Drept

Autorul Teodor Popescu, în lucrarea „Politologie”, menţionează că în ştiinţa politică există mai multe versiuni asupra modalităţii de constituire a partidelor politice. O parte din specialişti susţin că apariţia partidelor politice este legată de crearea grupurilor parlamentare, iar mai apoi şi a comitetelor electorale în cadrul adunărilor politice.

În acest sens avem şi unele exemple. În aprilie 1789, deputaţii diferitor provincii în Stările Generale din Franţa vin la Versailles cu intenţia de a apăra unele interese cu caracter local. Iar printre primii care au organizat întruniri regulate (cluburi politice) au fost deputaţii bretoni, care mai apoi elaborează şi un program de acţiune pe care îl promovează, fiind cunoscuţi deja şi cu numele de iacobini. Exemplul dat, în câteva linii de subiect, ilustrează calea formării unui partid politic în sens larg, de la manifestarea unor interese de grup la constituirea unei organizaţii, iar apoi la elaborarea unor concepţii sau programe cu menirea de a apăra şi a promova scopurile politice pe scară focală şi naţională.

Al doilea exemplu este oferit de evenimentele anului 1848 în Franţa, când, în baza unor idei comune, deputaţii Constituantei se reunesc pe grupuri în diferite localuri din Paris, republicanii moderaţi într-un local, moderaţii catolici în altul, cei din extreme stingă în al treilea, gruparea centru-dreapta în al patrulea etc. Aceste reuniri au pus baza cluburilor politice, iar apoi şi a parti­delor.

Este cunoscută şi o altă cale de formare a partidelor. La sfârşitul sec. al XlX-lea, ca o consecinţă a exploziei sentimentele; egalitare, ia amploare constituirea partidelor socialiste. În anul 1899, Congresul Sindicatelor britanice a hotărât să creeze partidul laburist ca organizaţie electorală şi parlamentară. în ultimele decenii ale aceluiaşi secol iau naştere şi partidele creştin-democrate. Aşa, spre exemplu, in Belgia clerul a hotărât să creeze un tip de comitete şcolare cu aspect religios angajate să apere educaţia creştină a copiilor ameninţată de avansarea şcolii laice şi pe baza lor mai apoi s-au constituit partidele politice creştine. Asociaţiile combatanţilor primului război mondial din Italia şi Germania au pus temelia partidului fascist italian şi a celui naţional-socialist german.

Pe parcursul evoluţiei sale societatea umană a cunoscut mai multe forme de organizare a partidelor ce aveau orientări şi bază socială diferită. Printre ele pot fi enumerate partidele confesioniste, ce prezentau grupări de cetăţeni uniţi conştient şi benevol în organizaţii politice după criterii de credinţă. Altă formă de organizare sînt partidele regionale. Ele prezintă interesele locale ale reprezentanţilor diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau a diferitelor părţi ale unui teritoriu naţional neajuns încă la unificare. Partidele regionale caută să opună interesele regionale statului sau naţiunii întregi.

Partidele naţionale într-un stat federal nu sînt partide politice în sensul obişnuit al cuvântului, adică ordinare, fiindcă nu urmă­resc scopul de a conduce efectiv statul în care au luat naştere, nu direcţionează interesele lor după anumite concepţii generale, ci doresc numai să obţină pentru etniile (naţiunile) pe care le reprezintă concesii care ar contribui cel puţin la obţinerea auto­nomiei, dacă nu la independenţa lor.

Partidele de concepţie. În statele federale democrate contemporane orientarea politică a cetăţenilor este liberă şi nicidecum ei nu-s îndemnaţi să se grupeze în partide după principiul naţional. O dată ce naţionalităţile au ajuns să fie egale în drepturi şi deosebirile între ele, din punct de vedere politic şi social, s-au şters, de vreme ce drepturile lor sunt identice, e mai bine ca ei, considerându-se cetăţeni de rând ai ţării, să se grupeze în partide după concepţii.

În linii generale, putem constata că partidele politice s-au format şi pot să se formeze nu numai pe baza marilor grupări sociale, dar pot avea ca sursă şi organizaţii nepolitice cum ar fi diferite fronturi şi fracţii, grupuri de presiune, cluburi, lobbi etc.

Această situaţie a dat posibilitate unor savanţi (E. Burke) să pună în lumina zilei conceptul că partidul este o organizaţie a unor oameni care se unesc pentru a promova împreună interesele naţionale pe baza unor principii acceptate de toţi.

