1. Consideraţii privind geneza conflictelor
D.A. Lake şi D. Rothchild, citaţi de L. Salat, îşi întemeiază concepţia privind declanşarea conflictelor pe ideea că geneza conflictelor etnice nu trebuie să fie redusă la cauze singulare, cum ar fi “identităţile sau adversităţile primordiale, declinul economic, eşuarea statului sau declinul identităţii acestuia, democratizarea, elementele pur iraţionale, etc.”.
Un loc important în această concepţie îl are ceea ce aceşti doi autori numesc “aprehensiunea colectivă în faţa unui viitor incert” provocate de implementarea reformelor. Iar “în vremuri de schimbări, specularea incertitudinii şi a disperării poate aduce roade nesperate”. Şi profitorii nu întârzie să apară. Succesul electoral al partidului separatist Vlaams Blok din Belgia s-a datorat susţinerii din partea celor care beneficiau mai puţin de aspectele pozitive ale schimbării, celor deziluzionaţi, “adesea votanţi mai în vârstă, foşti susţinători ai partidelor democratice (creştin-democraţi, dar mai ales socialiştii)”.
- Moldova nu este o excepţie de la regulă. Chiar dacă spikerul parlamentului rus Selezniov a recunoscut că Rusia a provocat acţiunile secesioniste şi are în continuare un rol esenţial, evoluţia conflictului a fost influenţată şi de teama unei categorii a populaţiei pusă în situaţia de a renunţa la unele beneficii şi de a se confrunta cu viitorul incert. Putem afirma că factorii care au generat conflictele din Moldova îşi au originea în raporturile dezechilibrate între segmente ale populaţiei create de regimul sovietic, iar distorsiunile în relaţiile dintre grupurile etnice reprezintă efectele speculaţiilor operate asupra speranţelor şi aşteptărilor oamenilor.
Pericolul de asimilare a găgăuzilor, de exemplu, era reprezentat de regimul sovietic şi nu de majoritatea vorbitoare de limbă română. În prezent pericolul pentru identitatea găgăuzilor nu vine din partea aceleiaşi majorităţi românofone, ci din lipsa resurselor culturale necesare, secate în perioada sovietică prin exterminarea depozitarilor autentici ai culturii găgăuze. Este de neînţeles din această cauză caracterul antimoldovenesc al mişcării de emancipare a găgăuzilor şi opţiunea pentru limba rusă ca limbă de stat, în condiţiile în care se cere mai mult efort pentru reabilitarea limbii găgăuze chiar în rândul găgăuzilor. Din această cauză lipseşte legitimitatea pentru revendicările liderilor găgăuzi deoarece, potrivit documentelor internaţionale, minorităţile etnice trebuie să fie animate în preocupările lor de păstrarea propriei identităţi, iar limba rusă nu reprezintă un element al identităţii găgăuze.
Dezechilibrul principal în relaţiile dintre comunităţi este cauzat de crearea de către regimul sovietic a categoriei numite în doctrina privind minorităţile naţionale “minoritate-clasă”. Această “minoritate-clasă” era constituită nu doar de etnicii ruşi şi îşi avea rolul ei în politica sovietică de asimilare a naţiunilor şi creare a unei identităţi întruchipate de omul sovietic. Această minoritate-clasă reprezenta etalonul la care trebuia să se raporteze cei care sperau la ceea ce numim reuşită de viaţă – carieră profesională, bunăstare materială, statut social, etc. Prestigiul oferit de apartenenţa la minoritatea-clasă era susţinut prin asigurarea numeroaselor privilegii. Odată cu implementarea reformelor democratice şi a economiei de piaţă liberă privilegiile au fost abrogate şi s-a impus principiul concurenţei libere, care, la rândul său, a creat “victime” în rândul foştilor privilegiaţi. Dispunând de mijloace şi pârghii importante, această categorie nu a pregetat să speculeze clivajul etnic şi sensibilităţile minorităţilor naţionale din R. Moldova. Iată un citat revelator şi simptomatic totodată din ziarul de limbă rusă “Vremea”, care se evidenţiază prin materialele sale cu un conţinut ce poartă un pronunţat caracter şovin şi nostalgic pentru perioada sovietică: “Mai importantă pentru vorbitorii de limbă rusă este problema “eliminării” nu numai din structurile de conducere dar şi de pe piaţa muncii în principiu. De când activitatea economică se face în limba de stat, mase întregi de specialişti rusofoni au părăsit locurile de muncă. De atunci în pieţele agricole deseori pot fi văzute femei cu ţinută intelectuală vânzând cartofi şi citind în acelaşi timp, de exemplu, revista “Novâi Mir”. Categoria numită “minoritate-clasă” consideră că muncile fizice, în special agricole, trebuie să constituie apanajul moldovenilor, iar conducerea şi activităţile cu un conţinut intelectual ridicat trebuie să aparţină în exclusivitate privilegiaţilor. Aceasta este o prejudecată ce are la baza ideea greşită că în mod tradiţional în R. Moldova comunităţile etnice au fost specializate pentru anumite îndeletniciri, iar emanciparea vorbitorilor de limbă română este interpretată ca o deviere de la o stare firească, iar ceea ce nu este firesc este lipsit şi de legitimitate.
