Drept

Introducere

În ultimii 10 ani, nici măcar o piatră nu a rămas neîntoarsa în politica agricolă comună (PAC) a UE.

În perioada de înainte de 1990, PAC s-a bazat pe anumite obiective cheie, mai ales pe dorinţa de a garanta auto-suficienta în ceea priveşte alimentele de bază, ca răspuns la lipsurile alimentare din perioada post-belica. Rezultatul a fost o politică rigidă, de subvenţii, orientată spre producţie, care a continuat să funcţioneze până în 1990, timp în care PAC-ul a devenit o victimă a propriului său succes. Pe măsură ce principalul obiectiv, de producere a cât mai multă mâncare, era realizat, efectele colaterale nefericite încep să apară, că de exemplu cantităţi de carne de vită fabuloase şi munţi de cereale care au produs distorsiuni pe pieţele mondiale, având efecte negative mai ales asupra ţărilor aflate în proces de dezvoltare. Acestea au fost acompaniate de creşterea preocupărilor impactului PAC asupra mediului şi, indirect asupra bolilor care puteau fi transmise prin intermediul produselor de origine animală (BSE). Consumatorii şi plătitorii de taxe au început treptat să-şi piardă din încredere.

Astfel că, acum mai bine de 10 ani, a început “Lungul Marş” al Europei de îndepărtare de sprijinul acordat supra-productiei, noul PAC, mult mai “prietenos” în ceea ce priveşte problemele de mediu, angrenandu-se într-o agricultură mai eficientă şi mai susţinută. Ca urmare a reformelor implementate de Agenda 2000, restructurarea radicală a PAC a fost următorul pas logic spre o politică care susţine nu numai cultivarea de produse agroalimentare, dar şi existenţa pe termen lung a zonelor noastre rurale că întreg.

Politica de agricultură de astăzi este de greu de recunoscut. Nu numai PAC a fost mult simplificat, prin concentrarea diferitelor scheme de plată directă într-una singură, care este şi un mecanism mult mai eficient, atingând mai multe obiective la un cost redus. O politică care, cândva, mânca două treimi din bugetul total al UE, acum absoarbe mai puţin de jumătate, o cifră care va mai scădea cu încă o treime în următorii zece ani. Deşi costul este mai scăzut, scopul său continua să fie introducerea unei politici de dezvolatare rurală cuprinzătoare, restructurarea şi evoluţia zonelor rurale şi economiilor în Uniunea Europeană.

Susţinerea cultivării în vederea obţinerii produselor agricole şi alimentare este acum angrenata mai ales în ceea ce priveşte priorităţile publice şi preocupările consumatorului. Din politică care oferea subvenţii în schimbul cantităţii produse, suportul PAC s-a transformat acum în unul care este dependent de calitatea competiţiei, de garanţiile referitoare la mediul înconjurător şi siguranţa alimentelor, în linie cu priorităţile publicului european- cultivatorii noştri au din nou libertatea de a cultiva în funcţie de cerinţele pieţii. Şi pentru a înlătura stimulentele supra-productiei, reformele noastre   au făcut ca PAC să fie mai puţin expus distorsionărilor comerciale şi mai PACabil să ţină cont de nevoile ţărilor aflate în proces de dezvoltare.

 În ultimul deceniu am avut, dacă nu tocmai o revoluţie verde, cel puţin o “evoluţie verde” în politica de agricultură. Consumatorii şi contribuabilii au pretenţii diferite astăzi faţă de începuturile PAC. 91% din cetăţenii UE considera că este o activitate centrală a politicii de agricultură comună aceea de a asigura mâncare sănătoasă. 89% considera că protecţia mediului este o altă funcţie cheie. Noua politică agricolă comună, reformata, în mod cert a adoptat aceste cereri ale consumatorilor şi avem astăzi o bază solidă pentru conservarea moştenirii noastre rurale, producând bunurile agricole cerute şi asigurând în acelaşi timp poziţia noastră pe piaţa mondială.

 Geografia Uniunii Europene este predominant rurală şi conturată de profesii şi activităţi umane. Zonele sale rurale sunt foarte diverse din moment ce mediul natural este conturat de forme variate de cultivare şi silvicultura şi de meseriile şi industriile asociate acestora.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1. CARACTERISTICILE AGRICULTURII EUROPENE

 Agricultură şi silvicultura, că utilizatori majori ai pământului, joacă un rol cheie în determinarea sănătăţii economiilor rurale, ca şi a sănătăţii peisajelor. Deşi agricultura poate fi mai puţin importantă pentru economia zonelor rurale decât este în mod normal, ea are o contribuţie valoroasă în creşterea economică şi susţinerea mediului. Agricultura UE nu este uni-dimensionala, aşa cum aţi putea fi tentaţi să credeţi. De fapt, cultivatorii pot îndeplini diferite funcţii, pornind de la producţia de hrană şi fibre şi până la managementul regiunilor rurale, conservarea naturii şi turism. Cultivarea poate fi deci descrisă ca având multiple funcţii.

 * Europa are un sector agricol modern şi competitiv, ocupând o poziţie dominantă pe pieţele mondiale, atât ca exportator major, cât şi că cel mai mare importator mondial de hrană, mai ales din ţările aflate în curs de dezvoltare.

* Are un sector agricol susţinut, care foloseşte metode de producţie sigure, curate, ecologice, care oferă produse de calitate în vederea atingerii cererilor clienţilor.

* Sectorul agricol al UE serveşte comunităţile rurale, reflectând tradiţiile şi diversitatea lor; rolul său este nu numai de a produce hrana, ci şi de a garanta supravieţuirea zonei rurale că zona în care unii oameni îşi petrec viaţa, muncesc sau o vizitează.

* Politica de agricultură a Europei este determinată la nivelul UE de către guvernele statelor membre şi aplicată de către statele membre. Implică sprijin pentru veniturile cultivatorilor, în timp ce îi încurajează să producă produse de o calitate înaltă, cerute de piaţă, încurajându-i să dezvolte cai adiţionale de îmbunătăţire a afacerilor în armonie cu mediul înconjurător.

1. Rolul agricultorilor

Printre multiplele sale funcţii nu trebuie să ignorăm faptul că cultivatorii sunt oameni de afaceri (şi femei) şi, contrar credinţelor populare, agricultura nu este o tocătoare de bani. Profitabilitatea fermelor este scăzută. Cultivatorii muncesc din greu pentru o recompensă relativ mică. Dacă cultivarea nu este profitabilă, atunci agricultorii existenţi îşi vor înceta activitatea, iar tinerii nu vor mai fi atraşi de agricultură. Asta va însemna un declin pe termen lung a industriei şi a zonelor rurale.

