Analiza federaţiilor moderne ne relevă că în aplanarea conflictelor nu aplicarea modelelor este utilă, ci existenţa unor condiţii şi elemente care fac să fie posibil demersul de implementare a sistemului federal. Majoritatea autorilor care au studiat societăţile consociaţionale insistă asupra împrejurărilor foarte speciale şi foarte greu de atins în care acestea pot fi viabile. Unii din ei consideră că într-o societate puternic divizată modelele consociaţionale nu contribuie la rezolvarea conflictelor. Pentru Arend Lijphart sistemul federal este unul din genurile democraţiei consociaţionale, o metodă a acesteia şi este mai optimist în ceea ce priveşte posibilităţile modelelor consociaţionale. El identifică însă mai multe condiţii pentru a putea implementa şi menţine cu succes un model de tip consociaţional şi, implicit, federal. Vom încerca să ne ghidăm de aceste condiţii şi să le folosim ca repere pentru analiza oportunităţii implementării modelului federal în R. Moldova.
1. Dimensiunile comunităţilor
Condiţia privind dimensiunile comunităţilor cuprinde două aspecte. În primul rând, existenţa unui grup majoritar sau “aproape majoritar” constituie un factor nefavorabil pentru modelul consociaţional, respectiv, federal. În al doilea rând, comunităţile trebuie să fie aproximativ de aceeaşi dimensiune astfel încât să existe un echilibru de putere între ele.
Conform sistemului elaborat de A. Lijphart în situaţia în care există două segmente echilibrul este posibil numai la un raport de 50%=50%. În cazul în care există trei sau mai multe segmente echilibrul este posibil în situaţia în care unul din segmente nu depăşeşte cifra de 33%. Sistemul se referă la ipoteze suficient de complicate cu variabile diferite, iar concluziile ce vor fi extrase trebuie să ţină cont de elemente specifice. De exemplu, în Belgia complicaţia stă în împărţirea lingvistică bipolară, astfel încât “fiecare dintre cele două comunităţi lingvistice se teme să nu fie dominată de cealaltă: belgienii vorbitori de limbă franceză sunt speriaţi de superioritatea numerică a flamanzilor, iar flamanzii se tem şi se simt iritaţi de dominaţia economică şi culturală a segmentului francofon”. Însă echilibrul este oarecum determinat de existenţa clivajului ideologic, important în Belgia. “Familles spirituelles”, cum sunt numite de Lijphart segmentele Catolic, Socialist şi Liberal, sunt toate minoritare. În plus, clivajul lingvistic nu coincide cu numeroasele clivaje subculturale. În fine, superioritatea numerică a flamanzilor nu este chiar atât de impunătoare, raportul fiind de 56% / 44%.
Situaţia din R. Moldova nu se încadrează nici în una din ipotezele care fac posibilă o democraţie de tip consociaţional. Vorbitorii de limbă română sunt majoritari, constituind aproximativ 65%, minoritatea rusă constituie aproximativ 12%, iar minoritatea ucraineană constituie 13%. Încercarea de a delimita comunităţile şi de a institui mecanisme de “echilibrare” va duce la crearea unui sistem care în sine va întreţine conflictele. Se pare că nemulţumirile unor persoane care se erijează în reprezentanţi ai minorităţii ruseşti sunt legate de faptul că dimensiunea acesteia raportată la cea a comunităţii majoritare este foarte mică şi posibilităţile de a influenţa decisiv desfăşurarea evenimentelor sunt reduse. Nu întâmplător aceste persoane pretind că de fapt vorbesc în numele unei minorităţi rusofone, incluzând în ea reprezentanţii altor minorităţi etnice.
Problema este că oricare ar fi modelul democraţiei adoptat în Moldova, faptul că o comunitate este majoritară se evidenţiază foarte clar şi ponderea de 65% a unui segment nu poate fi ignorată pur şi simplu. În toate federaţiile actuale reprezentarea subiectelor este reglementată după principiul proporţionalităţii, iar proiectul de federalizare a R. Moldova conţine un sistem de reprezentare neadecvat din acest punct de vedere. În majoritatea federaţiilor subiectele sunt reprezentate în funcţie de numărul populaţiei în ambele camere. În Bundesratul german fiecare land dispune de la trei până la şase reprezentanţi în funcţie de numărul populaţiei astfel încât să nu existe o suprareprezentare a landurilor mici şi o subreprezentare a landurilor cu populaţie mai numeroasă. În Camera Reprezentanţilor a Statelor Unite fiecare stat are un număr de deputaţi proporţional cu numărul locuitorilor săi. Din zece în zece ani, în baza recensământului populaţiei efectuat în fiecare zece ani, este stabilit numărul deputaţilor din partea fiecărui stat. În Spania unitară este stabilit, de asemenea, sistemul proporţional. În una din cele două camere, Senatul, fiecare din cele 15 provincii continentale alege câte patru senatori, iar insulele mai mari şi posesiunile din Africa dispun fiecare de la unul până la trei senatori.