2. Eliminarea clivajelor ideologic şi social ca soluţie în rezolvarea conflictelor
Problema este că în partea dreaptă a Nistrului categoria privilegiaţilor a pierdut monopolul puterii, iar în partea stângă ea a reuşit să îl menţină şi putem afirma că în prezent în conflictele din R. Moldova componenta dominantă este de fapt de natură ideologică şi socială.
Omogenizarea ideologică şi socială constituie un aspect important în rezolvarea problemei transnistrene, de aceea efortul de eliminare a clivajului ideologic şi social trebuie să aibă un loc în agenda care cuprinde acţiunile de rezolvare a conflictelor. Unificarea Germaniei din 1991 poate servi ca un foarte elocvent exemplu. Eliminarea ideologiei anticapitaliste şi demolarea instituţiilor antidemocratice din Germania de Est au permis manifestarea liberă a opţiunii cetăţenilor pentru unirea cu Germania de Vest. De altfel, Germania a cunoscut mişcări secesioniste manifestate prin declararea sub influenţa unor ideologii a Republicii Sovietice de la Bremen (10 ianuarie – 4 februarie 1919) şi a Republicii Sovietice a Bavariei (13 aprilie – 1 iunie 1919). Legitimitatea acţiunilor energice ale autorităţilor centrale de eliminare a ideologiei care încuraja separatismul nu a fost pusă niciodată la îndoială
Abordarea conflictului din această perspectivă cel puţin pare a face mai facilă eliminarea impedimentelor în calea unificării, deoarece diviziunea ideologică şi socială poate fi eliminată mai lesne şi permite o gamă mai largă de măsuri, spre deosebire de clivajul etnic, care reclamă o atitudine specială. Prin urmare, un alt element al proiectului de unificare a R. Moldova ar trebui să îl reprezinte permeabilizarea ideologică a regiunii transnistrene, iar acţiunile în acest sens trebuie să cuprindă presiuni asupra liderilor transnistreni pentru efectuarea reformelor democratice şi forme variate de încurajare a opiniei publice şi opoziţiei politice în acest spaţiu. Ignorarea acestui element ne permite să anticipăm insuccesul proiectului de federalizare, pentru motivul că nu va înlătura cauzele reale ale conflictului.
3. Consideraţii privind abordarea conceptuală a conflictelor din R. Moldova
Opţinea părinţilor Constituţiei americane şi ai sistemului politic american a fost determinată de atitudinea lor faţă de tirania regelui Marii Britanii şi Irlandei George III în anii 1760-1820. Tirania însemna pentru ei ingerinţa arbitrară a guvernului în drepturile naturale ale indivizilor. În Germania sistemul federal a fost implementat după al doilea război mondial pentru acelaşi motiv, chiar dacă federalismul în Germania, aşa cum am arătat, are o tradiţie îndelungată. Lucrurile s-au schimbat mult de atunci, fapt sesizat foarte bine de mai mulţi autori printre care şi profesorul John Gray. “… În cea mai mare parte a fostei Uniuni Sovietice, în Africa, Balcani, Asia de Sud şi zone ale Americii Latine, statul s-a prăbuşit sau a ajuns într-o stare avansată de coroziune. În aceste regiuni, statul a pierdut controlul asupra violenţei organizate care l-a definit încă de la începutul perioadei moderne. În ţările în care guvernarea modernă s-a prăbuşit, principala ameninţare la adresa drepturilor omului a devenit mai degrabă anarhia decât tirania. În aceste ţări, cele mai grave crime împotriva umanităţii nu mai sunt apanajul statului. Ele sunt comise de grupuri paramilitare, organizaţii politice sau carteluri criminale asupra cărora nici un stat nu are un control efectiv şi eficient. Gândirea liberală a secolului XX considera că statele sunt cele care încalcă cel mai grav drepturile omului, şi pe bună dreptate. În absenţa unor tehnologii avansate şi a unor state guvernate intransigent, Holocaustul şi Gulagul nu ar fi apărut. Majoritatea crimelor împotriva umanităţii comise în secolul XX au fost opera statelor. Astăzi, acest fapt încetează să mai fie adevărat”.
