi şi transnistreni folosesc frecvent sintagmele de “popor găgăuz” şi “popor transnistrean” iar nu de minorităţi cu referire la comunităţile pe care le reprezintă. Confuzia apare din cauza că acestor lideri nu li se poate reproşa faptul că folosesc respectivele sintagme în mod impropriu deoarece termenul de “popor” poate fi utilizat pentru a menţiona orice comunitate de oameni. Mai multe comunităţi se pot numi popoare într-un sens care le descrie ca o totalitate de indivizi şi care, raportat la un criteriu de ocazie, le scoate în evidenţă caracterul de entităţi distincte. Astfel, putem vorbi de poporul rus care într-un sens cuprinde etnicii ruşi şi putem vorbi de poporul rus în sensul ce descrie persoanele care au cetăţenia statului rus şi care cuprinde şi persoane de alte etnii, cum ar fi iacuţii, tătarii, başchirii, etc. Cănd folosim însă sintagma de “popor” cu sensul de subiect de drept intervine rigurozitatea terminologică specifică ştiinţei dreptului şi orice utilizare întâmplătoare a termenului este exclusă.