Formula de reprezentare a subiectelor federaţiei prevăzută în proiectul de acord de la Kiev este inedită în practica de până în prezent. Se prefigurează o formulă în care Găgăuzia, cu o populaţie de aproximativ 3%, urmează să dispună în una din camere de 10 reprezentanţi, teritoriul din stânga Nistrului, cu o populaţie de 20%, va avea tot 10 reprezentanţi, iar restul teritoriului R. Moldova, cu aproximativ 75% din locuitori, urmează să dispună de asemenea de 10 reprezentanţi. Calculul arată că o parte a populaţiei din R. Moldova, reprezentând aproximativ 23%, ar putea să-şi impună voinţa în detrimentul unei majorităţi de 75%. Această formulă încalcă principiul fundamental al democraţiei conform căruia deciziile de interes public general se adoptă cu votul majorităţii.
2. Importanţa distribuţiei geografice a comunităţilor etnice
O altă condiţie arătată de A. Lijphart presupune ca segmentele să fie concentrate din punct de vedere geografic, astfel încât, printre altele, federalismul să poată fi folosit pentru a promova autonomia de grup. J.-C. Joseph, Ambasadorul Elveţiei în România, în lucrarea “Modelul elveţian şi avantajele multiculturalităţii” menţionează cu referire la ţara sa că, urmare a unificării cantoanelor în federaţie, vorbitorii limbilor majoritare, germana, franceza şi italiana, sunt concentraţi în regiuni diferite ale Elveţiei, şi “ei nu se suprapun, nu sunt puşi în situaţia de a-şi confrunta culturile în mod direct”. Este un aspect important în opinia autorului pentru că “din această cauză, diferenţele şi separarea geografică se pretează mai bine la sistemul federalist decât într-o situaţie ca cea a României, de exemplu, sau a oricărei alte ţări din regiune, unde oamenii trăiesc împreună, şi nu există nici măcar cartiere care să se delimiteze pe considerente culturale. Oamenii trăiesc aici unii lângă alţii. Şi această problemă este absolut diferită”.
Argumentul că R. Moldova este un stat multietnic şi din această cauză pentru el este firească formula federală nu este în sine consistent. Este adevărat că SUA este şi el un stat multietnic dar nu pentru acest motiv este stat federal. Nici nu le trecea prin gând părinţilor fondatori ai Statelor Unite să-şi sprijine ideea de stat federal pe un astfel de argument. Nu există nici un stat care să fi devenit federal datorită caracterului său multietnic.
Scopul federalizării în ideea gestionării conflictelor etnice constă în crearea unităţilor teritoriale omogene din punct de vedere etnic, astfel încât să fie evitată ciocnirea directă dintre comunităţile etnice. Este ceea ce unii autori numesc “pacea negativă”. Însă în R. Moldova, datorită distribuţiei, membrii comunităţilor etnice sunt în situaţia de a fi în contact şi de a comunica permanent între ei. În partea stângă a Nistrului vorbitorii de limbă română reprezintă, ca pe întreg teritoriul R. Moldova, comunitatea majoritară, constituind 40% din populaţia transnistreană. De aceea, preocupările trebuie să fie îndreptate în sensul identificării unei forme de coexistenţă a persoanelor aparţinând unor comunităţi diferite, a unui model care să facă posibilă gestionarea unei confruntări permanente între membrii comunităţilor. Modelul federal nu răspunde acestui deziderat şi nu poate fi o modalitate de aplanare a conflictelor.
În Statele Unite au existat dezbateri privind oportunitatea formării unei autonomii teritoriale pentru cetăţenii americani de culoare, dar ideea nu a avut succes din cauza imposibilităţii practice de a realiza un astfel de proiect. Motivul principal constă în faptul că distribuţia geografică a comunităţii afroamericane este dispersată şi nu există un teritoriu anume în care aceasta ar fi omogenă. În R. Moldova distribuţia membrilor comunităţilor etnice este similară celei din SUA.
În Belgia formula federală se pretează foarte bine la faptul că divizunea etnică, dar, nu mai puţin important, şi divizunile religioasă şi ideologică se suprapun celei teritoriale. Linia de demarcaţie a subiectelor federaţiei actuale corespunde frontierelor lingvistice. Astfel, comunitatea flamandă este grupată în Flandra Occidentală, Flandra Orientală, nordul Brabantului, Limburg şi Anvers numite toate Flandra, iar comunitatea francofonă este grupată în provinciile Namur, Hainaut, Liege, Luxemburg şi sudul Brabantului numite la un loc Valonia. Flandra este în mare parte catolică în timp ce Valonia este predominant liberală şi socialistă.
- Salat, sintetizând opinia generală a tuturor autorilor, arată că “în ceea ce priveşte gestionarea conflictelor etnoculturale, soluţiile federale sunt relevante doar dacă subunităţile sistemului reflectă proporţia etniilor în populaţia totală a statului respectiv. Succesul relativ al aplicării modelului în Belgia, Elveţia, şi Canada se explică prin faptul că pe teritoriul acestor state comunităţile vizate trăiesc în subunităţi teritoriale mai mult sau mai puţin omogene din punct de vedere etnic, într-o segregaţie de facto, delimitarea graniţelor interne fiind relativ uşoară. Modelul federal nu este însă în avantajul membrilor comunităţilor etnoculturale care trăiesc dispersat, nici al comunităţilor compacte ale căror dimensiuni sunt mult inferioare subunităţilor federale, cum este cazul negrilor şi al popoarelor băştinaşe din SUA sau al indigenilor din Australia şi Canada – acesta fiind tocmai unul dintre motivele pentru care guvernul canadian doreşte să completeze sistemul federal cu subunităţi cantonale”. O remarcă este de adăugat. Uşurinţa în delimitarea graniţelor interne de fapt este determinată de anterioritatea acestor graniţe interne faţă de apariţia statului federal, astfel că nici nu este necesar un efort în acest sens. Legitimitatea graniţelor este în afara îndoielilor şi pentru acest motiv intervenţiile arbitrare şi revendicările teritoriale sunt excluse. Comunităţile etnice din statele federale actuale constituiau entităţi distincte şi bine conturate din punct de vedere teritorial înainte de a deveni subiecte ale federaţiilor.