Astăzi pericolele cele mai mari nu vin din partea statelor. Dimpotrivă, statele sunt cele solicitate să gestioneze probleme noi sau vechi dar tot mai complexe, cum ar fi protecţia drepturilor omului, securitatea cetăţenilor, combaterea terorismului, crima organizată care a evoluat până la capacitatea de a controla state sau de a da naştere unor entităţi care se află în afara controlului responsabil al statelor sau care tind să controleze teritorii importante şi să exercite funcţiile specifice statului.
Iată un exemplu care ilustrează complexitatea problemei şi care constituie subiect de dezbateri pentru cele mai luminate minţi. Concepţia clasică privind protecţia drepturilor omului presupune un control mai redus din partea statului asupra individului. Şi cum faptul că statul prin natura sa este tentat să-şi întindă cât mai mult controlul asupra tuturor activităţilor umane este perceput ca o axiomă, s-a impus şi opinia conform căreia trebuie create mecanisme care să facă posibil un control cât mai redus din partea autorităţilor statului. Dar, deoarece pericolele pentru drepturile omului vin din partea unor persoane, organizaţii sau entităţi, altele decât statele, obligaţia statelor de protecţie a drepturilor omului sui generis tinde tot mai mult să-şi piardă din caracterul său negativ şi să aibă caracter pozitiv. De la stat se cere acţiune, nu inacţiune, iar un stat slab nu va putea răspunde exigenţelor crescânde şi acest fapt impune atribuirea unor competenţe mai largi în sarcina sa.
În ipotezele arătate se înscrie şi situaţia din estul R. Moldova. În această zonă s-a creat o entitate în afara controlului autorităţilor legale în care sunt încălcate flagrant drepturile omului, care menţine legături strânse cu organizaţiile criminale din R. Moldova şi din alte state, produce şi tranzitează în afara oricărui control un volum impresionant de arme şi muniţii către zonele unde există conflicte militare. În comunitatea autonomă Găgăuzia sunt încălcate chiar drepturile găgăuzilor, deoarece sunt închise căile de cunoaştere şi practicare a propriilor valori, liderii lor impunând limbă rusă ca limbă oficială şi de comunicare.
Toate acestea ne determină să afirmăm că federalizarea nu trebuie să fie o prioritate şi un scop în sine. Unificarea R. Moldova nu poate fi realizată cu preţul tolerării unui regim nedemocratic şi ilegal şi care ar purta şi în continuare riscul secesiunii. Scopul ce trebuie urmărit este de a atinge o finalitate ce cuprinde mai multe aspecte: păstrarea integrităţii teritoriale a R. Moldova, edificarea unei societăţi democratice în cadrul statului unificat în care ar exista condiţiile pentru funcţionarea instituţiilor democratice. În acest sens se pune problema privind implementarea reformelor democratice pe întreg spaţiul R. Moldova, dar mai ales se pune problema capacităţii de a le implementa în regiunea transnistreană. Statele Unite ale Americii s-a constituit ca stat modern cu instituţii democratice moderne şi nu a existat necesitatea unei schimbări sociale. Or, “în societăţile în curs de modernizare, centralizarea puterii variază direct proporţional cu rezistenţa la schimbarea socială. În Statele Unite, unde rezistenţa era minimă, la fel era şi centralizarea”. În Europa opoziţia instituţiilor tradiţionale la apariţia instituţiilor moderne a determinat o centralizare mai accentuată a puterii centrale.