 

 

Principala preocupare a cultivatorilor este producţia de hrană. Pentru aceasta, ei folosesc tradiţii încetăţenite de-a lungul timpului care s-au contopit cu ştiinţa şi tehnologia modernă în scopul de a oferi hrană de bună calitate şi preţuri accesibile. Acest lucru implica folosirea unei combinaţii de îndemânare tradiţională şi ştiinţă, alături de cunoştinţe tehnice şi talent de marketing. Fermierii utilizează din ce în ce mai frecvent informaţii tehnologice în sprijinul producţiei şi eforturilor de marketing. La aceste atribute, cultivatorii trebuie să adauge din ce în ce mai mult managementul terenului şi expertize de mediu. În ultimii ani li s-a cerut cultivatorilor să includă siguranţă alimentară într-un repertoriu care includea deja sănătatea animalelor şi atribute ale bunăstării.

 Agricultura nu înseamnă numai producţii de recolte şi animale pentru consumul alimentar. Complexitatea unei profesii precum cea de agricultor cere cultivatorilor să joace mai multe roluri. Pentru mulţi dintre cultivatori este un stil de viaţă.

Nu se ştie sigur dacă mai există vreo profesie care să necesite acoperiea unei arii atât de vaste de abilităţi.

Majoritatea culturilor / fermelor sunt afaceri mărunte, de obicei de familie. Ele sunt, în multe zone rurale, o importanţă sursa de locuri de muncă şi actori importanţi în lumea rurală.

Cultivatorii joacă un rol pozitiv în menţinerea regiunilor rurale şi a mediului înconjurător, muncind pentru obţinerea unui viitor sigur şi profitabil pentru ei înşişi şi familiile lor.

Cultivatorii nu muncesc singuri. Ei sunt prima verigă în lanţul alimentar, uneori prelucrând produsele în propria fermă, dar cel mai adesea vânzându-le altora, care le transformă în produse alimentare pe care, în cele din urmă, consumatorii le găsesc în magazine.

2. Istoric al schimbărilor reuşite

ORIGINILE PAC

 PAC îşi trage rădăcinile din Europa de Vest a anilor 1950, ale cărei societăţi au fost afectate de anii de război şi în care agricultura fusese betegita, iar oferta de hrană nu putea fi garantată. Accentul s-a pus iniţial pe încurajarea unei mai bune productivităţi în lanţul alimentar, astfel încât consumatorii să beneficieze de o ofertă stabilă de hrană pe care să şi-o poată permite, dar şi ca să asigure că UE va avea un sector agricol viabil. PAC a început prin a oferi subvenţii şi preţuri garantate cultivatorilor, asigurându-le stimulentele necesare pentru a produce. Asistenţă financiară a fost asigurată pentru restructurarea agriculturii, în încercarea de a asigura dezvoltarea fermelor în mărime şi în management, precum şi în dezvoltarea unor aptitudini tehno-logistice astfel încât să fie adaptate climatul economico-socială de atunci.

 Percepţia populară este că PAC este o politică monolotica, care nu poate fi schimbată, creată pentru a lua din banii contribuabilior, în scopul de a recompensa un grup restrâns de oameni privilegiaţi pentru simplul fapt că locuiesc în mediul rural. În realitate, PAC a avut întotdeauna, şi continuă să aibă, motive clare ca să existe. Şi a evoluat în mod constant, pentru a reflecta nevoile în permanentă schimbare ale societăţii, mai degrabă decât a încercat să răspundă presiunilor venite din partea cultivatorilor. PAC de astăzi este foarte diferită de PAC din 1960.

 Deşi PAC a avut un mare succes în atingerea obiectivului de a îndrepta atenţia UE spre independenţa economică, din 1980 încoace UE a trebuit să se lupte cu surplusuri aproape permanente pentru majoritatea produselor, o parte dintre acestea fiind exportate (cu ajutorul subvenţiilor), altele fiind nevoiţi să le depoziteze sau să le dispună în interiorul UE. Aceste măsuri au avut un cost bugetar ridicat, a produs distorsiuni pe unele pieţe mondiale şi nu au servit întotdeauna celor mai bune interese ale agricultorilor, devenind astfel nepopulare printre consumatori şi plătitorii de taxe. În acelaşi timp, societatea a devenit din ce în ce mai preocupată de problemele de mediu.

 PAC trebuia să se schimbe… şi a făcut-o!

PAC ASTĂZI

Multe schimbări importante ale PAC au fost făcute în anii ’90. Limitarea producţiei a ajutat la reducerea surplusului şi un nou accent s-a pus pe sănătate şi pe protejarea mediului natural în agricultură. Cultivatorii au trebuit să privească mai mult înspre piaţă.

 Schimbarea accentului a inclus un nou element major- o politică de dezvoltare rurală care să încurajeze mai multe iniţiative rurale, dar care să şi ajute cultivatorii, în acelaşi timp, să diversifice, îmbunătăţească produsele lor în scopul de a-şi restructura afacerile. A fost impus un plafon pe buget pentru a reasigura contribuabilii că costurile PAC nu vor sPACa de sub control. În 2003 a fost convenită o nouă reforma.

Agricultorii nu vor mai fi plătiţi doar ca să producă hrană. Politica agricolă comună de astăzi este condusă de cerere. Ţine cont deplin de îngrijorările consumatorilor şi contribuabilior, în timp ce dă agricultorilor europeni liberatatea de a produce ceea ce piaţă cere. Pe viitor, marea majoritate a asistentei acordate cultivatorilor va fi plătită independent de ce sau cât produc. În trecut, cu cât produceau mai mult, cu atât primeau mai mulţi bani din subvenţii. Conform noului sistem, cultivatorii vor fi plătiţi în continuare pentru a menţine o anumită stabilitate, dar legătura cu producţia a fost ruptă. În plus, cultivatorii vor trebui să respecte mediul înconjurător, siguranţă alimentară şi standardele de bunăstare a animalelor.  Agricultorii care nu vor îndeplini aceste norme vor suferi reducerea plăţilor directe. Ruperea legăturii dintre subvenţii şi producţie va face agricultura UE mai competitiva şi mai orientată spre piaţă. Agricultorii vor fi liberi să producă în conformitate cu ceea ce consideră că este mai profitabil pentru ei, bucurându-se, în acelaşi timp, de o stabilitate dezirabilă a veniturilor.

