Înainte de toate, demersul de implementare a modelului federal în R. Moldova, afară de ignorarea problemei legitimităţi subiectelor, poate fi amendat şi pentru motivul că ignoră caracterul foarte variat al comunităţilor etnice din Moldova.
Majoritatea autorilor au accentuat necesitatea unui tratament diferenţiat în funcţie de distincţiile constatate între comunităţi. Aceast tratament diferenţiat este reclamat atât de rigorile normelor de drept internaţional cât şi de eficienţa practică aşteptată. Pentru cazul Republicii Moldova devin importante definiţiile conţinute în Declaraţia principiilor liberal-democratice, distincţia operată de Will Kymlicka sau tipologia Gurr-Harff amintită de L. Salat. W. Kymlicka deosebeşte minorităţile naţionale constituite istoric de grupurile etnice apărute ca urmare a fenomenelor de imigrare. Gurr şi Harff identifică două categorii de comunităţi, popoare băştinaşe şi comunităţi etnonaţionaliste, care se încadrează în categoria minorităţilor naţionale identificată de W. Kymlicka. Trăsăturile acestor două categorii sunt următoarele: ele constituie grupuri etnice relativ numeroase, cu aşezare regională sau constituind populaţia de baştină a teritoriilor colonizate; sunt motivate în revendicările lor de pierderea dreptului de autonomie sau a dreptului de a dispune de resursele aferente habitatului tradiţional; scopul mobilizării politice îl constituie obţinerea dreptului de autoguvernare sau a unor forme de autonomie. Numai această categorie, “ca una specială, necesită modalităţi de gestionare aparte, diferite de cele destinate altor categorii de grupuri etnoculturale”.
După Kymlicka, statele în care locuiesc minorităţi naţionale sunt state multinaţionale, iar statele în care locuiesc grupuri de imigranţi sunt state multietnice. Conform acestei tipologii, R. Moldova este un stat multietnic. Nici o comunitate, afară de cea constituită din moldoveni, nu este în Moldova autohtonă. Faptul naşterii unei persoane din părinţi imigranţi pe teritoriul statului nu-i oferă calitatea de autohton în sensul apartenenţei sale etnice. În SUA există cetăţeni de origine italiană şi chineză în a treia sau a patra generaţie, însă nimeni nu va îndrăzni să afirme că, de exemplu, comunităţile italiană sau chineză din SUA sunt autohtone. Autohtoni sunt indienii şi din acest motiv Kymlicka cataloghează Statele Unite ca stat multinaţional.
În contextul în care se pune problema “echităţii şi dreptăţii etnoculturale” distincţia între minorităţile naţionale şi minorităţile etnice este esenţială, afirmă Kymlicka. Conform acestui concept, spre deosebire de comunităţile autohtone, imigranţii nu au exercitat niciodată anumite forme de autoguvernare şi nu pot revendica autonomia comunităţilor cu care se solidarizează. “Contestând modelul asimilaţionist, imigranţii nu au în vedere constituirea unor societăţi paralele, cum este cazul la minorităţile naţionale. Imigranţii nu trăiesc pe teritorii locuite în mod tradiţional de înaintaşii lor, formele lor de viaţă tradiţională nu sunt legate de resursele anumitor teritorii, nu au instituţii proprii şi nu au dezvoltat tradiţii de autoguvernare. Grupurile lor sunt constituite pe baza asocierii voluntare şi, în pofida ataşamentului etnocultural ce îi caracterizează, interesul lor primordial rămâne integrarea în viaţa publică a statului care i-a primit ca imigranţi. Lupta pentru echitate etnoculturală se rezumă în aceste condiţii la negocierea termenilor integrării: imigranţii urmăresc lărgirea cadrului legal şi instituţional al societăţii care îi găzduieşte, pentru ca aceasta să devină mai primitoare şi mai tolerantă faţă de deosebirile etnoculturale”.
Autorul aduce exemple arătând că “din categoria minorităilor naţionale fac parte de pildă indienii, portoricanii, mexicanii în Statele Unite, popoarele băştinaşe şi quebecanii în Canada sau popoarele indigene în Noua Zeelandă şi Australia. Unele ţări din Lumea Veche sunt multinaţionale, fie pentru că au integrat în mod forţat populaţiile indigene (de exemplu, Finlanda, Spania sau Marea Britanie), fie că s-au format prin federalizarea mai mult sau mai puţin voluntară a două sau mai multe culturi europene (de exemplu, Belgia şi Elveţia)”. Michael Walzer face şi el distincţia, apropiată de cea a lui Kymlicka, între comunităţile din Lumea Veche cu rădăcini adânci pe teritoriile în care locuiesc şi imigranţii din Lumea Nouă care “s-au dezrădăcinat singuri”, în baza unei opţiuni personale. De aceea, interesul comunităţilor din Lumea Veche pentru autodeterminare nu au relevanţă pentru comunităţile din Lumea Nouă.