J.-C. Joseph insistă asupra faptului că “modelul elveţian nu poate fi transferat uşor într-o altă ţară deoarece noi avem o istorie foarte specifică”. Status-quo-ul elveţian este rezultatul unui proces lent, rezultatul dorinţei poporului. “Şi nu a existat nici o decizie arbitrară în cazul nostru, cum a fost cazul în alte părţi ale Europei, şi mai ales ale Europei de Sud-Est, în care graniţele au fost trasate de atâtea ori într-un mod cât se poate de conjunctural şi fortuit”, spune J.-C. Joseph. Elveţia a devenit federală nu pentru că comunităţile etnice trebuiau să fie separate, ci pentru că “de fiecare dată a existat un canton nou care a dorit să devină parte componentă a Confederaţiei”.
3. Echilibrul socio-economic între comunităţi
O condiţie care ar trebui să avertizeze autorităţile R. Moldova şi părţile implicate este cea care recomandă absenţa marilor inegalităţi socio-economice între segmente. Am menţionat deja că în Belgia dominaţia economică a francofonilor a provocat nemulţumiri din partea comunităţii flamande. Ulterior, avântul economic al Flandrei început în urma descoperirii zăcămintelor de cărbune şi susţinut de investiţiile străine, care în perioada 1959-1972 constituiau 60% din totalul investiţiilor străine în Belgia, a provocat temeri din partea comunităţii francofone. Structura regională a economiei a fost unul din factorii ce au determinat evoluţia Belgiei spre sistemul federal.
În R. Moldova şi în acest domeniu nu există un echilibru adecvat. Conform estimărilor analiştilor economici, peste 85% din economia R. Moldova este controlată de etnici nemoldoveni. Ar fi de menţionat că acest raport s-a format în perioada numită de nostalgicii epocii sovietice “a dezmăţului naţionalist român”. Ciudat “dezmăţ naţionalist” în urma căruia “victimele” ajung să domine pe “agresori”.
În prezent această dominaţie nu este etalată ostentativ, iar datorită faptului că grupurile etnice locuiesc împreună ea nu iese în relief, nu se observă, nu este percepută de publicul larg şi este sesizată numai de persoanele care se ocupă cu studierea şi analiza statisticilor. În acelaşi timp, această stare fapt poate fi justificată prin existenţa unui regim de economie de piaţă liberă şi de concurenţă liberă, chiar dacă pentru persoanele avizate ele sunt numai aparente.
Instituirea modelului consociaţional în Moldova va developa diferenţa de bunăstare şi va provoca dezbateri similare celor din Belgia. Istoria a demonstrat că oamenii sunt întotdeauna mai sensibili la inegalităţile economice şi sociale. Dezechilibrul socio-economic va deveni un factor esenţial în adâncirea rupturii între comunităţi. Libera concurenţă nu va mai putea fi invocată, ci se va pune problema distribuţiei resurselor publice.
Se va pune într-o altă lumină şi problema provenienţei proprietăţilor în cazul multor oameni de afaceri. Întrebarea este dacă ar fi de acord marii proprietari apăruţi în R. Moldova în perioada 1991-2000 să fie redistribuit patrimoniul economic proporţional cu numărul care alcătuiesc comunităţile pentru a echilibra din punct de vedere economic raportul între comunităţi? Mai ales că nu lipseşte şi contextul în care această redistribuire poate fi operată: multe din unităţile economice de stat au fost privatizate în mod fraudulos.
În concluzie, în R. Moldova există o majoritate din punct de vedere al raportului numeric şi o minoritate dominantă din punct de vedere economic. Instituirea sistemului consociaţional va avea ca efect instituţionalizarea raporturilor dezechilibrate între comunităţi şi va provoca conflicte.
4. Numărul şi structura grupurilor
Deoarece într-o societate consociaţională deciziile se adoptă prin consensul comunităţilor dialogul şi compromisul devin esenţiale. Aceasta înseamnă că şi în R. Moldova succesul modelului federal va depinde de capacitatea părţilor de a negocia. Pentru ca acest lucru să fie posibil mai mulţi autori au sesizat că este necesar să existe mai mult de două grupuri pentru a exclude lupta pentru supremaţie, dar nu foarte multe grupuri pentru ca negocierile între ele să nu fie dificile. Despre dificultăţile de până în prezent legate de negocierile privind rezolvarea problemei conflictului transnistrean ar fi în plus de vorbit.
Acceptarea unor subiecte distincte cum ar fi Găgăuzia şi Transnistria poartă riscul că ar putea să încurajeze apariţia revendicărilor din partea altor comunităţi. Consecvenţa va impune acceptarea tuturor comunităţilor din Moldova ca părţi la negocieri şi problema compromisului nu va putea fi redusă numai la două sau trei entităţi.
