Garanţiile civile sunt mijloace juridice extrinseci raportului de obligaţie, menite să contribuie la conservarea anumitor bunuri în vederea executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la despăgubirea creditorului când executarea reală nu mai are loc.
În sens larg, garanţiile obligaţiilor cuprind:
- mijloace preventive menite să conserve unele bunuri ale debitorului în vederea executării silite a creanţei (dreptul de retenţie, indisponibilizarea anumitor bunuri);
- mijloace de asigurare a executării în natură a obligaţiei (arvuna, clauza penală);
- garanţii propriu-zise sau reparatorii care asigură creditorului garantat o situaţie avantajoasă faţă de ceilalţi creditori numiţi chirografari cu ocazia executării silite.
În sens restrâns şi într-o clasificare tradiţională, garanţiile se împart în raport cu izvorul şi obiectul lor.
- Clasificarea garanţiilor după izvorul lor
În raport cu izvorul lor, garanţiile se clasifică în convenţionale şi legale. Garanţiile convenţionale (contractuale) se stabilesc prin voinţa părţilor exprimată într-un contract accesoriu grevat pe obligaţia principală garantată.
Garanţiile legale (extracontractuale) izvorăsc direct din lege, independent de voinţa părţilor.
- Clasificarea garanţiilor în raport cu obiectul lor
După obiect, garanţiile se clasifică în două grupe: garanţii personale şi garanţii reale.
Garanţiile personale rezidă într-un angajament asumat de o altă persoană decât debitorul principal faţă de creditor. Obligaţia de a garanta datoria altuia poate să ia naştere în anumite situaţii direct din lege, fără a fi nevoie de consimţământul garantului cum este cazul răspunderii comitentului pentru prejudiciile cauzate de fapta prepuşilor săi.
Garanţiile reale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin afectarea unuia sau mai multor bunuri din patrimoniul debitorului pentru despăgubirea preferenţială a unui anumit creditor, în vederea asigurării executării obligaţiei asumate.
Garanţiile reale considerate a fi un drept real cu privire la un bun sunt însoţite de dreptul de urmărire şi de dreptul de preferinţă aparţinând creditorului.
Garanţiile reale se clasifică la rândul lor în:
- garanţii reale cu deposedarea debitorului de bunul afectat ca garanţie (gajul);
- garanţii reale fără deposedarea debitorului (ipoteca şi privilegiile).
Spre deosebire de celelalte garanţii reale care au o reglementare distinctă în Codul Civil sau în alte legi speciale, dreptul de retenţie nu este reglementat de Codul Civil sub forma unei instituţii aparte. Existenţa lui se deduce dintr-o serie de texte răzleţe când, într-o materie sau alta, legea (Codul Civil) acordă creditorului dreptul de a refuza, atât timp cât nu s-a plătit datoria, restituirea unui lucru aparţinând debitorului sau cu toate că nu a primit acel lucru printr-un contract de gaj.8 Dreptul de retenţie ni se prezintă ca un adevarat drept real de garanţie imperfect în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să ţină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea lui, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun9.
Astfel, acest drept este conferit vânzătorului (art.1322 Cod Civil), depozitarului (art 1618,1619), comoştenitorului ţinut la raport (art 771), cumpărătorului cu pact de răscumpărare (art 1377), locatarului sau chiriaşului (art 1444), lucrătorului ce lucrează cu materia primă a clientului (art 508), posesorului unui lucru furat şi vândut în târg (art 1910), creditorului gajist (art 1694), proprietarului expropriat (art 481). La rândul său Codul Comercial certifică existenţa dreptului de retenţie în art 815 în ceea ce priveşte mărfurile vândute dar nepredate atunci când cumpărătorul a fost declarat în faliment. Desigur această enumerare nu este limitativă. Astăzi este unanim admis ca dreptul de retenţie poate fi stabilit oricând pe cale convenţională printr-un contract nenumit.10
In lipsa unei reglementări exprese, complete şi generale din Codul Civil, teoria dreptului de retenţie este opera doctrinei.
Tratatele mai vechi relatează pe larg lupta dintre partizanii interpretării limitative şi cei ai interpretării extensive, respectiv între cei ce susţineau că dreptul de retenţie nu există decât în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege pe de o parte şi cei care opinau că el reprezintă un principiu general al dreptului nostru civil care îşi găseşte aplicabilitate ori de câte ori există o legătură între o datorie şi un obiect; cazurile prevăzute de lege nefiind decât aplicaţii practice ale acestui principiu general în anumite materii. Cel de-al doilea principiu a sfârşit prin a se impune.