Avănd în vedere că în R. Moldova conflictele au fost generate şi de opoziţia unui segment de populaţie la reformele democratice, diviziunea suveranităţii în R. Moldova va însemna ineficienţa guvernării în încercările sale de aplanare a conflictelor. Societatea moldovenească nu poate fi caracterizată ca fiind consensuală, în care ar domina tendinţele centripede sau “pozitive”, iar “societăţile divizate nu pot exista fără o putere centralizată; societăţile consensuale nu pot exista cu ea”. De aceea, părţile garante în negocieri, chiar dacă şi-au asumat rolul de mediatori, ar trebui să sprijine mai mult şi în variate forme autorităţile legale ale R. Moldova, ca unic pol de autoritate legitim, în acţiunile lor de integrare cum ar fi, de exemplu, exercitarea controlului asupra frontierelor de est.
4. Contextualizarea aplicării modelului federal sau a altui model
Deoarece factorii care au declanşat şi menţinut conflictul transnistrean sunt caracterizaţi prin un anumit grad de complexitate, soluţiile aplicate trebuie să fie şi ele complexe. De aceea un viitor proiect de construcţie statală trebuie să fie însoţit de o totalitate de măsuri cu caracter instituţional, economic şi social care să susţină un asemenea demers. Exemplele altor state arată că reformele privind organizarea statului sunt numai o parte a proceselor mai largi de schimbare a societăţilor. Iar într-un de context în care există pericol de secesiune existenţa unor factori “pozitivi” care ar echilibra tendinţele separatiste şi care ar menţine unitatea statului este esenţială.
- van Istendael afirmă că mândria pe care o poartă pentru statul belgian nu este întâmplătoare, căci “statul, ai cărui cetăţeni sunt ca mai toţi cetăţenii, nu-i cu mult mai rău, ba, în multe privinţe, e mai bun decât alte state”. Şi aceasta nu este o afirmaţie gratuită. Tony Judt, citat în Lettre Internationale, arată motivele principale care au făcut să nu se dezintegreze Belgia: (1) regalitatea, (2) o stabilă monedă unică, (3) nivel de trai foarte ridicat. Cântărind avantajele şi dezavantajele cetăţenii belgieni vor arăta, bineînţeles, “dorinţa şi nevoia de a trăi împreună şi de a apăra o ţară unde se trăieşte mai bine decât în multe altele”.
Dar toate acestea au solicitat un efort remarcabil în momentele dificile. F. Rogiers observa după crizele din Belgia “noul dinamism din sectorul întreprinderilor particulare mici şi mijlocii, acest sector fiind cu preponderenţă specializat în fabricarea de produse moderne de înaltă tehnologie şi în prestarea unor servicii de înalt profesionalism. Asta a creat noi locuri de muncă şi diferite noi forme de angajare”.
Un exemplu mai elocvent îl oferă experienţa post-sovietică a statelor baltice: Estonia, Letonia şi Lituania. După obţinerea independenţei ele au procedat în ritm alert la implementarea reformelor economice şi instituţionale şi în scurt timp au reuşit să obţină un nivel de trai suficient de înalt. În prezent, nivelul de trai superior celui din Rusia şi perspectiva integrării în Uniunea Europeană, care presupune şi ea o creştere a bunăstării, au constituit factori decisivi în modelarea comportamentului minorităţilor ruse în special. Şansa de a trăi într-un spaţiu cu un nivel de trai superior şi cu un model de civilizaţie mai atractiv a învins loialitatea determinată de apartenenţa etnică. Atitudinea minorităţilor din statele baltice contrastează cu luările de poziţie vehemente ale diplomaţilor ruşi care protestează împotriva a ceea ce ei numesc “încălcări ale drepturilor omului” în aceste state.
Am reţinut că în Statele Unite a fost preferat sistemul federal pentru a preveni posibilitatea de instaurare a tiraniei şi în acest sens s-a procedat la instituirea unui pluralism instituţional. Acest pluralism prevedea separarea puterilor în stat şi divizarea suveranităţii prin federalism. Ceea ce, însă, nu trebuie să ne scape din vedere este că pluralismul instituţional a fost susţinut şi de alte pluralisme, cum ar fi, de exemplu, pluralismul politic dar şi de omogenitatea socială. Aşa cum arată P. Dunleavy şi B. O”Leary, norocul istoric al Americii a fost că “s-au dezvoltat puternice asociaţii voluntare în societatea civilă”, spre deosebire de alte state. Aceste asociaţii voluntare “au adus autoritate morală şi socială, au încurajat varietatea şi diversitatea, au lichidat uniformitatea de opinie…”. Educaţia socială promovată în asociaţiile voluntare a făcut posibilă evitarea despotismului şi instaturarea unui climat democratic. S. Huntington observa “divizarea guvernării” şi o remarcabilă “unitate a societăţii”, astfel încât atenţia opiniei publice şi dezbaterile privind democratizarea este concentrată asupra calităţii guvernării.