 Seria de reforme a conturat un viitor mai clar pentru PAC, făcând mai clare valorile sale pentru întreaga societate.

2. Un record de care să fim mândri

 NOI CREŞTEM APROAPE ORICE

Geografia şi climatul permit Europei să producă aproape aproape orice tip de produse agricole. Pentru câteva produse, Europa este considerată a fi liderul mondial, de exemplu: măsline, ulei, vin, whisky şi alte spirtoase. În orice caz, UE este şi un importator major pentru diferite tipuri de produse.

 Aceste avantaje naturale, împreună cu beneficiile PAC, au dus la îmbunătăţiri rapide ale productivităţii, la o producţie mai mare, la securitate alimentară pentru majoritatea produselor şi, în final, la un surplus de multe bunuri agricole. A fost nevoie ca surplusurile să fie scoase de pe piaţă pentru a evita colapsul preţurilor pentru multe produse agricole.

 Îmbunătăţirile aduse eficienţei culturilor şi stimulentele oferite de PAC au dus la o creştere a producţiei de hrană faţă de până în 1960. S-au întâmplat îmbunătăţiri în producţie şi în nivelurile de independenţa economică. În acelaşi timp, veniturile cultivatorilor au înflorit, ajutate, în multe cazuri, de creşterea fermei, pe măsură ce unii fermieri au părăsit industria şi amalgamurile de ferme.

În anii ’80-’90 a adus măsuri în politica de agricultură prin care se încerca limitarea surplusului de produse. O varietate de măsuri a fost folosită (la început voluntar, apoi prin obligativitatea impusă agricultorilor de a nu mai cultiva o parte din pământ); cote fixe în producţia de lapte, cu penalităţi pentru ceea ce depăşeşte limita impusă; limite pentru recolta / numărul de animale pentru care poate cere subvenţii. Gradual, aceste politici au dat rod, iar surplusul a fost redus. Reformele PAC din anii ’90, în mare parte rezultate din acordul Organizaţiei Mondiale a Comerţului din 1995, au redus PACacitatea UE de a acorda subvenţii pentru export (aceste suventii erau oferite exportatorilor pentru produsele exportate pe pieţele mondiale din afară UE, în care preţurile sunt mai mici decât în Uniune).

Ca rezultat al acestor iniţiative, UE a redus subvenţiile pt export, în acelaşi timp menţinând şi chiar crescând exporturile din agricultură

4. Calitatea este cheia succesului

 CUM ÎNCURAJEAZĂ UE PRODUCŢIA DE HRANĂ DE CEA MAI BUNĂ CALITATE?

 Europa are multe regiuni diferite. Condiţiile pentru producţia agricolă variază. Regiunile diferite au metode de producţie specifice şi tradiţii culinare. Consumatorii europeni şi cei din întreaga lume demonstrează un interes crescut pentru calitatea acestor alimente. UE joacă un rol major în intensificarea acestor atribute ale calităţii.

 UE asigura calitatea hranei în mai multe modalităţi ca, de exemplu, prin măsuri de creştere a siguranţei şi igienei alimentelor, reguli de etichetare clare, regulamente privind sănătatea şi bunăstarea animalelor precum şi sănătatea plantelor, controlul reziduurilor de pesticide şi adezivi din hrana prin intermediul informaţiilor nutriţionale. Abordarea UE include monitorizarea strictă şi sisteme de control, în timp ce asigură funcţionarea efectivă a pieţei unice europene.

 Europa este recunoscută pentru diversitatea culturilor şi produselor agricole, care derivă din mediul său natural şi din metodele de dezvoltare dezvoltate de-a lungul secolelor. Alături de gastronomia fină, alimentele şi băuturile europene joacă un rol major în identitatea culturală a locuitorilor şi regiunilor Europei. Avantajul cheie al agriculturii Uniunii Europene este calitatea ridicată a produselor.

 O CĂUTARE CONTINUĂ A ÎMBUNATĂŢIRII

   Din ce în ce mai mulţi consumatori sunt dispuşi să plătească pentru garantarea calităţii, cu condiţia să vadă că primesc în schimb valori suplimentare. Pe o piaţă unică europeană de 454 milioane de consumatori, PAC asigura că produsele autentice pot fi uşor identificate, iar consumatorii nu sunt induşi în eroare de imitaţii ale unor produse. Statele membre au posibilitatatea de a folosi măsuri de politica sub umbrelă PAC, inclusiv stimulente în bani, pentru a încuraja fermierii să participe în mod voluntar în UE sau a stimula schemele naţionale care intenţionează să îmbunătăţească şi să garanteze calitatea produselor rezultate din agricultură.

Eforturile de îmbunătăţire a calităţii hranei au făcut întotdeauna parte din PAC, începând cu dezvoltarea marcării calităţii vinului în anii ’80 şi continuate în sectorul măslinelor, fructelor şi legumelor. Exemple de măsuri de îmbunătăţire a calităţii hranei luate în zonele PAC:

• sistemul de identificare a cărnii de vită şi regulile de marcare a cărnii, în scopul de a permite identificarea provenienţei cărnii pornind de la vânzarea cu amănuntul şi ajungând până la ferma de provenienţă;
• stimulente financiare pentru fermierii, în scopul de a stimula îmbunătăţirea calităţii produselor;
• încurajări specifice pentru trecerea spre agricultura organică.

 

 

2. PRODUSELE SPECIALE AU CARACTERISTICI SPECIALE

 

Natura excepţională şi calitatea anumitor produse derivă atât din locul de provenienţă, at şi din metodele folosite pentru realizarea acestora. Consumatorii şi comerţul cu hrana îşi cresc interesul pentru originile geografice ale alimentelor şi pentru alte caracteristici. UE recunoaşte acest lucru şi a dezvoltat trei “logo-uri” de calitate.

 Protejarea Desemnării Originii şi Protejarea Indicaţiilor Geografice (PDO şi PGI)- ambele se aplică produselor agricole şi alimentelor cu o legătură strânsă cu o anumite regiune sau un anumit loc. Un produs care poartă logo-ul PGI are caracteristici specifice sau o reputaţie asociată cu o anumită zonă, şi cel puţin un stagiu din procesul de producţie a avut loc în acea zonă. Exemple: “Clare Island Salmon”, “Arancia Rosa di Sicilia” şi “Dortmunder Bier”. Singurele alimente care pot purta aceste nume sunt somonul din Clare Island, Irlanda, portocalele roşii din Sicilia şi berea din regiunea Dortmund, Germania, alimente care îndeplinesc specificaţii de calitate particulare.