Cu privire la relaţia dintre federalism şi minorităţi naţionale Kymlicka observa că federalizarea este oportună numai în cazul statelor care s-au format prin stabilirea unor confederaţii între două sau mai multe popoare. Numai în asemenea cazuri stabilitatea şi gestionarea eficientă a conflictelor este asigurată mai uşor. Este o constatare justificată deoarece într-un model consociaţional titulare ale drepturilor specifice sunt comunităţile şi acest fapt atrage consecinţe atât sub aspectul juridic, cât şi sub aspectul eficienţei practice.
Caracterul neomogen al componenţei subiectelor federaţiei va genera în primul rând problema privind exercitarea drepturilor de către membrii comunităţilor minoritare în cadrul subiectelor. Există riscul că se vor menţine condiţiile în care una din comunităţi, monopolizând puterea, va subordona şi va discrimina alte comunităţi, încălcându-le, aşa cum se întâmplă în prezent, dreptul la propria identitate. Trebuie menţionat că şi comunităţile etnice sunt ele însele eterogene şi cuprind grupuri ce au priorităţi variate şi urmăresc scopuri diferite. Comunitatea etnică a ruşilor, de exemplu, este formată din ortodocşii de rit vechi şi de ruşi imigranţi veniţi după 1945. Pentru primii identitatea lor religioasă este esenţială, iar pentru ceilalţi sistemele de referinţă sunt altele.
Totodată, este extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil în condiţiile din R. Moldova, de conturat, de individualizat comunităţile. Această dificultate sau imposibilitate se datorează, alături de lipsa omogenităţii etnice a subiectelor, şi caracterului instabil şi fluctuant al componenţelor comunităţilor. Autorităţile Republicii Moldova s-au dovedit a fi incapabile de a realiza un recensământ al populaţiei timp de 14 ani. Or, gestionarea negocierilor necesită existenţa unor informaţii exacte şi la zi despre starea comunităţilor. Este bine ştiut că aproape ¼ din populaţia R. Moldova se află în afara teritoriului statului şi această proporţie creşte în permanenţă.
“Când mai mulţi oameni aparţin mai multor moduri de viaţă, nu are nici un sens să facem din acestea din urmă (autorul are în vedere comunităţile – n.a.) principalii titulari ai drepturilor”, constată profesorul John Gray. Cu alte cuvinte, nu are nici un sens de a impune un sistem consociaţional. Consociaţionalizarea comunităţilor duce la creşterea capacităţilor de mobilizare a membrilor lor şi, pe cale de consecinţă, la polarizarea societăţii. Structura comunităţilor din R. Moldova este însă mai degrabă favorabilă unei configurări omogene a populaţiei. Fragmentarea societăţii prin diversificarea intereselor şi priorităţilor, inerentă procesului de democratizare, încurajează omogenizarea care, la rândul său, determină “un fel de imobilitate” a societăţii. Iar aceasta ar fi o perspectivă mai indicată pentru R. Moldova.
5. Dimensiunea statului şi a populaţiei
Autorii care au studiat sistemele consociaţionale au observat că acestea funcţionează mai bine în statele mici ca dimensiune şi populaţie. Cauzele acestei caracteristici s-ar datora următorilor factori.
În primul rând, se consideră că dimensiunile reduse “intensifică în mod direct spiritul de cooperare şi armonizare”. Ideea are la bază considerentul că elitele se întâlnesc mai des şi se cunosc mai bine unele pe celelalte. Astfel, şansele ca elitele să “aleagă stiluri decizionale de coeziune şi nu antagonice sporesc”. Statele mici presupun şi elite mici ca dimensiune şi “probabilitatea ca membrii elitei politice să interacţioneze relativ frecvent este mai mare”. Interacţiunea presupune un grad suficient de solidaritate a elitelor. Funcţionarea acestui factor este însă indisolubil legată şi de calitatea elitelor. Iar A. Lijlhart atenţionează că “atunci când o ţară este foarte mică, rezerva sa de talent politic va fi de asemenea foarte mică. Întrucât democraţia consociaţională necesită o conducere excepţional de competentă şi prudentă, dimensiunile reduse constituie un factor favorabil numai până la anumite limite”. Importanţa rolului elitelor o vom analiza în mod separat.
În al doilea rând, dimensiunile mici diminuează povara decizională şi “face ca ţara să fie mai uşor de guvernat”. Acest factor cuprinde două aspecte: construcţia politicii interne şi a politicii externe a statului. Se consideră că statele mici nu au funcţii grele de îndeplinit şi presiunile asupra sistemului decizional nu sunt importante. Iar datorită dimensiunilor mici statul nu are un rol activ şi important în politica internaţională şi nu are alegeri dificile de făcut. Acelaşi A. Lijphart arată că stabilitatea unui astfel de stat depinde de echilibrul dintre “capacitatăţile sale şi solicitările la care trebuie să răspundă”.
