Drept

Autorul Teodor Popescu, în lucrarea „Politologie”, menţionează că este imposibil să înţelegi politica drept fenomen social fără a cunoaşte subiectul, obiectul şi esenţa ei. Se ştie că principalul, obiectul politicii, este măria sa "puterea", iar esenţa politicii este lupta pentru acapararea şi realizarea puterii.

Conştient sau intuitiv, străduinţa omului, precum şi a altor subiecte politice, de a avea putere sau de a domina asupra altora, e stimulată şi justificată de priorităţile care le oferă puterea în repartizarea bunurilor materiale şi a valorilor spirituale.

Pornind de la cele spuse, e firesc să ne întrebăm ce e puterea şi cum este tradusă ea în viaţă, cum este materializată? La explicarea acestui fenomen şi-au adus contribuţia mulţi gânditori ai trecutului antic: Confucius, Platon, Aristotel; ai Evului Mediu şi perioadei moderne: Machiavelli, Hobbes, Locke, Kant, Hegel, Marx, Weber ş.a.

Şi în prezent această noţiune prezintă un interes deosebit pentru mulţi specialişti din lume. Politologul american Robert Dali, de exemplu, subliniază că puterea înseamnă posibilitatea unei persoane sau a unui grup de a influenţa asupra altor indivizi sau grupuri. Această idee e concretizată printr-un exemplu foarte simplu: „Puterea A asupra lui B este capacitatea lui A de a izbuti ca B să facă ceea ce el singur, fără influenţa lui A, niciodată nu ar fi făcut”.

Investigaţiile la acest compartiment efectuate de sociologii francezi au dus la formarea a două concepte:

• Adepţii primului concept susţin că puterea e un specific, o particularitate a societăţii, adică societatea cu toate instituţiile ei nu e altceva decât un produs al activităţii oamenilor transformat într-o forţă ce-i determină strict direcţia de activitate.
• Adepţii celuilalt concept văd în putere o formă specifică activitate reciprocă a oamenilor în cursul căreia un individ sau un grup acţionează asupra comportării altui individ sau grup cu scopul de a produce anumite schimbări.

În dicţionarul rus al lui V. I. Dali noţiunea de putere este tratată astfel: „Puterea este capa­citatea şi posibilitatea de a influenţa într-o măsură oarecare asupra activităţii şi comportamentului oamenilor prin intermediul mijloacelor voinţei, autorităţii, dreptului, constrângerii”.

Puterea în societate se manifestă sub un spectru extrem de larg. Ea poate fi divizată în putere economică, politică, de stat, socială, de grup, personală etc. În diverse sisteme social-politice ea apare ca putere despotică, absolută, constituţională, parla­mentară, prezidenţială. În domeniul ştiinţei, savanţii utilizează noţiunea dată pornind de la specificul disciplinei ştiinţifice. Filozofii vorbesc despre puterea legilor obiective, economiştii - despre puterea economică, politologii - despre puterea politică, credincioşii - despre puterea lui Dumnezeu. Termenul "putere" este folosit şi cu sens de putere fizică, militară, puterea cuvântului, frumosului, puterea de atracţie, puterea divină, etc. Credem că aici e binevenită fraza spusă de filozoful francez Emili Shortie: "Puterea e inexplicabilă şi în aceasta e forţa ei".

În cadrul diferitelor activităţi oamenii neiniţiaţi în politică deseori confundă puterea cu instrumentele ei, adică cu statul şi sistemul politic al societăţii, cu mijloacele ei - dirijare, administrare, cu metodele ei - constrângere, convingere, violenţă.

Mulţi iden­tifică puterea cu autoritatea care, având mult comun, totuşi se deosebesc în esenţă, de asemenea, se confundă puterea cu administrarea, care sînt în raporturi strânse, dar nu sînt identice. Evident, fără administrare e imposibil să utilizezi puterea şi fără putere e imposibil să administrezi. Puterea este un element al administrării, este izvorul forţei, coloana vertebrală a administraţiei Procesul administrării reprezintă realizarea voinţei autoritare a acelui ce administrează, ce are putere pentru a-şi atinge scopul.