Caracterul “pozitiv”, într-un anumit sens al schimbărilor din Belgia se datorează capacităţii societăţii belgiene de a se mobiliza în faţa unor fenomene ce poartă pericol manifestată în numeroase rânduri, aşa cum s-a întâmplat şi în 1991 când electoratul belgian a “demonstrat încă o dată că este capabil să pedepsească prin conduita lui electorală o guvernare ce nu este pe măsura pretenţiilor sale”.
Capacitatea de mobilizare şi de a impune opinia există într-o societate cu un grad înalt de maturitate civică şi politică. În Moldova lipsesc şi bunăstarea, şi modelul de civilizaţie mai atractiv, şi maturitatea şi mobilitatea electoratului, adică factorii pozitivi care ar echilibra tendinţele separatiste. Aceste lipsuri din păcate nu pot fi înlocuite sau compensate numai prin implementarea modelului federal. Totodată, lipsa factorilor interni determină trimiterea la factorul extern. Iar acest factor extern nu poate fi altceva decât aplicarea unui program de sprijinire a eforturilor R. Moldova în maniera în care planul Marshall a reprezentat sprijin pentru Europa de Vest. Bunăstarea pe care o va putea oferi viitorul stat unificat, modelul de civilizaţie mai atractiv, existenţa oportunităţilor de realizare a ceea ce numim reuşită de viaţă a persoanei sunt elemente esenţiale pentru împlinirea eforturilor de unificare a R. Moldova.
Perspectiva certă a integrării viitoare a R. Moldova în Uniunea Europeană ar elimina şi tensiunea provocată de dezbaterile, în care de asemenea nu lipseşte componenta ideologică, privind opţiunea şi orientarea R. Moldova în politica internaţională. Este necesar să fie generalizată ideea că mai devreme sau mai târziu R. Moldova va face parte din Uniunea Europeană şi că nu există o altă cale în acest sens. Ultimele evenimente arată că acest fapt nu este chiar atât de iluzoriu.
5. Efectele aplicării modelului federal sau unui alt model de tip consociaţional
Rezultă foarte limpede din cele expuse că în R. Moldova nu există nici măcar un element specific modelului consociaţional care ar face posibilă susţinerea demersului de aplicare a modelului federal.
Mai mulţi autori consideră că modelul federal nu este cel mai potrivit mod de gestionare a conflictelor etnice. Formarea unor frontiere interne generează sau încurajează tendinţele secesioniste. Disensiunile, de regulă, apar din cauza deciziilor adoptate de guvernele federale şi subiectele federaţiei, din cauza modului în care sunt exercitate puterile. “Fapt este că statele federale multinaţionale se află mai tot timpul în criză constituţională, pentru că apare deseori necesitatea adaptării normelor convieţuirii comunităţilor etnice la noile condiţii”, sintetizează L. Salat concluziile exprimate de majoritatea autorilor.
- Lijphart recunoaşte şi el regula exprimată de toţi analiştii că împărţirea puterilor încurajează tendinţa de a obţine puteri mai mari sau încurajează forma extremă a acestei tendinţe ce se manifestă prin secesiune. Mulţi acceptă modelul federal pentru motivul că, chiar dacă duce în final la secesiune definitivă, el este mai preferabil decât violenţa şi vărsarea de sânge. Acest raţionament are însă ca premisă faptul că secesiunea este acceptată din start ca una din consecinţe foarte probabilă. “O replică şi mai importantă la obiecţia lui Nordlinger este aceea că secesiunea nu ar trebui privită drept un rezultat indezirabil al tensiunilor într-o societate plurală, în orice circumstanţe”, spune A. Lijphart. Replica lui Lijphart era dată la afirmaţia lui Nordlinger că “îmbinarea segmentelor distincte din punct de vedere teritorial cu garantarea autonomiei parţiale prin federalism constituie uneori un stimulent suplimentar de a solicita mai multă autonomie”. Dacă solicitările sunt respinse “consecinţele pot fi secesiunea sau războiul civil”.