Un produs care poartă logo-ul PDO a dovedit caracteristici care rezultă numai din calitatea terenului şi din abilităţile producătorilor din regiune. Produsele PDO astfel necesita ca toate etapele producţiei să se desfăşoare în zona implicată. Exemple: “Huile d’olive de Nyons”, Queijo Serra da Estrella” şi “Shetland Lamb”. Cu alte cuvinte, doar uleiul de măsline dintr-o regiune recunoscută din vecinătatea Nyons din Franţa, brânză din zona Serra da Estrella din Portugalia şi carne de miel din Shetland Island din Marea Britanie, care întrunesc condiţiile exacte, pot folosi aceste nume şi logo-ul.

 Garantarea Specificului Tradiţional (TSG)- este un logo folosit pentru produse cu caracteristici distinctive şi care fie conţin ingrediente tradiţionale, fie sunt folosite metode traditinale în procesul de producţie. Printre produsele din această categorie se regăsesc pâinea “Kalakukko”, “Jamon Serrano” şi berea “Kriek”. Acestea au fost înregistrate de Finlanda, Spania, respectiv Belgia.

 Avantajele protejării indicatorilor de calitate sunt următoarele:

• oferă garanţii pentru consumatori referitoare la originea şi metodele de producţie ale produsului;
• transmite mesaje de marketing efective despre produsele de valoare;
• susţine afacerile rurale care produc produse de calitate, protejând marcă de imitaţiile neloiale.

 

Din iulie 2004, UE a înregistrat aproape 700 de indicatori geografici, desemnatori de origine şi de specialităţi tradiţionale. În plus, aproximativ 2000 de indicatori geografici pentru vinuri şi băuturi spirtoase de origine din UE şi din lumea a treia sunt protejate pe piaţa Uniunii Europene.

 

3.AGRICULTURA ORGANICĂ

 

 

Cultivatul organic este o metodă de producţie care menţine structura şi fertilitatea solului, promovează un standard înalt de bunăstare a animalelor şi evită utilizarea pesticidelor sintetice, ierbicidelor, fertilizatorilor chimicali, hormonilor şi antibioticelor, sau al organismelor modificate genetic. Cultivatorii folosesc tehnici care ajută la menţinerea ecosistemului şi reduce poluarea. Numai un număr limitat de aditivi şi adjuvanţi poate fi folosit în procesarea organică a hranei.

 Regulile UE garantează autenticitatea produselor obţinute prin cultivare organică, oriunde ar fi produse şi asigură marcarea produselor organice cu acurateţe. Prin lege, folosirea cuvântului “organic”, are acelaşi echivalent şi în alte limbi şi, în cazul alimentelor, este folosit numai pentru produsele rezultate din agriculatura organică. Acest lucru garantează consumatorilor calitatea şi siguranţa produsului organică pe care îl cumpăra.

 Agricultura organică a UE este unul dintre cele mai dinamice sectoare, în 2002 inregstrand aproximativ 4,4 milioane hectare (3,3% din totalul regiunii agricole) pe 150.000 de proprietăţi. Foarte mulţi cultivatori au îmbinat schemele de încurajare din cadrul programelor europene de dezvoltare rurală, pentru a transforma terenul agricol într-unul propice producţiei organice.

 Conştiinţa în creştere a consumatorilor vizavi de metodele de producţie a hranei şi de problemele legate de mediul înconjurător a contribuit la dezvoltarea rapidă a dezvoltării organice.

 Logo-ul UE Organic Farming este valabil pentru producătorii de hrană şi culturile agricole organice şi semnifica:

• cel puţin 95% dintre ingredientele produsului au fost produse pe cale organică;
• produsul este în concordanţă cu regulile schemei oficiale de inspecţie;
• produsul poartă numele producătorului, preparatorului sau vânzătorului, precum şi numele sau codul corpului de inspecţie.

 

 

Jumătate din terenul UE este cultivat. Acest fapt evidenţiază importanta activităţilor agricole pentru mediul naural al UE. Agricultură şi natura exercita o influenţă reciprocă puternică. Agricultura a contribuit de-a lungul secolelor la crearea şi prezervarea unei varietăţi de habitate semi-naturale valoroase. Astăzi, acestea formează numeroasele peisaje din UE şi adăpostesc o bogată varietate de animale sălbatice.

Legăturile dinre bogăţiile mediului natural şi practicile de agricultură sunt complexe. În timp ce multe habitate valoroase din Europa sunt menţinute prin cultivare extinsă şi o gamă largă de specii sălbatice se bazează pe aceasta pentru a putea supravieţui, practicile agricole pot avea şi un impact defavorabil resurselor naturale. Poluarea solului, apei şi aerului, fragmentarea habitatelor şi dispariţia vieţii sălbatice pot fi rezultatul practicilor agricole şi exploatării terenurilor inadecvate. Politicile UE, şi mai ales cele ale PAC, sunt deci din ce în ce mai predispuse să încerce să elimine riscurile degradării mediului înconjurător, încurajând cultivatorii să continue să joace un rol pozitiv în întreţinerea regiunii rurale şi a mediului natural.

Integrarea scopurilor legate de mediu în politica agricolă a început în anii ‘80. De atunci, PAC s-a adaptat rapid la susţinerea acestor scopuri. Obiectivele PAC includ sprijinul acordat agriculturii pentru realizarea rolului său multifuncţional în societate: producerea de hrană sigură şi sănătoasă, contribuţia la dezvoltarea zonelor rurale precum şi la protejarea şi intensificarea statusului mediului cultivat şi al biodiversităţii acestuia. Deasemenea, a fost important pentru UE să stabilească reguli comune pentru aprobarea organismelor modificate genetic (GMO) în agricultură.

 

4. METODELE DE AGRI-MEDIU

 

Schemele de agri-mediu au fost sprijinite de UE încă de când au fost introduse, în 1992. acestea încurajează fermierii să ofere servicii de mediu care merg dincolo de urmărirea practicilor agricole bune şi standardele legale de bază. Asistenta poate fi plătită agricultorilor care se înscriu voluntar să respecte angajamentele de agri-mediu pentru o perioadă minimă de cinci ani. Perioadele mai lungi pot fi reglementate pentru anumite tipuri de angajamente, în funcţie de efectele asupra mediului. Este obligatoriu pentru statele membre să ofere scheme de agri-mediu agricultorilor. Acest lucru ilustrează priorităţile politice ataşate acestor scheme.