Principalul în putere, dominanta, este voinţa autoritară. Aceasta e forţa, e potenţialul ce pune în mişcare puterea. Puterea ca atare încă nu înseamnă nimic. Trebuie să ştii să te foloseşti de ea, adică trebuie create relaţii de putere. Pentru apariţia lor e nevoie de trei elemente. În primul rând, sînt necesare nu mai puţin de două subiecte, care pot fi persoane individuale, colective (partide, grupuri, asociaţii etc.). În al doilea rând, e nevoie de ordinul (decizia, ordonanţa) aceluia care realizează puterea. Ordinul trebuie însoţit de unele sancţiuni pentru cazul în care nu este îndeplinită voinţa sa. Al treilea element este subordonarea acelora asupra cărora se răsfrânge puterea.

Puterea este prezentă în societate în calitate de dominantă politică şi, totodată, ca sistem al organelor de stat. Dintre toate formele de manifestare a puterii, puterea politică este cea mai importantă. Ea se caracterizează prin reala posibilitate a subiectelor (guvern, partid, clasă, grup, persoană, mişcare politică etc.) de a-şi promova (transpune) voinţa prin intermediul politicii. Decizia politică e dominantă faţă de alte decizii. Noţiunea putere politică e mai largă decât puterea de stat. Se ştie că puterea politică se înfăptuieşte şi activează nu numai în cadrul statului, ci şi cadrul altor unităţi ale sistemului politic al societăţii (partid, mişcări sociale, organizaţii de tineret etc.). Activitatea unora dintre ele poate fi şi în opoziţie faţă de politica şi puterea de stat.

Puterea politică obţine realizarea scopurilor şi prin metoda constrângerii realizată prin intermediul statului. Însă el nu utilizează mod obligatoriu constrângerea. Cel mai mult această metodă e folosită când sînt epuizate posibilităţile de influenţă ideologică şi morală, de organizare şi stimulare economică.

E important de menţionat faptul că puterea de stat, spre deosebire de puterea politică, fiind chiar şi parte componentă a ei, numai ea dispune de monopolul asupra dreptului de a folosi constrângerea. Numai ei îi aparţine dreptul de a emite legi obligatorii pentru toţi şi de a dispune de un aparat de constrângere (armată, poliţie, judecată, procuratură), care-i asigură respectarea şi îndeplinirea funcţiilor sale.

Pentru utilizarea puterii se folosesc nu numai metodele de constrângere, cu toate că în conştiinţa oamenilor puterea e identificată cu forţa. În calitate de instrumente ale puterii pot fi folosiţi şi aşa factori ca: bogăţia, postul, cunoştinţele, experienţa, informaţia, deprinderile, precum şi capacitatea de organizare. Analizând potenţialul unora din factorii numiţi, putem menţiona că în etapa actuală de dezvoltare a societăţii este inacceptabilă dorinţa de a exercita puterea asupra altora, folosind numai forţa, violenţa, puterea fizică.

Există în prezent şi alte tipuri de putere. Societatea i-a dat omului şi aşa instrumente cum este bogăţia (unul dintre cele mai universale şi puternice), cu care se poate vinde şi cumpăra totul, în cazul dat, bogăţia are aspectul puterii economice. Ţinem să menţionăm că şi informaţia poate fi folosită ca instrument al puterii, evident, poate deveni putere numai în mâinile aceluia care dispune de informaţie şi poate să intervină prin intermediul ei. Puterea informaţională pătrunde în sfera relaţiilor sociale, căpătând o importanţă de sine stătătoare.

E cunoscut că puterea în societate are un carac­ter elitar. În fond, ea este efectuată de o pătură ce formează o minoritate neînsemnată în societate. Deseori ea are la dispoziţie toate instrumentele puterii, însă stabilitatea în societate nu poate fi garantată fără consimţământul majorităţii populaţiei. Fără recu­noaşterea dreptului de guvernare, fără legitimare, puterea nu are sorţi de izbândă.

O importanţă deosebită în stabilitatea politică o are legitimi­tatea puterii. Practica demonstrează că fără legitimitate puterea nu poate rezista în nici o unitate administrativă de orice rang şi grad ar fi ea. Legitimitatea poate fi determinată prin nivelul sau gradul de recunoaştere a puterii de stat, a instituţiilor statale de către marele public. Puterea poate să devină legitimă atunci când cetăţenii simt că ea satisface suficient interesele lor.