Nu vom greşi dacă vom afirma că solicitările la care este supusă R. Moldova sunt grele şi capacităţile de a răspunde sunt slabe. R. Moldova are multe probleme de ordin politic, economic şi social de rezolvat. Puterile care s-au succedat la conducere nu au fost nici măcar în stare să mobilizeze inteligenţele capabile să elaboreze un proiect de program de depăşire a crizelor, ca să nu mai vorbim şi de implementarea lui. Presiunile externe sunt şi ele suficient de puternice. Eforturile de modernizare şi depăşire a crizelor presupun o apropiere de Uniunea Europeană. Această apropiere capătă o semnificaţie mai accentuată odată cu instalarea frontierelor NATO pe râul Prut. Pe de altă parte Moldova trebuie să facă faţă încercărilor Rusiei de a o menţine în propria sferă de influenţă, încercări întărite de prezenţa militară a Rusiei în Moldova. Este evident că numai cu propriile capacităţi R. Moldova nu va putea gestiona aceste contradicţii, de aceea este indicată implicarea mai activă a Uniunii Europene pentru a influenţa direct evoluţia evenimentelor în R. Moldova.
6. Problema loialităţilor
“Potenţialul de conflict al clivajelor depinde, de asemenea, de gradul în care intensităţile lor inerente sunt temperate de loialităţile decisive”, constată A. Lijphart.
Chiar dacă problema loialităţilor este prezentă în R. Moldova ea, din păcate, este lăsată în umbră. Putem afirma că problemele cu care se confruntă în prezent R. Moldova sunt cauzate tocmai de lipsa loialităţii decisive faţă de statul Moldova şi valorile lui care ar echilibra loialităţile de grup sau loialităţile pentru entităţi străine. Atitudinea unei părţi importante din reprezentanţii minorităţilor este expusă de I. Corolcova în ziarul Vremea din 1 decembrie 2000: “După cazul C.A.I.R.O. în presa de limba rusă a explodat tema apărării vorbitorilor de limbă rusă din Moldova. Alături de preşedintele Rusiei ne-am amintit că rusofonii (indiferent de naţionalitate!) sunt pentru ruşi compatrioţi, iar interesele lor necesită o apărare adecvată. Dreptul nostru de a obţine informaţii în limba rusă Rusia la menţinut atunci”. Articolul în sine merită o analiză mai profundă pentru că este un coctail ce conţine speculaţie, dezinformare, manipulare, etc. De exemplu, dreptul ruşilor de a obţine informaţii în limba rusă nu poate să limiteze dreptul vorbitorilor de limbă română să obţină informaţii în limba de stat. Acţiunea C.A.I.R.O. urmărea apărarea drepturilor vorbitorilor de limbă română. Coctailul ne dezvăluie însă şi o altă problemă cel puţin la fel de gravă, problema loialităţilor.
Pentru subiectul nostru este relevant că unii cetăţeni ai R. Moldova de etnie rusă înţeleg să-şi apere interesele apelând la autorităţile unui stat străin, neglijând faptul că statutul şi drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale pornesc în primul rând de la calitatea lor de cetăţeni ai R. Moldova şi orice revendicare înaintată statului are ca temei calitatea de cetăţean al acestuia. Pentru motivul arătat aceste persoane în mod firesc trebuie să-şi apere drepturile şi interesele în instanţele R. Moldova. Faptul că până în prezent nu există nici o cerere în instanţele de judecată ale R. Moldova privind încălcarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale demonstrează că aceste drepturi nu sunt încălcate.
Chiar dacă loialitatea este o categorie ce ţine de educaţie, legătută afectivă şi nesupusă controlului din partea statului, una din formele acesteia poate fi solicitată individului de către societate. Individul îşi poate exterioriza loialitatea prin manifestarea respectului pentru valorile împărtăşite de majoritatea membrilor societăţii ca răspuns la beneficiile pe care le are din calitatea de membru al societăţii. Loialitatea este, deci, o categorie ce poate forma obiectul unei obligaţii morale în sarcina individului. Individul poate cere să fie exonerat de îndeplinirea acestei obligaţii, dar va trebui să renunţe la beneficiile pe care i le oferă societatea şi statul. Cu alte cuvinte, cei pentru care compatrioţi sunt cetăţenii ruşi trebuie să renunţe la drepturile speciale pe care şi le arogă, drepturi care în prezent sunt mai largi decât le permite statutul.
7. Pericole externe care promovează unitatea internă
- Lijphart, ca şi alţi autori, a remarcat că atunci când există pericole externe pentru o democraţie consociaţională unitatea internă creşte.
În Belgia atât elita cât şi segmente largi ale populaţiei au dat dovadă în mai multe rânduri de o unitate impresionantă în momentele dificile pentru existenţa statului. N. Cordoneanu exemplifică evocând un eveniment din timpul primului război mondial când flamanzii erau suspectaţi că simpatizează cu Germania: “Figurile reprezentative ale comunităţii flamande, chiar atunci când vedeau în Germania un factor de contrapondere a puterii franceze, sau se păstrau în expectativă atunci când aveau de ales între Franţa şi Germania, optau pentru Belgia, pe care ostaşii flamanzi şi valoni o apărau deopotrivă pe malul Yser-ului, trăind tragedia noroiului şi a mizeriei”.
Manifestările de unitate slăbesc însă în momentul în care existenţa statului nu este ameninţată de pericole. În state ca Austria, Olanda şi Elveţia, la fel ca în Belgia, coaliţiile largi au fost posibile în momente dificile pentru ele, mai ales în timpul războaielor. Pericolul extern ca factor ce întăreşte unitatea internă nu funcţionează întotdeauna. Ameninţarea trebuie să fie percepută de către toate segmentele ca fiind comună. De cele mai multe ori afinităţile etnice, lingvistice şi de alt gen pot schimba atitudinea comunităţilor sau a unei părţi de ele. În timpul primului război mondial o parte din flamanzi, fie şi minoritară, au colaborat cu naziştii. Clivajul dintre flamanzi şi valoni este accentuat de afinităţile existente cu olandezii şi francezii. Acolo unde afinităţile cu entităţi străine lipsesc sau sunt slabe influenţa lor este foarte redusă. Ruperea definitivă între flamanzi şi valoni din cauza afinităţilor este puţin probabilă. Flamanzii nu se consideră olandezi, iar valonii nu se consideră francezi, ambele comunităţi având identităţi foarte accentuate.