Un mediu mai curat

 UE încearcă să ajute mediul prin:

• oferirea asistentei financiare pentru încurajarea schimbărilor, de exemplu, reducerea numărului de animale pentru un hectar de pământ, lăsarea necultivată a graniţelor de câmp, crearea iazurilor sau plantarea de garduri vii, trecând astfel peste metodele tradiţionale de agricultură;
• susţinerea materială pentru amortizarea costurilor de prezervare a naturii;
• insistarea că fermierii să respecte neapărat legile legate de mediul înconjurător (şi cele refeitorare la sănătatea consumatorilor, animalelor şi plantelor) şi vegherea asupra exploatării corecte a terenurilor dacă doresc să se califice pentru subvenţiile directe.

Organismele modificate genetic şi agricultură UE

 Legislaţia UE despre organismele modificate genetic funcţionează de la începutul anilor ’90 şi s-a extins şi redefinit de atunci. UE a introdus o legislaţie specifică în scopul de a proteja cetăţenii, sănătatea şi mediul înconjurător (creând în acelaşi timp o piaţă unică pentru biotehnologie). Există un proces de aprobare bazat pe o evaluare de la caz la caz a riscurilor la care sunt supuse sănătatea umană şi mediul, înainte ca orice GMO sau produs care este compus său conţine GMO (precum porumbul, răpită şi alte microorganisme) să fie eliberat în mediu sau plasat pe piaţă.

 Dezvoltările din interiorul PAC au avut loc nu numai datorită schimbărilor din agricultură, dar şi ca răspuns la cererile societăţii că întreg. Acestea include creşterea preocupării pentru siguranţă şi igiena alimentelor şi pentru bunăstarea animalelor. În aceste privinţe, PAC şi alte politici ale UE au fost considerabil întărite începând cu 1990.

 

 

5. SIGURANŢA ALIMENTARĂ

 Consumatorii europeni vor hrana sigură şi sănătoasă. Preocuparea UE este de a se asigura că hrana pe care o consumăm îndeplineşte aceleaşi standarde ridicate pentru toţi cetăţenii săi. Munca pentru îmbunătăţirea segurantei hranei este continuă. Scopul este de a asigura că legile siguranţei alimentare sunt comprehensibile pentru că toţi consumatorii să beneficieze de cât mai multe informaţii cu putinţă despre potenţialele riscuri şi ce poate fi făcut pentru a le minimiza.

 Siguranţa alimentară porneşte de la fermă / cultura agricolă. Regulile UE se aplică de la “fermă la furculiţa”, indiferent dacă hrana este produsă în UE sau este importată de oriunde altundeva în lume.

 Există patru elemente importante pentru strategia de siguranţă alimentară a UE:

• regulile referitoare la siguranţa hranei şi hrana animalelor;
• informaţii ştiinţifice independente disponibile public;
• acţiune de întărire a regulilor şi controlului proceselor;
• recunoaşterea dreptului consumatorilor de a alege, drept bazat pe informaţii complete despre hrana, de unde provine şi ce conţine.

Siguranţa limentara nu înseamnă uniformitate alimentară. Sistemul de asigurare a siguranţei alimentare este comun tuturor statelor UE, dar permite diversitatea metodelor de producţie şi specificul naţional.

 

6.SĂNĂTATEA ŞI SIGURANŢĂ ANIMALELOR

 

 Dacă hrana trebuie să fie sigură, animalele din care este făcută trebuie să fie sănătoase. Nevoia de a asigura sănătatea animalelor prin intermediul practicilor veterinare bune şi pentru prevenirea izbucnirea bolilor animale contagioase, febra ovinelor sau gripă aviară sunt priorităţile UE. Dacă se întâmplă să apară o boală, ea este atent monitorizată şi sunt luate măsuri pentru prevenirea răspândirii acesteia. Pentru a evita ca bolilr animalelor să intre în lanţul alimentar, toate animalele şi produsele de origine animală trebuie să îndeplinească cerinţe stricte referitoare la sănătate înainte să fie importate sau comercializate în interiorul UE.

 

 

Numărul în creştere de consumatori europeni este îngrijorat de bunăstarea animalelor care sunt crescute pentru carnea lor, pentru ouă sau alte produse de consum zilnic. Este un principiu care stă la baza politici UE acela că animalele nu ar trebui să fie supuse unor suferinţe/dureri inutile. Acest lucru este reflectat în reguli clare despre condiţiile în care găinile, porcii şi puii de animale ar trebui crescuţi şi în ce fermă animalele pot fi transportate şi ucise. Aceste reguli sunt actualizate periodic în funcţie de noile date ştiinţifice, şi sunt unele dintre cele mai riguroase din lume.

 Cercetările arată că animalele de fermă sunt mai sănătoase şi produc hrană mai bună dacă sunt tratate bine şi sunt PACabile să se poarte natural. Stresul fizic poate avea efecte adverse nu numai asupra sanatatiii animalului, ci şi asupra calităţii cărnii.

 

7. CONTRIBUŢIA PAC

 

Asigurarea siguranţei hranei şi standardele de bunăstare înalte nu sunt numai o chestiune de reglare. PAC oferă fermierilor stimulentele pentru a-şi îmbunătăţi performanţele în aceste zone. Intru-cat respectarea standardelor aduce beneficii societăţii că întreg, dar şi impune fermierilor costuri considerabile, UE oferă un sprijin financiar pentru a ajuta fermierii să aducă îmbunătăţiri acestor aspecte.

 Cu peste jumătate din populaţia celor 25 de state membre ale UE locuind în zonele rurale, care acoperă 90% din teritoriu, dezvoltarea rurală este o zonă vitală ca importanţă. Agricultură şi silvicultura sunt principalele exploatatoare ale terenului din zonele rurale, şi ca atare joacă un rol limportant că inima a comunităţii rurale şi că bază pentru o ţesătură socială puternică, pentru viabilitate economică şi pentru managementul resurselor naturale şi peisajelor.

 Numeroase sondaje de opinie instatele membre UE demonstrează clar că o regiune rurală vie şi susţinută are o importanţă foarte mare pentru cetăţenii europeni.

