Este incontestabil faptul că suveranitatea (putere;, politică) aparţin poporului. Însă faptul în ce mod poate exercita poporul ceea ce aparţine, pe bună dreptate, trezeşte discuţii.
Ţările lumii însă îmbrăţişază doctrina lui Montesquiou cai observat că deoarece aceasta nu este cu putinţă în statele mari şi va da naştere la multe neajunsuri în statele mici, trebuie ca poporul să facă prin reprezentanţii săi tot ce nu poate face el însuşi.
Astfel delegarea puterii de către popor unor reprezentanţi aleşi e o necesitate inevitabilă, în reprezentare îşi află geneza sa parlamentară în calitate de corp reprezentativ împuternicit să exercite putere; expresie a voinţei poporului.
O dată cu apariţia Parlamentului a apărut şi noţiune; reprezentare ca mijloc de exercitare a puterii, şi de aici şi noţiunea regim reprezentativ definit ca formă de exercitare indirectă a suveranităţii de către popor prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi ca ansamblu de autorităţi publice învestite cu acest drept.
Ari. 60 din Constituţie califică Parlamentul drept organ reprezentativ suprem al poporului, stabilindu-i locul de frunte în ierarhia autorităţilor publice. Cum am observat din clasificarea autorităţilor publice. se află într-o ierarhie, sau mai bine spus, într-o ordine stat unor principii, ele nu se află în relaţii de subordonare.
Este adevărat că Parlamentul, reglementând prin norme de drept raporturile subiecţii, se află pe o treaptă superioară faţă de celelalte autorităţi din stat şi s-ar părea că, deoarece el este cel care comandă, toţi ar trebui să i se supună.
Funcţiile Parlamentului R.M. Funcţiile Parlamentului constituie o problemă mult discutată în literatura de specialitate, pornindu-se de la celebra teorie a separării puterilor în stat care fixează puterea legislativă ce izvorăşte din funcţia inerentă a statului de a emite legi.
La acest capitol întotdeauna este văzut Parlamentul ca unică autoritate legislativă, ca organ reprezentativ suprem. Dar, după cum am menţionat deja, funcţia legislativă nu este singura cu care este înzestrat Parlamentul.
Aici se află punctul de plecare al multiplelor viziuni asupra funcţiilor parlamentului: cîte funcţii, care le este limita, nu depăşesc ele limitele stabilite de teoria separării puterilor în stat. Şi pe bună dreptate, dacă Parlamentul îndeplineşte şi funcţii legislative, şi executive, şi guvernamentale, cum poate fi atunci aplicată teoria separării puterilor. Funcţia legislativă sau de edictare a legilor este determinată în primul rînd de art.80 care stabileşte că Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului. La aceeaşi funcţie se referă şi lit. a) din arii care fixează una din atribuţiile de bază ale Parlamentului adoptări de legi, hotărîri şi moţiuni. Această reglementare vorbeşte mai mult o funcţie de deliberare decît legislativă, deoarece prevede şi dreptul de a adopta hotărîri şi moţiuni. Activitatea, sarcina principală a parlamentului constă în exprimarea voinţei generale prin legi sau, astfel spus, destinaţia parlamentului constă în realizarea funcţiei legislative, funcţie proprie şi obligatorie, inconfundabilă cu altă funcţie. Parlamentul este în drept să adopte hotărâri, şi moţiuni, însă nu este obligat, avînd posibilitate să delege acest drept altcuiva, iar funcţia legislativă cu titlu principal n-o poate delega nimănui. In concluzie, putem afirma că şi legile, şi hotărîrile, şi moţiunile adoptă în cadrul deliberării după anumite proceduri.
Funcţii secundare. Funcţia guvernamentală. în literatura de specialitate se discuta dacă o asemenea funcţie este caracteristică parlamentului şi dacă ea se înscrie în cele trei funcţii stabilite de teoria separaţiei puterilor în stat. Însăşi teoria separaţiei puterilor este o problemă mult discutată şi criticată, deoarece competenţa autorităţilor publice nu corespunde întocmai cu distincţia funcţiilor făcute de Montescquieu.