În R. Moldova segmentele principale nu numai că au afinităţi cu statele vecine, comunitatea lor din punct de vedere al identităţii este evidentă. Afinităţile de fapt determină şi loialităţile. Astfel, factorul extern nu încurajează unitatea internă, ci adânceşte clivajele din R. Moldova. Parafarea clivajelor prin implementarea proiectului federal va avea ca efect creşterea tendinţelor centrifuge şi conturarea unor entităţi cu adevărat distincte în cadrul subiectelor federaţiei cu perspectiva ruperii definitive.
Pentru acest motiv ne vom referi la problema relaţiilor comunităţilor etnice din R. Moldova cu “patriile-mamă” în contextul pericolelor externe, deşi această temă merită o altă abordare.
Convenţia-cadru cu privire la protecţia drepturilor minorităţilor naţionale din 1995 prevede dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a avea relaţii cu persoane care se află în mod legal în alte state cu care au în comun identitatea etnică, lingvistică sau religioasă, ori patrimoniul cultural. Aceste relaţii pot avea ca obiect aspecte ce ţin strict de identitatea comună şi pot, de exemplu, lua forma unor societăţi sau manifestări culturale. Elementele enumerate în textul Convenţiei-cadru de fapt reprezintă temele în care trebuie să se încadreze relaţiile. Este exclusă orice formă de relaţii politice, acestea fiind în contradicţie cu principiul neamestecului în treburile interne ale statelor. Acelaşi principiu guvernează şi protecţia drepturilor şi intereselor persoanelor, ce ţine de competenţa instanţelor statelor ai căror resortisanţi sunt persoanele în cauză. Intervenţiile “patriilor” sau “compatrioţilor” din alte state în acest sens sunt interzise. În occident de mult a fost abandonată practica intervenţiilor pentru protecţia “co-etnicilor”. Nu este de conceput ca Franţa să intervină în faţa autorităţilor canadiene în favoarea vorbitorilor de limbă franceză din Canada sau să se amestece în problema separatismului din Quebec. Olanda manifestă un dezinteres vădit faţă de comunitatea flamandă din Belgia, cu toate că societăţile culturale comune sunt numeroase. În percepţia actuală intervenţiile pentru apărarea co-etnicilor amintesc de practica naziştilor de a invoca încălcarea drepturilor ca pretext pentru declanşarea agresiunilor. De aceea, Rusia şi Ucraina nu trebuie să se simte ofensate atunci când li se reproşează că susţin regimul separatist din stânga Nistrului. Merită să amintim aici că normalizarea relaţiilor dintre Germania şi Franţa a presupus, între altele, şi renunţarea la specularea sensibilităţilor legate de minorităţile naţionale.
Evoluţia evenimentelor din R. Moldova ar putea evolua în bine dacă relaţiile dintre comunităţi s-ar forma fără ingerinţe din exterior. Modul în care a fost realizată unitatea Germaniei scoate în relief faptul că atunci când există o voinţă reală din partea statelor implicate, orice impediment în calea integrării poate fi eliminat. În momentul în care Uniunea Sovietică a recunoscut aspiraţiile de unitate ale germanilor şi au fost retrase forţele armate sovietice unitatea Germaniei a devenit un fapt împlinit.
8. Existenţa tradiţiilor anterioare de armonizare şi compromis
Una din condiţiile identificate de A. Lijphart este şi existenţa tradiţiilor anterioare de compromis şi armonizare între comunităţi. El analizează în mod justificat acest aspect în contextul rolului elitelor. Dar o analiză atentă ne relevă o situaţie mai complexă.
Pentru cazul R. Moldova este poate unul din cele mai importante aspecte care trebuie studiat, deoarece poate oferi informaţii utile pentru viitoarele soluţii. Din fericire, în R. Moldova există tradiţii de convieţuire şi comunicare armonioasă dintre populaţia băştinaşă majoritară şi minorităţile etnice. Întâmplător sau nu, aceaste tradiţii se regăsesc în perioada de până la instaurarea regimului sovietic în acest spaţiu. Putem invoca exemplul ruşilor ortodocşi de rit vechi care în urma prigonirilor la care au fost supuşi în ţara lor de origine au găsit refugiu în Moldova. Ei s-au integrat foarte bine în viaţa publică din Moldova şi în acelaşi timp şi-au păstrat intacte propriile tradiţii şi valori. În acelaşi sens poate servi şi exemplul comunităţilor găgăuză şi bulgară.