Exemplele care să confirme aceste constatări nu sunt greu de găsit. În Belgia, în urma reformelor constituţionale şi trecerea de la sistemul unitar la sistemul federal, Flandra şi Valonia s-au ales cu parlamente, guverne şi instituţii proprii. Dar odată cu realizarea acestor reforme s-au adâncit divizările care separă comunităţile din Belgia. Comportamentul cetăţenilor este caracterizat prin un grad mai înalt de individualizare, diferenţele religioase şi loialităţile legate de etnie s-au accentuat, opţiunile pentru partidele etnice au crescut, separatismul teritorial se conturează tot mai limpede. După cum constată Filip Rogiers, “existenţa unor instituţii separate a dus la apariţia unor lumi separate”. Acelaşi autor arată în continuare: “A fost redusă baza structurală prin care erau înlesnite contactele între politicienii flamanzi şi cei vorbitori de limbă franceză. Adesea acest lucru a dus la confuzii lingvistice. Cu structuri şi instituţii proprii în cea mai mare măsură, diferitele regiuni au avut posibilitatea să dezvolte politici separate. Acest lucru a ascuţit diferenţierile, deja existente latent, în ceea ce priveşte economia şi orice alte domenii (de exemplu sistemul juridic). Paradoxal, puterile sporite obţinute de regiuni au provocat rapid dorinţa de încă mai multă putere – cel puţin în Flandra”. După Acordul de la Sint-Michiel politica financiară, finanţele şi sistemul fiscal au rămas în competenţa guvernului federal, dar în 1996 Parlamentul flamand şi guvernul flamand au început să elaboreze un nou proiect de reformă constituţională în care era prevăzută mai multă autonomie fiscală. Populaţia francofonă s-a opus şi a organizat o veritabilă rezistenţă faţă de reforma constituţională. Odată cu aceasta au început să fie exprimate concepţii diferite şi divizate privind însăşi ideea federală. “În plus, reforma constituţională devine tot mai dificilă pe măsură ce statul belgian se fărâmiţează din ce în ce mai mult: de aici încolo orice reformă a Constituţiei va dezgropa trecutul Belgiei”, aflăm de la acelaşi autor. Iar istoria Belgiei cunoaşte votul din 20 octombrie 1945 al Congresului Naţional Valon pentru alipirea cu Franţa şi şansele pe care le-au avut teritoriile neerlandeze de alipire la Olanda. În prezent multe voci afirmă răspicat despre identitatea comună a flamanzilor şi a olandezilor.
Şi în Elveţia au avut loc evenimente care au pus la încercare unitatea federaţiei. În 1845 şapte cantoane catolice, nemulţumite de reformele liberale, au încheiat o alianţă secretă, făcută publică după un an, numită Sonderbund. Ulterior aceste cantoane au încheiat tratate cu statele europene care considerau că evenimentele din Elveţia constituie pericol pentru ordinea europeană. Ele au obţinut sprijin din partea unor state ca Prusia, Austria, Rusia, Franţa şi Sardinia. Dieta a declarat acţiunile cantoanelor în cauză incompatibile cu Pactul federal, iar în noiembrie 1847 conflictul a luat sfârşit odată cu războiul câştigat uşor de armata federală.
Atât timp cât sunt respectate condiţiile, cum ar fi legitimitatea subiectelor întemeiată pe anterioritatea lor, cadrul democratic în care pot fi exprimate liber opiniile comunităţilor, orice evoluţie este firească pentru Belgia şi pentru alte state federale. Trecerea la modelul federal poate fi şi cadrul unui “divorţ” civilizat, mai plauzibil decât un conflict necontrolat. Este o greşeală însă să fie întemeiat demersul de federalizare a R. Moldova pe invocarea succesului altor federaţii. În primul rând, în R. Moldova nu se regăsesc condiţiile arătate pentru a fi posibilă aplicarea acestui model. În al doilea rând, trebuie studiat ce înseamnă succes în fiecare caz în parte. Divorţul, fie chiar civilizat, în cazul R. Moldova nu intră în calcul ca finalitate acceptată, scopul declarat fiind integrarea R. Moldova. În acest sens exemplul Belgiei nu este cel mai indicat. Mai ales că în Belgia se pare că nu a fost găsită o formulă definitivă şi viitorul este incert. Filip Rogiers îşi încheie retoric şi semnificativ analiza cu următoarele cuvinte: “În anii 90 Belgia a devenit o ţară complet diferită. Prologul (1991-1999) abia s-a sfârşit”.