Analizând geneza partidelor politice din ţările Occidentului, ajungem la concluzia că ele au apărut într-un sistem politic pluralist, democrat. Cu totul altă situaţie a fost în Estul Europei şi în ţările în curs de dezvoltare, în care viaţa politică pe bază democratică abia prinde viaţă. În majoritatea cazurilor partidele politice s-au format o dată cu instituirea statului independent, evident lovindu-se de un deficit de cadre competente, experienţă şi, în acelaşi timp, de un vid instituţional. Acelaşi proces are loc şi în Moldova.

În literatura de specialitate mai sunt indicate partidele de clasă şi de masă.

Partidele de clasă. În secolul al XIX-lea, când au luat naştere primele partide moderne, societatea era mai polarizată, mai dispersată datorită celor două tendinţe sau orientări politice deseori antagoniste. Forţele dominante urmăreau să păstreze structura şi privilegiile vechi, sprijinindu-se pe nobilime aristocraţie, cler, armată, formând astfel grupările sale în paria mente, ca apoi în secolul nostru să se instituie comitetele electorale preocupate de organizarea şi obţinerea avantajului de alegeri Aceste forţe formează nucleul partidelor conservatiste şi neo-conservatiste, liberale, radicale. Ele au o structură organizatorică relativ slabă, descentralizată şi fără o disciplină de vot. Aceste partide sînt cunoscute în istorie ca partide de clasă sau de cadre Ele în principiu caută să-şi păstreze structura veche, nu urmăresc scopul de a recruta un număr mare de aderenţi, ci pun accentul pe personalităţi, pe popularitatea acestora.

Spre deosebire de partidele de clasă, există şi partidele de masă, membrii cărora sînt reprezentanţi ai păturilor sociale largi, mai puţin avute. Ele sînt partide numeroase şi, respectiv, le este caracteristic o structură mai rigidă de organizare, cu o anumită disciplină impusă membrilor, cu plata cotizaţiilor ca sursă principală de existenţă a partidului, discutarea permanentă a problemelor e interes comun ale membrilor de partid. În Europa, primele partide de masă au fost create de mişcările socialiste şi comuniste, iar mai târziu şi de alte mişcări. Funcţionarea unui partid de masă cu milioane de membri e greu de imaginat fără o organizare, structură rigidă, centralizată şi fără un aparat ierarhizat. În rândul partidelor de masă sînt incluse şi cele fasciste, struc­tura internă a cărora avea un caracter semimilitar. Membrii acestor partide erau supuşi unui antrenament analogic soldaţilor, purtau uniforme paramilitare, salutau şi defilau ca la o paradă militară, învăţau să mânuiască armele. Aveau şi o subordonare strict ierarhică.

În partidele de masă de orientare social-democratică sînt prezente diverse grupuri social-profesionale ce creează fracţiuni. De regulă, ele se organizează în jurul unor lideri politici, care s-au dovedit a fi mai activi în apărarea intereselor grupului social respectiv. Fracţionismul nu e practicat în partidele de masă de tipul comunist sau fascist. Şi nu numai că nu este practicat, ci este chiar interzis.

Sunt apreciate ca partide de masă şi cele două partide din SUA: republican şi democrat. Ele chiar de la bun început au fost de masă, desfăşurând o activitate permanentă pentru recruta­rea de noi adepţi. La aceasta a contribuit şi sistemul electoral care se deosebeşte de cel al ţărilor europene.

Un loc aparte în evoluţia partidelor de clasă, de masă din Vestul sau din Estul Europei, cît şi în genere în viaţa tuturor partidelor a avut şi o are baza lor socială. Baza socială a partidelor întotdeauna a cunoscut o schimbare continuă, dictată de modifi­cările permanente din viaţa politică, economică, culturală a societăţii. În secolul al XIX-lea, în ţările occidentale, în perioada de apariţie a partidelor politice, forţele ce pretindeau la putere erau prezentate în persoana partidelor conservatoare şi a celor liberale, care reflectau interesele aristocraţiei vechi pe de o parte şi ale burgheziei noi industriale şi comerciale pe de altă parte. Aceste forţe alcătuiau baza lor socială.

Îmbunătăţirea considerabilă a nivelului de viaţă a oamenilor muncii, schimbarea componenţei de clasă în favoarea plasei mijlocii, susţinerea din partea partidelor socialiste şi Comuniste a echilibrului de forţe ce s-a format în cadrul sistemului capitalist - toate acestea au influenţat mult asupra transformărilor radicale din Vestul Europei şi asupra bazei sociale a partidelor politice.

Istoria evoluţiei partidelor politice în estul Europei se deosebeşte cu mult de cea din Occident. În Rusia, după revoluţia bolşevică din anul 1917, toate partidele care nu împărtăşeau ideologia comunistă au fost lichidate, împreună cu toată baza socială: burghezia, nobilimea şi alte pături sociale înstărite.