Exemplele de coabitare paşnică de-a lungul unei perioade îndelungate de timp între comunităţile din Moldova în cadrul statului unitar pot constitui un reper esenţial în soluţionarea conflictelor. Cuvântul cheie care descrie şi defineşte armonia ce a domnit este toleranţa. Iar toleranţa reprezintă un concept care se referă la o stare ce este posibilă numai dacă există premise create prin programe de educaţie. Un program de armonizare a relaţiilor între comunităţile etnice trebuie să aibă la bază un studiu privind modul în care s-a realizat integrarea lor în societatea moldovenească. O eventuală analiză ar trebui să scoată în evidenţă elementele pozitive care au facilitat integrarea şi posibilitatea de a le reactiva. Acest fapt presupune o “coalescenţă” a părţilor implicate motivată de conştientizarea pericolelor şi prin dorinţa de a le preveni.
Cu toate că sloganul belgienilor pare a fi “fiecare pentru sine” ei nu o singură dată au manifestat o “solidaritate impresionantă împotriva unor fenomene negative, iar această solidaritate arată că dincolo de diviziunile vizibile cu ochiul liber există şi resursele unei comuniuni deopotrivă de manifestă”. Muncitorii din Valonia şi din Flandra a demonstrat o solidaritate remarcabilă în timpul “grevei secolului” din 1960, atunci când interesele comune au stat de asupra apartenenţei lingvistice. Teama în faţa imprevizibilităţii evenimentelor legate de grevă au influenţat comportamentul partidelor şi a elitelor determinându-le să pună în faţă alte priorităţi decât cele date de apartenenţa lingvistică. O importanţă majoră o are faptul că electoratul belgian, “profund ostil unor structuri politice şi administrative implicate în acţiuni în afara legii”, se pronunţă pentru unitatea Belgiei care asigură “întregului stat o ordine şi o transparenţă de natură să-l facă mai puţin expus”.
- Lijphart citează cuvintele prim-ministrului olandez la 1917 care face apel către părţi să renunţe la poziţiile lor intransigente în problema şcolilor: “În lupta care a dominat politica noastră de-a lungul multor ani, aţi încercat să obţineţi victoria pentru acele scopuri, pe care, dacă aţi avea putere absolută, le-aţi considera a fi cel mai îndeaproape conforme cu propriile voastre concepţii… Vă confruntaţi acum cu faptul că acele opinii ale voastre s-au limitat reciproc”. Ne întrebăm dacă liderii transnistreni doresc să înţeleagă şi să răspundă unei astfel de invitaţii la compromis? Răspunsul ar putea fi pozitiv dacă aceşti lideri ar fi pătrunşi de înţelegerea existenţei unui interes naţional şi superior comun. Pierderile mici în timpul războiului din noiembrie 1847 din Elveţia s-au datorat şi atitudinii de “bun simţ” a conducătorilor armatelor rivale care erau conştienţi “că luptă împotriva unor compatrioţi”.
9. Rolul elitelor într-o democraţie consociaţională
“Într-o democraţie consociaţională, tendinţele centrifuge caracteristice unei societăţi plurale sunt contracarate prin atitudinile şi comportamentul cooperant al conducătorilor diferitelor segmente ale populaţiei. Cooperarea elitelor este caracteristica primordial distinctivă a unei democraţii consociaţionale”, astfel defineşte esenţa modelului consociaţional cel care l-a consacrat, Arend Lijphart .
Modelul consociaţional relevă cel mai bine importanţa rolului pe care îl au elitele deoarece reprezintă un mecanism care de fapt instituţionalizează acest rol.
În primul rând, rolul elitelor este determinat de necesitatea de a face faţă crizelor de orice fel. Elitele sunt cele care au chemarea şi trebuie să-şi asume responsabilitatea şi să le gestioneze în mod onest şi competent. Iată un exemplu furnizat de F. Rogiers, cu privirea la modul în care în Belgia clasa politică şi societatea în general au înţeles să abordeze gestionarea crizelor: instituţională, economică şi socială. “După 1996 politicienii s-au concentrat mai mult să revizuiască şi să rafineze regulile jocului democratic. S-au făcut eforturi pentru a încuraja o mai mare implicare a populaţiei, de exemplu lărgind răspunderile ce revin funcţionarilor însărcinaţi cu primirea şi rezolvarea plângerilor populaţiei, şi organizând referendumuri şi consultaţii publice… Ei (politicienii) recunosc că există neajunsuri în procedurile lor ca şi în acelea ale altor instituţii cum ar fi serviciul civil, poliţia şi justiţia. Îşi dau seama de necesitatea de a face propriile structuri mai accesibile, de a face serviciul civil şi poliţia mai puţin birocratice şi mai eficiente”, relatează F. Rogiers.
În al doilea rând, elitele au un rol specific în conflictele etnice. Membrii comunităţilor etnice, de regulă, percep propria identitate prin ceea ce îi deosebeşte de membrii altor comunităţi. Prin deosebirea de “alţii” se conturează ceea ce înseamnă pentru ei “noi”. Rolul de a da o definiţie identităţii şi de a formula mesajele şi revendicările revine elitelor. Pe de altă parte, în faţa unor pericole reale sau imaginare reacţiile comunităţilor se manifestă prin etalarea unor aprehensiuni, menţionate de D.A. Lake şi D. Rothchild, pe care ele nu sunt în stare să le exteriorizeze şi să le concretizeze în acţiuni fără ajutorul elitelor. De aici şi rolul de intermediar, de mijlocitor al elitelor, de cele mai multe ori esenţial, în relaţiile dintre comunităţi.