 

 

Natura şi regiunea rurală sunt locuri în care oamenii trăiesc, muncesc, călătoresc şi găsesc resurse esenţiale precum apa şi sol incare cultiva recolte şi hrănesc animalele pentru hrană. Mediul natural reflectă deci activităţile oamenilor care trăiesc în el. Oamenii au conturat întotdeauna mediul înconjurător în funcţie de nevoile lor, fie construind drumuri, poduri, case sau locuri de muncă. Activităţile agricole diferite produc peisaje, medii diferite precum păşuni pentru hrănirea animalelor, terenuri arabile pentru culturi agricole, livezi, crânguri şi podgorii.

 

 

8. MAI MULTE FONDURI PENTRU DEZVOLTAREA RURALĂ

 

 

În 2003, reforma PAC a inclus o întărire majoră a politicii de dezvoltare rurală prin reducerea plăţilor directe pentru fermele foarte mari şi transferul fondurilor spre măsurile de dezvoltare rurală.

 O altă măsură importantă este abordarea de jos în sus a parteneriatului public / privat, iniţiativa cunoscută sub numele de Leader+,  indiferent dacă proiectele de dezvoltare rurală sunt finanţate atât de UE cât şi de guvernele naţionale şi firmele private. Ideea de bază este de a oferi comunităţilor locale posibilitatea de a selecta şi finanţa proiecte care se potrivesc mediului local şi care pot avea beneficii pe termen lung. În plus, abordarea Leader încurajează generaţii de cai inovatoare care să furnizeze o dezvoltare rurală susţinută care, împărtăşită oamenilor din întreaga Europă, pot depăşi proiectul iniţial şi pot influenţa şi intensifică politicile de dezvoltare rurală.

 În prezent există mai puţini fermieri decât în trecut, şi nu mai lucrează singuri: au nevoie de serviciile oamenilor de afaceri pentru a pregăti propriul produs, să-l transforme şi să-l vândă. O sursă adiţională de venit este adesea oferită de vacanţele la fermă sau de magazinele fermei. Aceste activităţi funcţionează doar dacă fermierii pot face împrejurimile atractive, menţinând şi respectând mediul înconjurător. Familiile de agricultori şi oameniicare trăiesc şi muncesc inregiunile rurale sunt şi consumatori şi vor să beneficieze de mediul rural ca şi întreaga societate. Din aceste motive, scopul politicii de dezvoltare rurală este mai larg decât activităţile de “agricultură” tradiţională, incluzând măsuri de protecţie şi îmbunătăţire a mediului înconjurător, scheme de sprijin pentru comunităţile rurale şi de dezvoltare a economiei rurale că întreg.

 

 

9. DEZVOLATAREA RURALĂ

 

 

Asistenta acordată agricultorilor şi altor întreprinzători din zonele rurale:

- însuşirea de noi tehnici agricole şi noi meserii rurale

- asistenta oferită tinerilor agricultori pentru a pune bazele unei ferme

- asistenta oferită agricultorilor cu vechime pentru a ieşi la pensie

- folosirea serviciilor de consultanţă

- investiţii în agricultură/silvicultura

- modernizarea clădirilor şi maşinilor agricole

- asistenta acordată agricultorilor pentru a întruni standardele UE de mediu, bunăstare a animalelor şi sănătate publică

- suportul acordat pentru facilităţile de de procesare a hraneiin fermă, astfel încât fermierii să obţină un venit mai mare din produsele proprii, adăugându-le valoare

- asistenţă pentru produsele de marketing

- îmbunătăţirea calităţii produsului

- formarea de grupuri de producători în noile state membre

- sprijinul acordat agriculturii din zonele muntoase şi dinalte zone cu “handiPAC”

- reabilitrarea producţiilor agricole şi silvicole cu potenţial afectate

- realizarea de îmbunătăţiri adiţionale pentru bunăstarea animalelor

- facilităţi rurale

- încurajarea turismului

- îmbunătăţirea accesului la serviciile de bază pentru populaţia rurală

- măsuri de agri-mediu pentru un mediu inconjurataor mai bun

- compensări pentru agricultorii din zonele Natura 200

- împădurire

- măsuri de îmbunătăţire a managementului pădurilor

 Extinderea UE a inclus încă 10 state membre (Cipru, Rep. Ceha, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia) începând cu 1 mai 2004, o dată isorica pentru refacerea Europei după secole de divizări destructive generate de războaie şi conflicte ideologice. Europa ca întreg va avea de câştigat din asigurarea unei stabilităţi politice şi a securităţii, ca şi din extinderea pieţei interne a UE de la 180 la 454 milioane de oameni. Această piaţă extinsă va oferi şi oportunităţi noi şi importante pentru dezvoltarea agriculturii europene şi a politicii agricole comune.

Din punct de vedere numaric, impactul extinderii asupra agriculturii UE este unul dramatic. Un număr de încă 4 milioane de agricultori s-au adăugat la populaţia deja existenţa de agricultori ai UE de 7 milioane. Noile state membre au adăugat aproape 38 milioane hectare de teren agricol la cele 130 de milioane deja existente în UE- 15, o creştere de 30%, în timp ce producţia în UE va ceste cu aproape 10-20% pentru majoritatea produselor. Acest lucru confirmă că potenţialul de producţie agricolă al noilor membre state este departe de a fi epuizat.

Agricultorii din noile state membre au acces la piaţa unică europeană şi beneficiază de preţurile acesteia relativ stabile, plus plăţile directe (faza care este pe punctul de a atinge nivelul maxim) şi măsurile de dezvoltare rurală.

În ciuada progresului realizat în modernizarea şi restructurarea sectorului agricol care a avut loc în noile state membre (mai ales în ţările ex-comuniste), în ultimii ani una dintre provocările cheie au fost de a îmbunătăţi prosperitatea în agricultură şi în comuniatile rurale că întreg. Diferenţele de prosperitate în UE- 15 şi noile state membre sunt şi mai pronunţate în zonele rurale, din cauza combinaţiei dintre veniturile scăzute şi ratele mari ale şomajului din aceste zone, comparativ cu regiunile urbane (aceste discrepanţe sunt mai mari în noile membre state decât în UE- 15).

Aceasta este o provocare de care UE a început deja să se preocupe, creând noi măsuri de dezvoltare rurală, create pentrua se adresă situaţiilor specifice din noile state membre. De exemplu, există foarte multe ferme de “semi-subzistenta” în aceste state, care produc ceea ce consuma, dar şi vând o parte din producţie. Pentru a ajuta familiile de agricultori să facă faţă problemele cauzate de lipsa banilor până când fermă va fi restructurata astfel încât să devină viabilă din punct de vedere comercial, sprijinul fianciar este valabil până la cinci ani. Serviciile de consultanţă agricolă pot fi subvenţionate pentru a ajuta la asigurarea faptului că agricultorii primesc sprijin profesional în scopul de a desfăşura activităţi agricole într-o manieră care sprijină protehjarea mediului, pentru a-I ajuta să diversifice activităţile agricole sau pentru a-şi îmbunătăţi facilităţile. Există şi o investiţie specială sub formă de asistenţă pentru a-I ajuta pe agricultorii din noioe state membre să îndeplinească standardele UE referitoare la sănătatea şi igiena publică, bunăstarea animalelor şi siguranţa muncii.

