In perioada 1989-1990 Europa, fiind cuprinsă de valul unor transformări, schimbări politice epocale, s-a prăbuşit imperiul socialist de tip sovietic, iar trei state multinaţionale, URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia, s-au dezintegrat transformîndu-se în 22 de state noi. O dată cu aceasta s-au declanşat conflicte etnice sîngeroase (Rusia-Cecenia, Georgia-Abhazia, Armenia-Carabahul de Munte-Azerbaîdjan. Moldova-Transnistria-Găgăuzia, lugoslavia-Bosnia-Herţegovina) soluţia tuturor problemelor fiind văzută în autodeterminare.
Problema autodeterminării este destul de complicată, am spune chiar un teren periculos, cu diverse opinii şi nu întotdeauna ştiinţifice. De la bun început trebuie de înţeles că principiul autodeterminării este expresia dreptului popoarelor de a dispune de propriul teritoriu în scopul întemeierii statelor naţionale. Aici apare problema, cine poate fi considerat popor distinct. Vom reaminti criteriile de identificare a poporului: un ansamblu de indivizi care se bucură de următoarele trăsături comune: o tradiţie istorică comună; identitate etnică; omogenitate culturală; unitate lingvistică; afinitate ideologică sau religioasă un teritoriu comun; viaţă economică comună ansamblu de indivizi trebuie să fie format dintr-un anumit număr de membri; ansamblul de indivizi ca un întreg trebuie să aibă voinţa de a fi identificat ca popor sau conştiinţa de a fi popor.
La o analiză atentă a acestor criterii vom desprinde unele elemente definitorii: teritoriu comun; tradiţie istorică comună; identitate etnică, omogenitate culturală, conştiinţa şi voinţa de a fi identificat ca popor. Dacă vom compara aceste elemente cu definiţia dată Naţiunii drept comunitate istorică de oameni, constituită pe parcursul formării comunităţii teritoriale, a relaţiilor economice, a limbii literare comune, a trăsăturilor specifice ale culturii şi psihologiei naţionale, vom observa o identitate care demonstrează o strînsă legătură între naţiune şi popor.
Deci, poporul nu poate fi văzut pur şi simplu ca un ansamblu de indivizi care locuiesc pe un anumit teritoriu. Dacă am admite aşa ceva, inevitabil ne-am trezi într-o bună zi cu sute de "popoare " care ar pretinde dreptul la autodeterminare. Aici un răspuns clar îl oferă şi dreptul internaţional, deoarece el măsoară puterea atractivă a principiului de naţionalităţi, privit sub unghiul dreptului popoarelor de a dispune de ele înseşi, drept care se cheamă autodeterminare.