O”Leary şi McGarry, alături de alţi autori, au insistat asupra importanţei elitelor şi au relevat în acest context două condiţii pentru a face posibil succesul unui model consociaţional. Este necesar ca “elitele care reprezintă comunităţile să minimalizeze importanţa identităţii etnoculturale sau să mobilizeze comunităţile în numele unei identităţi artificiale”. În al doilea rând, sistemele consociaţionale nu vor avea rezultatul aşteptat dacă una dintre comunităţile etnice nu participă sincer, “având ambiţii de stat naţional şi încercând asimilarea persoanelor aparţinând altor comunităţi etnice”.
Condiţia sincerităţii se aplică, evident, tot elitelor. Ele sunt cele care analizează fenomenele ce interesează comunitatea pe care o reprezintă, evaluează modul în care trebuie să acţioneze, fie alertând comunitatea cu privire la pericole, fie spulberând temerile şi eliminând posibilitatea unor reacţii neadecvate.
Iată o mostră de “sinceritate” ce se conţine în afirmaţia liderului uneia din comunităţile ruseşti Climenco revoltat că în R. Moldova la un raport de 65% vorbitori de limbă română şi 35% vorbitori de limbă rusă există numai 5 biblioteci ruseşti. Realitatea este însă că la un raport de 65% de vorbitori de limbă română şi 12% ruşi, în bibliotecile din R. Moldova totalul fondului de cărţi este constituit în proporţie de 80% din cărţi în limba rusă şi 20% în limba română.
Faptul că majoritatea conducătorilor din stânga Nistrului sunt cetăţeni ai Rusiei pune problema calităţii lor nu numai din punct de vedere juridic, ci şi din punctul de vedere al sincerităţii şi chiar al loialităţii faţă de membrii comunităţii pe care o reprezintă. Cu atât mai mult este exclusă eventualitatea ca nişte cetăţeni străini să dorească sincer rezolvarea problemelor în interesul comun pentru spaţiul întregit al R. Moldova. Pentru ca să existe şanse de rezolvare a conflictului “este necesar ca liderii să nutrească măcar un minim angajament faţă de menţinerea unităţii ţării, precum şi faţă de practicile democratice. De asemenea, e necesar ca ei să posede dorinţa esenţială de a se angaja la eforturi cooperante împreună cu liderii altor segmente, în spiritul moderaţiei şi compromisului”. Liderii transnistreni şi găgăuzi au abordat tactica faptului împlinit şi de supralicitare şi înaintare a revendicărilor a priori inacceptabile, excluzând astfel posibilitatea de purta negocieri în “spiritul moderaţiei şi compromisului”. Este greu de crezut că liderii transnistreni vor renunţa la stilul exersat până în prezent. Mai degrabă vor încerca să speculeze posibilităţile mai largi pe care le oferă procesul de adoptare a sistemului federal pentru crearea blocajelor.
Totodată, suntem departe de a putea vorbi de “practici democratice” atât în partea stângă cât şi în partea dreaptă a Nistrului. Comportamentul reprezentanţilor R. Moldova pune semne de întrebare anume în acest sens. Este suficient de amintit modul lipsit de transparenţă în care a fost acordat statutul special judeţului Taraclia şi acordul secret preelectoral încheiat între autorităţile Găgăuziei şi Partidul Comuniştilor. Legalitatea şi consecinţele acordului şi ale acţiunilor legate de el merită o analiză separată. Mari îndoieli ridică sinceritatea liderilor găgăuzi care în loc să pledeze pentru dezvoltarea limbii şi culturii propriei comunităţi, pledează pentru o aplicare şi mai largă a limbii ruse. Acţiunile liderilor găgăuzi nu servesc intereselor propriei comunităţi şi, în acelaşi timp, nici intereselor Republicii Moldova.
Putem constata că până în prezent elitele din R. Moldova au acţionat mai mult în sensul menţinerii conflictului decât în scopul aplanării acestuia. Deseori cauza insucceselor în încercările de conturare a unor soluţii o constituia atitudinea de rea-credinţă cel puţin a liderilor transnistreni. Împotriva acestei atitudini valoarea argumentelor nu are nici un rol şi eficienţa abordărilor raţionale este scăzută. În asemenea cazuri un instrument esenţial ce trebuie utilizat îl reprezintă responsabilizarea elitelor. Opinia publică din R. Moldova nu este în stare să impună această responsabilizare. Ea poate fi obţinută numai prin acţiunea directă şi fermă a factorilor externi. În prezent aceştia sunt reprezentaţi în formula de cinci garanţi care s-a dovedit a fi ineficientă. Îmbunătăţirea formulei se poate realiza prin implicarea Uniunii Europene şi SUA, iar demersul de responsabilizare poate fi eficient prin aplicarea măsurilor de constrângere, evitate până în prezent.
O altă măsură ar fi monitorizarea participanţilor la negocieri prin asigurarea transparenţei în adoptarea deciziilor în problema conflictului transnistrean. În prezent există cel puţin impresia lipsei de transparenţă în gestionarea conflictului. Un element esenţial în efectuarea monitorizării îl constituie lărgirea cercului de experţi şi specialişti care ar participa la dezbateri influenţând în acest mod adoptarea deciziilor. Implicarea unui cerc mai larg de persoane care ar putea susţine un efort de reintegrare, inclusiv prin crearea formelor variate de comunicare şi stabilirea legăturilor între comunităţi, este benefică în orice împrejurare.