Din păcate, adepţii federalizării R. Moldova nu iau în calcul posibilitatea unui eşec în implementarea modelului federal. Posibilitatea este însă reală şi poartă riscul unei rupturi definitive şi iremediabile. Un eventual eşec ar putea spulbera încrederea că ar exista o cale posibilă de reunificare a R. Moldova şi ar duce la realizarea efectului predicţiei care se autoconfirmă. Acţiunile de secesiune ulterioare vor avea o greutate mai mare deoarece îşi vor găsi legitimitatea în actul de federalizare.
Demersul de reintegrare a R. Moldova ar trebui să pornească de la ideea că formula definitivă ce se va institui urmează se se contureze pe parcurs, în procesul de eliminare a cauzelor conflictului şi aplicare a măsurilor de aplanare a conflictului. Adică, problema privind depistarea modelului potrivit pentru R. Moldova trebuie să rămână deschisă până în momentul în care evenimentele ce vor avea loc în contextul reunificării vor impune de la sine acest model. Unii din actorii principali care au participat la evenimentele de unificare a Italiei, cum ar fi Napoleon III şi Cavour, preconizau constituirea acesteia în federaţie, Mazzini dorea o republică, însă în final Italia a ajuns să fie o monarhie constituţională. Şi asta în condiţiile în care unificarea a fost însoţită de lupte foarte violente şi sângeroase. Intensitatea violenţelor nu are o influenţă importantă asupra configurării ulterioare a sistemelor, aşa cum afirmă unii autori care încearcă să acrediteze ideea că vărsările de sânge ce au avut loc în timpul acţiunilor militare pe malurile râului Nistru reprezintă o piedică serioasă în refacerea statului unitar R. Moldova. Modelul potrivit pentru R. Moldova este o chestiune de viitor, o chestiune de timp. Aici sunt la locul lor remarcile lui Massimo d”Azeglio, scriitor şi om politic italian. Prima era adresată regelui Victor Emmanuel şi suna astfel: “Sire, am făcut Italia, acum trebuie să facem italieni”. Una din interpretările acestei remarci poate fi rezumată la ideea că unitatea geografică nu este suficientă şi nu poate dura dacă nu este susţinută şi de alţi factori. Oamenii se considerau piemontezi, romani, veneţieni, etc. şi nu aveau conştiinţa apartenenţei la un popor italian. “Pentru a făuri o Italie din italieini nu trebuie să ne grăbim”, aceasta este o altă remarcă a lui d”Azeglio şi din ea deducem că esenţa în rezolvarea problemelor unificării nu stă în acte formale, ci în lucruri mai adânci şi mai complexe. “Integrarea avea să ceară mult timp” constată Adrina Stiles cu referire la Italia.
6. Federaţia şi sistemul autonomiei prin devoluţie
Analiza comparată a sistemelor relevă existenţa unor elemente ce se regăsesc atât în statele federale cât şi în statele unitare. De exemplu, între sistemul federal german şi sistemul autonomiilor spaniole asemănarea este aproape fidelă. Pentru acest motiv unii autori au afirmat că sistemul autonomiilor din Spania aminteşte de sistemul cantonal al statelor federale. Am putea însă afirma că şi federaţia germană are trăsături bine accentuate specifice statelor unitare. În general, în majoritatea federaţiilor se manifestă tendinţe de asimilare a unor trăsături specifice statelor unitare.
O primă asemănare este dată de modul în care sunt aleşi deputaţii în Parlamentele bicamerale ale celor două state, astfel încât să fie realizată reprezentarea corectă a tuturor landurilor sau comunităţilor. Statutul landurilor şi comunităţilor autonome în cadrul constituţional al statelor este practic identic. Modul în care sunt reglementate raporturile între autorităţile centrale şi provincii, delimitarea foarte amănunţită a competenţelor între ele, modul de exercitare a controlului din partea autorităţilor centrale sunt asemănătoare într-o măsură foarte mare în ambele state. Preocuparea pentru menţinerea unităţii statelor este de asemenea prezentă.
