Constituie ansamblul de norme juridice ce vizează raporturile sociale fundamentale care se nasc, se modifică sau se sting în sfera instaurării, menţinerii şi exercitării puterii publice, ca putere statală.
Într-o altă concepţiune poate fi privit ca disciplina juridică ce abordează acea parte a dreptului public intern care grupează regulile aplicabile statului, determinându-i obligaţiile ce-i revin, puterile al căror titulari sunt, precum şi organizarea internă (Leon Duguit).
Dreptul constituţional reprezintă o ramură principală a dreptului public, având un obiect specific de reglementare.
Particularităţile dreptului constituţional (criteriul obiectului reglementării juridice)
Raporturile de drept constituţional sunt:
- raporturi juridice fundamentale, reglementate de Constituţie şi alte norme de drept constituţional;
- iau naştere, se modifică, se sting în sfera instituirii, menţinerii şi exercitării puterii publice ca putere statală;
- cel puţin unul dintre subiectele raporturilor de drept constituţional deţine o competenţă specifică de drept constituţional şi este un subiect calificat, fie prin această competenţă de care dispune, fie
prin prioritate de competenţă acordată de Constituţie faţă de un alt subiect de drept constituţional.
Subiectele raporturilor de drept constituţional sunt :
- statul, fie deţinătorul puterii publice, fie un organ reprezentativ (Parlamentul, Guvernul, Preşedintele);
- poporul – deţinătorul suveranităţii consacrate la art. 2 din Constituţia României, unde se arată: „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”;
- partidele, formaţiunile politice şi alte organizaţii cu caracter politic (de exemplu, când propun candidaţii la alegeri);
- cetăţenii, sunt subiecte de drept constituţional fie în mod individual (drept de vot), fie în mod colectiv (organizarea în circumscripţii electorale).