Elementul de bază pe care se întemeiază facultatea conferită creditorului este conexitatea obiectivă dintre un lucru şi o datorie, astfel spus, să existe un debitum cum re iunctum. Această conexiune poate fi uneori corelată cu un contract-de exemplu de depozit-însă ea poate fi, alteori, total desprinsă de un contract preexistent; de exemplu chiar posesorul de rea-credinţă al unui bun imobil revendicat de adevăratul proprietar poate reţine imobilul până ce i se vor restitui conform legii cheltuielile făcute cu bunul.11
In acest context trebuie remarcat faptul că noţiunea de conexiune a datoriei cu lucrul trebuie interpretată foarte larg. Astfel, se consideră că există conexiune nu numai când creanţa s-a născut în legătură cu lucrul, dar şi atunci când deţinerea lucrului şi creanţa corelativă sunt prilejuite de acelaşi raport juridic-de exemplu reţinerea de către mandatar a lucrurilor pe care le-a primit pentru mandant, până ce acesta îi va achita cheltuielile făcute pentru îndeplinirea mandatului.12 In toate cazurile pentru că dreptul de retenţie să poata fi aplicabil se cere ca bunul referitor la care se invocă să fie proprietatea exclusivă a celui ce este debitorul deţinătorului, în ceea ce priveşte cheltuielile pretinse.
Uneori, dar nu întotdeauna dreptul de retenţie poate constitui o expresie a excepţiei de neîndeplinire a contractului, aplicabilă nu doar contractelor sinalagmatice propriu zise ci şi aşa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte. Sfera sa de aplicabilitate este însă mult mai largă. Spre deosebire de excepţia de neexecutare a contractului, care are un caracter relativ, întrucât izvorăşte dintr-un raport contractual sinalagmatic, putând fi înlăturată prin executarea parţială a obligaţiei principale, dreptul de retenţie are un fundament obiectiv; el este opozabil tuturor, precum şi indivizibil, adică se extinde asupra întregului bun până la achitarea integrală a datoriei.13
Deşi mai putin energic decât celelalte garanţii dreptul de retenţie îşi relevă însă eficacitatea pe plan practic. Fără a putea opune celorlalţi creditori chirografari vreo clauza legală de preferinţă, retentorul, deşi creditor chirografar, în virtutea excepţiei izvorâte din dreptul de retenţie, este plătit înaintea celorlalţi, dreptul de retenţie producând astfel, în atare situaţie, efecte asemănătoare privilegiului.
Mai consider a fi util a aminti ca retenţia se poate exercita asupra oricărui lucru mobil sau imobil, susceptibil de detenţiune materială (chiar şi asupra titlului constatator al dreptului de proprietate).
Natura juridică
Cu privire la natura juridică a dreptului de retenţie vechii autori au discutat timp îndelungat dacă el îmbracă caracterele unui drept real sau pe cele ale unui drept personal.
Partizanii teoriei dreptului real se bazau pe argumentul opozabilităţii erga omnes al acestuia.Se admite într-adevar, în general, că dreptul de retenţie ar fi opozabil tuturor: proprietarului lucrului, creditorilor chirografar ai acestuia, creditorilor privilegiaţi sau ipotecari, terţilor achizitori ai bunului al căror titlu este posterior detenţiunii lucrului şi, în principiu, oricăror terţi.
Impotriva acestui punct de vedere susţinătorii tezei dreptului personal obiectează că, deşi opozabil erga omnes, dreptul de retenţie nu conferă titularului lui două atribute deosebit de importante: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. Ca atare, el nu constituie un drept real, ci un drept personal cu atribute specifice, care constau tocmai în această opozabilitate generală.14
Nu putem să nu remarcăm lipsa de consistenţă a acestei teze. Deosebirea de esenţă dintre drepturile reale şi cele personale (sau de creanţă) porneşte de la faptul că aceste drepturi reale îndreptăţesc pe titularii lor să exercite anumite prerogative în legătură cu un lucru fără intervenţia activă a altor persoane care, în calitate de subiecte pasive, neindividualizate, nu au altă obligaţie decât aceea de a nu face nimic de natură să stânjenească exerciţiul acestor prerogative. Ele nu presupun însă un raport direct între o persoană şi un lucru. Esenţa drepturilor reale este deci opozabiliatea erga omnes. Drepturile personale sunt definite la rândul lor prin aceea că titularii lor nu pot pretinde subiectelor pasive ale unui raport juridic dat să efectueze o anumită prestaţie, realizarea dreptului nefiind cu putinţă decât-nemijlocit-prin această îndeplinire. Dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă nu sunt, în opinia noastră, esenţiale drepturilor reale, ci simple consecinţe ale acestuia.