 Este important de evidenţiat faptul că obligaţiile apartenenţei la UE se aplică imediat agricultorilor din noile state membre. Exemplu cheie este siguranţa alimentară care este o problemă extrem de importantă pentru consumatorii UE, astfel încât nici o abatere de la standarde nu poate fi luată neglijată.

 UE are contacte şi relaţii comerciale extinse cu ţările din lumea a treia şi cu blocurile comerciale. UE este un actor important în comerţul agricol mondial, fiind cel mai mare importator şi cel de-al doile mare exportator de alimente. UE joacă un rol crucial în stabilirea acordurilor mondiale de comerţ în Organizaţia Mondială a Comerţului. A încheiat chiar şi este inprocese de negociere pentru acorduri comerciale bilaterală cu ţări din lumea a treia, acorduri de comerţ liber cu statele vecine, acorduri speciale cu statele aflate în curs de dezvoltare, garantându-le acces preferenţial pe piaţa europeană, dar şi relaţii mai vaste de parteneriat cu grupurile regionale precum statele Americii de Sud din grupul Mercosur. UE este singurul mare grup comercial, printre celelalte naţiuni bogate, care nu numai garantează accesul preferenţial pe piaia sa pentru importurile provenind din statele aflate în curs de dezvoltare, dar chiar şi import cantităţi cosiderabile din aceste state.

 UE este un importator net de produse din agricultură, dar în acelaşi timp est este  şi exportator pentru alimente.

 UE a făcut eforturi majore pentru a redirecţiona politica agricolă spre instrumente mai transparente şi care să nu distorsioneze comerturile- mai ales prin renunţarea la metodele de plată a agricultorilor în funcţie de producţia realizată.

 

 

UE este şi cea mai mare piaţa pentru exporturile agricole dinstatele aflate în curs de dezvoltare şi deschide calea, printre naţiunile înstărite, spre garantarea scutirii de taxe vamale şi de cote a produselor care-şi au originea în ţări mai puţin dezvoltate.

 

10. IMPLICAREA ÎN REGULI COMERCIALE MULTILATERALE

 

UE este conştientă că dezvoltarea comerţului între toate statele lumii, fie că sunt mai mult sau mai puţin dezvoltate, trebuie să fie condusă de reguli multilaterale pentru beneficiul tuturor statelor, mai ales al celor aflate în curs de dezvoltare. De aceea, UE este un suporter puternic al Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi a jucat întotdeauna un rol activ în discuţiile şi negocierile  legate de comerţul agricol ale acestei organizaţii. UE este implicată în negocierile “Agenda de Dezvoltare Doha” (DDA), negocieri care propun un viitor comerţ liber pentru intensificarea peocesului de dezvoltare. În ceea ce priveşte agricultură, acordul încheiat în august 2004 a pavat calea pentru negocieri viitoare care ar putea oferi o mai mare liberalizare a comerţului agricol decât cea oferită de negocierile anterioare (“Runda Uruguay”). Acordul se blochează în reforma PAC a UE. Ar trebui să aducă o reducere substanţială a distorsionărilor comerciale agricole, eliminarea distorsionărilor comericale ale practicilor competitive pentru exporturi şi să contribuie la o deschidere seminificativa a pieţelor agricole care să permită un tratament special pentru produsele sensibile. Toate statele aflate în curs de dezvolatere vor beneficia de tratament preferenţial, permiţându-li-se să se liberalizeze mai puţin pentru o perioadă mai mare de timp.

 

 

11. CEL DE-AL DOILEA MARE EXPORTATOR MONDIAL- ŞI CEL MAI MARE IMPORTATOR

 

 

Agricultura europeană este un actor major pe pieţele mondiale de agricultură. Abilitatea agriculturii UE de a produce cantităţi mari de produse agricole, precum şi diversitatea şi calitatea acestor produse, demonstrează de ce UE a devenit um exportator major pentru multe produse alimentare.

Dar acesta nu este un drum cu sens unic. UE este şi cel mai mare importator de produse din agricultură din lume.

Exporturile nete ale UE au scăzut în aproape toate sectoarele începând cu 1990.

 

12. COMERŢUL CU STATELE AFLATE ÎN CURS DE DEZVOLTARE

 

 

Rapoartele UE referitoare la produsele agricole importate din statele aflate în curs de dezvoltare şi cele mai puţin dezvoltate este unul impresionant şi deja mult mai mare decât cel al SUA, Japoniei, Australiei şi Noii Zeelande la un loc.

 UE poate deci demonstra că nu este o fortăreaţă. Este un lider mondial care acţionează în scopul realizării unei îmbunătăţiri graduale inliberalizarea comerţului, folosind mijloace multi-laterale şi regional/bilaterale.

 PAC există de mai mult de 40 de ani ca una dintre cele mai importante politici pan-europene. Nu este deci surprinzător faprul că bugetul PAC a reprezentat o proporţie importantă din bugetul total al UE şi din cheltuieli. Această situaţie s-a modificat în prezent, cheltuielile PAC fiin limitate pe măsură ce alte politici ale UE au fost dezvoltate. Dar există câteva mituri despre costurile PAC care trebuie să fie risipite.

 În primul an al existenţei UE, PAC a reprezentat o proporţie seminificativa din cheltuielile bugetare, în două-trei ocazii. Disciplina bugetară strictă, dezvoltarea activităţilor UE în alte zone ale politicii şi o serie de reforme ale PAC au contribuit la reducerea acestei proporţii. PAC costa în trecut Uniunea aproximativ 50 de miliarde euro pe an. Aceasta reprezintă mai puţin de 50% din totalul bugetului UE. Mai puţin de 1% din GDP  este cheltuit pentru procentul de 5,5% de populaţie care se ocupă cu agricultură (în UE- 15, înainte de extindere). Nu numai că scade partea PAC din GDP-ul UE (de la 0,54% la începutul anilor ’90 până la 0,33%, cât se preconizează, în 2013), dar această parte scade mult mai repede decât cheltuieleile publice ale UE (de trei ori mai repede în decada 1993-2003).