Similitudinile între statele federale şi unitare sunt nu numai de formă dar şi de profunzime şi exemplul Statelor Unite ilustrează foarte bine acest fapt. În Statele Unite viaţa politică este dominată de forme specifice statelor unitare, dezbaterile publice fiind axate mai mult pe activitatea partidelor politice şi pe raporturile dintre Preşedinţie şi Congres. Între puterile centrale şi locale raporturile pot fi caracterizate prin capacităţile de mobilizare foarte mari de care dispun autorităţile centrale şi o relativă imobilitate a autorităţilor statelor. Aranjarea politicii interne americane în forma pe care a cunoaştem în prezent a avut loc la începutul secolului XIX prin tranşarea de către Curtea Supremă de Justiţie în favoarea Congresului a confruntării acestuia cu statele privind dreptul de a emite legi federale în domenii care nu ar fi fost de competenţa sa. Dar, poate, rolul central în stabilirea configuraţiei în politica americană îi revine instituţiei Preşedinţiei, creată ca o “monarhie electivă”, după cum declara Thomas Jefferson în 1787, şi inspirată de instituţia regalităţii din Marea Britanie. Politica care se face în jurul Preşedinţiei este o “politică de curte”, spune S. Huntington.
Deznodământul în favoarea puterii centrale a fost determinat de modul în care erau stipulate împărţirea puterilor şi funcţiile statului în textul Constituţiei. Autorii acesteia nu doreau o federaţie în forma ei clasică. Ei criticau aspru modul în care funcţionau federaţiile la acea vreme şi au dorit o putere centrală mai eficientă. Totodată, forma actuală a fost favorizată de necesităţile societăţii moderne, de nevoia de progres continuu pe care societatea americană s-a angajat să-l asigure şi de solicitările externe la care Statele Unite trebuie să răspundă în calitate de putere mondială.
În acest context este cel mai potrivit să fie abordată comparaţia între federaţie şi ceea ce D. L. Horowitz defineşte prin conceptul de devoluţie. Diferenţa esenţială constă în faptul că subiectele federaţiei dispun de suveranitate limitată, iar comunităţile care dispun de competenţe atribuite de autoritatea centrală prin devoluţie nu sunt suverane. Sursa puterilor subiectelor federaţiei derivă din suveranitatea lor, iar sursa puterilor comunităţilor autonome derivă de la autoritatea centrală. Deci, federalismul are ca element definitoriu împărţirea puterii suverane, iar autonomia este definită prin delegarea puterii.
Devoluţia este considerată ca o formă de gestiune a conflictelor ce poate fi foarte eficientă în anumite cazuri, iar R. Moldova poate fi un asemenea caz din următoarele considerente.
Motivele declarate ale acţiunilor de secesiune sunt păstrarea identităţii “poporului transnistrean” sau găgăuz, a unui specific local şi necesitatea creării condiţiilor pentru o dezvoltare în deplinătatea potenţialului de care dispun comunităţile. Modelul federal sau independenţa ar constitui cadrul adecvat care ar răspunde acestor solicitări. Pe de altă parte, sensibilităţile autorităţilor centrale, justificate, sunt determinate de faptul că adoptarea sistemului federal presupune recunoaşterea implicită a puterilor suverane ale teritoriilor secesioniste şi această recunoaştere ar putea servi ca temei pentru legitimarea separării ulterioare definitive. Pentru acest motiv sistemul federal nu este recomandabil.
Modelul autonomiei prin devoluţie ar răspunde ambelor solicitări. Comunitatea autonomă ar putea obţine competenţe chiar mai largi decât poate avea un subiect al federaţiei, iar autorităţile centrale vor fi scutite de efortul de a face faţă pericolului secesiunii. Sistemul autonomiei prin devoluţie oferă şi posibilităţi mai largi de a efectua modificări, de a ajusta sistemul la schimbările ce vor avea loc cu certitudine, în fine, de a experimenta. Sistemul federal este mai rigid la schimbări şi prin natura sa susceptibil de a provoca blocaje.
Din acest motiv considerăm că este necesar să fie pus în discuţie şi un model similar celui spaniol ca alternativă la proiectul federal şi ca posibilă modalitate de rezolvare a conflictelor.