Lipsa lor va configura un drept real sui generis dar nu îl va transforma într-un drept presonal atâta timp cât elementele esenţiale, respectiv opozabilitatea erga omnes se păstrează. Dispariţia consecinţelor nu atrage niciodată pe cea a cauzei, raportul logic este întotdeauna invers. Afirmaţia că ar există drepturi personale erga omnes contrazice însăşi definiţia acestora.15
Astfel putem concluziona afirmând că dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, opozabil erga omnes,o garanţie pur pasivă care nu conferă atributul de urmărire, indivizibil, conferind o simplă detenţie precară şi nu o posesie.
Trăsături caracteristice
Dreptul de retenţie, deşi de natura reală, nu conferă titularului sau cele două atribute: de urmărire şi de preferinţă şi nici posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi plătit din preţul obţinut, aşa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor mobile, care îşi poate realiza creanţă fie pe calea dării în plată, sub controlul justiţiei, fie pe calea vânzării lucrului la licitaţie, spre a fi alocată cu preferinţă asupra preţului.
Dreptul de preferinţă conferă titularului sau o simplă detenţiune precară, astfel încât existenţa lui nu duce la dobândirea fructelor (această prerogativă aparţine proprietarului) afară de cazul în care prin convenţie s-a stabilit astfel16 şi nici la dobândirea prin uzucapiune a proprietăţii lucrului.
Odată cu achitarea integrală a datoriei încetează dreptul la retenţie şi ia naştere în sarcina retentorului obligaţia de restituire. Aceasta presupune existenţa în sarcina creditorului retentor a obligaţiei de conservare a bunului precum şi răspunderea sa pentru pieirea sau stricăciunea lucrului provenită din culpa sa. Culpa este apreciată cu maximum de exigenţă, răspunderea operând nu numai pentru dol şi culpa lata ci şi pentru culpa levis deoarece dreptul de retenţie profită debitorului restituirii lucrului.
Acordarea dreptului de retenţie neoperând un transfer de proprietate, face ca riscul pieirii fortuite a lucrului să fie suportat de către creditorul restituirii lucrului. Deşi pieirea lucrului nu face să înceteze dreptul de retenţie, creanţa garantată nu se stinge şi nici nu se diminuează corespunzător valoarea lucrului pierit.
La rândul sau creditorul restituirii lucrului are obligaţia de a despăgubi pe retentor pentru toate cheltuielile necesare şi utile făcute cu conservarea acestuia.) Obligaţia de restituire a cheltuielilor depinde de natura acestora: cele necesare vor fi restituie integral, iar cele utile doar în masura în care au creat un spor de valoare şi nu au fost disproporţionate în raport de valoarea lucrului. Proprietarul lucrului, la rândul sau trebuie să despăgubească pe creditorul retentor pentru toate daunele cauzate de lucru cu ocazia deţinerii acestuia.17
In ceea ce priveşte posibilitatea acordării dreptului de retenţie pentru garantarea obligaţiilor reciproce de restituire a prestaţiilor executate în temeiul unui act juridic nul există o controversă.
Intr-o primă opinie s-a afirmat că excepţia dreptului de retenţie-şi deci imposibilitatea restituirii imediate a lucrului-este inadmisibilă, deoarece el s-ar grefa pe un act juridic nul care, în nici un caz, nu poate genera o soluţie de fapt contrară intereselor ocrotite prin dispoziţiile legale imperative. Acordarea dreptului de retenţie, ar duce, pe cale ocolită, la menţinerea unor efecte ale actului juridic lovit de nulitate, de vreme ce deţinătorul lucrului ar avea posibilitatea de a-l folosi şi după constatarea nulităţii, prin aceasta micşorând în mod sensibil interesul sau de a urmări executarea creanţei. In sprijinul acestui punct de vedere s-au adus şi dispoziţiile Decretului nr 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, ale cărui efecte ar fi înlăturate, de vreme ce creditorul ar obţine conservarea dreptului sau la restituire pe timp nelimitat, redobândirea posesiei bunului neputându-se face decât după executarea creanţei. Aşadar, dreptul de retenţie ar opera, în esenţă, împotriva prevederilor art 1 alin 3 din Decretului nr 167/1958. Inadmisibilitatea acordării dreptului de retenţie în acest caz s-a motivat şi pe necesitatea asigurării unei identităţi a efectelor nulităţii. Acordându-se dreptul de retenţie creditorului care a intrat în posesia lucrului în temeiul unui act juridic nul, înseamnă a recunoaşte acestuia o situaţie juridică mult mai avantajoasă şi garanţii de care nu ar putea beneficia creditorul care nu a intrat în posesia bunului.