 

Iar costurile PAC ar trebui văzute în context.  Suma totală este, de exemplu, mai mică de jumătate din cheltuielile pentru bunăstare ale Germaniei. În medie, fiecare cetăţean contribuie cu aproximativ 2 euro pe săptămână pentru finanţarea PAC, adică aproximativ preţul unui kilogram de mere. Acesta este departe de a fi un preţ ridicat de plătit pentru o hrană sănătoasă su o zonă ruarala vie. Iar aceşti bani au ajutat să se realizeze schimbări importante. Mai puţini bani pentru subvenţiile pentru export, mai puţin pentru sprijinul comerţului, dar mai mult pentru asistenţă directă a producătorilor şi pentru dezvoltarea rurală.

 

 

13. CONTROLUL BUGETAR

 

 

PAC operează cu un set strict de parametri. Limitele bugetare sunt stabilite pentru a controla cheltuielile dintr-un an şi de-a lungul anilor. Limitele bugetare care se aplicau pentru UE-15 au fost ajustate să ia în considerare costurile extinderii pentru perioada de după 2006. În orice caz, limitele preconizate pentru măsurile comerciale şi asistenta directă pentru perioada 2007-2013 nu permit creşterea intermeni reali şi vor deveni de la an la an mai restrictive. În acelaşi timp, PAC a fost reformat (de trei ori în 10 ani), parţial printr-o targhetare mai bună şi prin controlul chetuielilor. Cheltuielile PAC au fost îngheţate (în termeni reali) până în 2013. Acestea vor fi atent controlate- un nou mecanism de control al disciplinei financiare este introdus inscopul de a asigura ca plafonul de cheltuieli nu este depăşit.

 Costurile PAC indică o evoluţie clară:

- un procent scăzut din GDP-ul UE (de la 0,54% la 0,43% la 0,33%)

- un procent mai mic din bugtul UE

- un procent mai mic din totalul cheltuielilor UE

- o modificare seminificativa în maniera de suport

 

 

 

Foarte mulţi oameni nu înţeleg motivul pentru care agricultorii sunt plătiţi pentru a face agricultură. Iniţial scopul era de a asigura că hrana să fie disponibilă întotdeauna şi la preţuri stabile, şi că agricultorii să aibă venituri rezonabile şi regulare, indiferent de modificările climatice. PAC a evoluat ,şi acum, mai mult ca niciodată, are grijă de întreaga societate europeană. În plus, UE a depus eforturi cresute pentru a include cetăţenii în formarea politicilor şi pentru a-I ţine în legătură cu PAC.

 Cetăţenii de astăzi au nevoie să nu mai fie deranjaţi de nesiguranţă legată de sănătatea şi nesiguranţa hranei. Ei trebuie să fie siguri că oferta de hrană disponibilă este una adecvată cerinţelor lor. Preocupările lor sunt acum axate mai mult pe metodele de producţie a hranei şi a faptului dacă este acordată suficientă atenţie cerinţelor comerciale, cerinţelor de mediu, siguranţei hranei, calităţii acesteia şi bunăstării animalelor.

 Şi cetăţenii sunt astfel mult mai implicaţi în luarea deciziilor. Acest lucru se întâmplă pe mai multe căi:

 - consultări formale şi informale prin conferinţe, dialoguri ale societăţii civile şi comitete consulative;

 - consultări video şi prin internet;

 - campanii de supraveghere şi informare;

 - descentralizarea procesului de luare a deciziilor la nivel regional şi local referitoare la formarea şi implementarea politicilor agricole. În plus, Parlamentul European va avea puteri noi inprocesul de creare a deciziilor PAC, făcând posibilă o altă sursă de influenţa inproces.

 Cetăţenii trenuie să fie conştienţi că PAC nu este separată şi condusă de “Bruxelles”. Se realizează prin negocierea dintre cele 25 de state membre. Şi operează pe terenul statelor membre. Rolul Comisiei Europen este de a asigura că este condusă eficient şi corect.

 Reducerea graduală costurilor reale ale PAC sunt dovada vie a abilităţii PAC de a răspunde dorinţelor cetăţenilor. PAC se adaptează la ceea se potriveşte cel mai bine statelor membre.

 

 

Concluzii

 

Rolul UE în agricultură a fost totdeauna acela de a ajuta în:

- asigurarea unei oferte stabile de hrană sigură şi disponibilă oricui pentru întreaga populaţie;

- oferirea unor standarde de viaţă rezonabile pentru agricultorii din UE, permiţând să se dezvolte o industrie agricolă modernă

- asigurarea faptului că agricultura poate fi dezvoltată în toate regiunile UE.

 Pe măsură ce PAC s-a dezvoltat şi a devenit mai sofisticat, în concordata cu necesităţile cetăţenilor UE, următorilor factori li s-a acordat o importanata mai mare:

- vegherea asupra bunăstării societăţii rurale;

- îmbunătăţirea calităţii hranei Europei;

- garantarea sănătăţii hranei;

- asigurarea protejării mediului înconjurător pentru generaţiile viitoare;

- asigurarea unor coditii mai bune pentru sănătatea şi bunăstarea animalelor;

- realizarea acestor obictive la costuri minime pentru bugetul UE (care se bazează mai mult pe contribuabili, cetăţenii de rând).

  UE are un model particular de agricultură care răspunde cerinţelor societăţii civile- în termeni de aşteptări referitoare la producerea hranei, siguranţa hranei, standardele de mediu şi conservarea zonei rurale, relaţiile cu lumea aflată în dezvoltare (comerţ agricol) şi valoarea banilor şi taxelor. PAC este cel care livrează toate acestea. A fost un drum lung de la susţinerea supra-productiei spre o producţie orientată sper piaţă şi un sistem prietenos pentru mediul înconjurător. Dar această “evoluţie verde” va continua.

 PAC-ul de astăzi este o politică aleasă de societatea noastră. Puţini îşi pot imagina cum ar fi regiunea rurală a UE şi hrana fără PAC. Este nevoie de sprijinul consumatorilor, contribuabililor şi al societăţii pentru a preveni riscul lăsării în paragină a terenurilor, degradării mediului rural, şomajului şi chiar declinul social al multor zone rurale. În plus, PAC şi alte politici ale UE au dus la crearea inei pieţe unice pentru bunurile provenite din agricultură UE şi a contribuit la poziţia de actor mondial major al UE în cea ce priveşte agricultură şi hrană.