In cea de-a doua opinie, spre care înclinăm se recunoaşte posibilitatea acordării dreptului de retenţie motivat de faptul că instituirea acestei garanţii nu tinde la menţinerea efectelor nulităţii, ci, dimpotrivă la accelerarea desfiinţării efectelor sale faţă de toate părţile şi restabilirea situaţiei anterioare, sub rezerva că exerciţiul dreptului de retenţie să nu fie incompatibil cu interese majore, interese care sunt în măsura să sprijine şi să urgenteze repunerea părţilor în situaţia anterioară. Dreptul de retenţie îşi relevă eficacitatea practică deoarece fiind lipsit de folosinţă lucrului, debitorul se va grăbi să-şi achite datoria, pentru a reintra în posesia lucrului.
Referitor la aspectele de ordin procesual, de regulă dreptul de retenţie se invocă pe cale de excepţie, în cauze ce au ca obiect acţiuni în restituirea lucrului. Cu toate acestea, în opinia noastră nimic nu se opune ca dreptul de retenţie să fie invocat şi pe calea unei contestaţii la executarea unei hotărâri privind restituirea (exista si opinia contrara),ori de cate ori dreptul de retenţie s-a născut ulterior hotărârii de restituire sau dacă în procesul dintre părţi problema restituirii sau a evacuării nu a fost discutată în mod de sine stătător, pentru ca detentorul să fie în situaţia de a-şi face toate apărările. In această ultima ipoteză ne referim în principal la hotărârea ce pune capăt unui proces de partaj, când, potrivit practicii devenite constante a Tribunalului Suprem, se consideră că hotărârea pronunţată privind partajarea bunurilor este executorie prin ea însăşi, cât priveşte restituirea lucrurilor de către cel care la deţine ori, după caz, evacuarea lui, fără a mai fi necesară nici o acţiune în restituire sau în evacuare. In măsura în care problema restituirii sau a evacuării nu a fost discutată în mod expres în procesul de partaj, ceea ce a făcut ca detentorul să nu poată invoca dreptul sau de retenţie, considerăm că trebuie să i se recunoască posibilitatea ca pe calea contestaţiei la executare, să poată opune dreptul sau de retenţie, obligând astfel pe reclamant să-şi execute şi el obligaţia ce-i revine (de a-i plăti de exemplu sulta pe care eventual o datorează sau cheltuielile făcute cu lucrul-desigur în ipoteza în care există un debitum cum re iunctum).18 Dacă s-a recunoscut posibilitatea rezolvării pe calea contestaţiei la executare a unor probleme care ţin de fondul pricinii19, cu atât mai mult se justifică posibilitatea recunoaşterii dreptului de retenţie pe această cale, de vreme ce aceasta nu s-a putut face în timpul procesului de partaj ori el s-a născut după pronunţarea hotărârii ce se execută.
Recunoaşterea dreptului de retenţie pe calea contestaţiei la executare suspendă executarea începută în baza hotărârii de partaj până la achitarea integrală a sultei iar în temeiul art 16 lit c din Decretul nr 167/1958 prescripţia executării în privinţa predării lucrului se întrerupe fără a se întrerupe şi prescripţia executării silite.
8 Victor Dan Zlatescu-Garantiile creditorului,Bucuresti,Editura Academiei,1970, pag 67;
9 Constantin Statescu,Corneliu Barsan-Drept civil.Teoria generala a obligatiilor,Bucuresti,Editura All, 1995,pag 409;Trib. Mun.Bucuresti,s a IV-a civ.,dec. nr. 1273/1992 in Culegere de practica judiciara civila pe anul 1992,cu note de I.Mihuta, Editura Sansa SRL,Bucuresti,pag.81;
10 Victor Dan Zlatescu-op cit,pag 71-72;
11 Liviu Pop-Teoria generala a obligatiilor, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997,pag 457;
12 Victor Dan Zlatescu,op cit,pag 324;
13 Monna-Lisa Ghinea-Unele probleme referitoare la dreptul de retentie in Revista Romana de Drept nr 11/1983,pag10-11;
14 Victor Dan Zlatescu,op cit,pag 325;
15 Victor Dan Zlatescu,op cit,pag 326;
16 Trib.Suprem,s.civ.,dec.nr.281/1982 in RRD nr.12/1982,pag 61-62;
17 Monna-Lisa Ghinea-op cit,pag 11-12;
18 Trib. Mun.Bucuresti,s. a IV-a civ.,dec. nr. 264/1992 in Culegere de practica judiciara civila pe anul 1992,pag 82;
19 Alexandru Lesviodax-Contestatia la executare in matere civila, Editura Stiintifica,Bucuresti,1967,pag 70-80;