Drept

1. Opinia publică ca fenomen social

1.1. Conceptul şi esenţa opiniei publice

Pentru a determina conceptul de opinie publică, este necesar a de­semna iniţial sensul cuvintelor care formează îmbinarea "opinie publi­că". Se consideră că termenul opinie provine de la latinescul "opinio", care derivă de la "opinari" - a formula o părere. Termenul public de­semnează un personaj colectiv înzestrat cu reflecţie colectivă. Deci, opinia publică nu este altceva decât părerea formulată de către public.

Este necesar a menţiona că fenomenul opinie publică a fost dintot-deauna în atenţia gânditorilor timpului, ei încercând să pătrundă în mis­terele lui, să-l pună în corelaţie cu societatea, statul, democraţia etc.

Astfel, încă în epoca sclavagistă sofiştii rezervau opiniei publice un loc esenţial în statul democratic. Protagoras considera că anume ea trebuie să judece ce este echitabil şi ce este inechitabil, ce este adevă­rat şi ce este fals. Aristotel, în lucrarea sa Politica, contrapune opinia individuală opiniei majorităţii, accentuând posibilităţile mai vaste ale acesteia de a judeca despre operele muzicale şi poetice. Totodată, ma­rele filosof sublinia importanţa utilizării opiniei publice ca organ con­sultativ în statul democratic; prin aceasta populaţia simplă, cetăţenii liberi se implică în conducerea statală.

Fenomenul de opinie publică a fost în centrul atenţiei gânditorilor şi în epoca feudală. Se consideră că anume atunci a apărut noţiunea de opi­nie publică - "public opinion". Pentru prima dată această noţiune a fost utilizată de scriitorul englez Solsberry în secolul al XII-lea în scopul de a desemna susţinerea morală a parlamentului de către populaţia ţării.

În sec. XVI-XVII ideea participării poporului la dirijarea stata­lă este reflectată în operele umaniştilor Th.Morus, T.Campanella, N.Machiavelli. În Utopia Th.Morus menţionează importanţa adunări­lor populare, necesitatea discutării unor probleme în mod public. În Oraşul Soarelui Campanella susţine ideile egalităţii sociale, acordă populaţiei mature dreptul de a-şi exprima în mod particular opiniile despre ceea ce este bine şi ce este rău în societate, despre laturile pozi­tive şi negative ale persoanelor aflate la conducerea ţării. Nicolo Ma-chiavelli, în lucrarea sa Principele, caracterizând conştiinţa politică şi acţiunea politică, denotă că purtătorul concret al puterii politice este principele, care însă, pentru a putea conduce, trebuie să cunoască opi­niile şi dispoziţiile poporului.

În perioada capitalistă gânditorii se ridică la o treaptă mai înaltă în dezvăluirea fenomenului de opinie publică. Astfel, Thomas Hobbes (1588-1679), filosof materialist englez, încearcă să pătrundă în esenţa opiniilor, considerându-le o reflectare a unor necesităţi sociale. După părerea lui, ele au o deosebită importanţă social-practică, deoarece influenţează acţiunile oamenilor. A dirija bine cu opiniile oamenilor înseamnă a dirija bine cu acţiunile lor şi, astfel, a contribui în cele din urmă la menţinerea armoniei în societate.

Un aport esenţial în dezvoltarea teoriei despre opinia publică, despre factorii care influenţează formarea opiniei publice l-au adus iluminiştii francezi din sec. al XVIII-lea Jean-Jacques Rousseau, Helvetius şi Holbach. Astfel, Rousseau, în lucrarea sa Contractul so­cial (1762), elaborează un sistem al drepturilor democratice, a cărui transpunere în viaţă ar duce la crearea unei societăţi ideale, asigurând principiile democratice general umane.

Pornind de la situaţia diferită a oamenilor în societate, de la divi­zarea intereselor în personale, de grup, sociale, Helvetius şi Holbach au ajuns la concluzia că acestea şi determină caracterul contradictoriu al opiniilor oamenilor. Ei considerau că diversitatea mare de concepţii este rezultatul interesului personal, care se schimbă în dependenţă de necesităţile oamenilor, de caracterul gândirii şi condiţiile de viaţă.

Primul care a elaborat o concepţie integră despre opinie este He­gel (1770-1831). Filosoful german a determinat subiectul şi obiectul opiniei publice, demonstrând legătura lor dialectică, a elaborat condiţi­ile şi factorii dezvoltării opiniei publice, precum şi formele manifestă­rii ei. În lucrarea sa Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural şi de ştiinţă a statului (1821) Hegel lămureşte opinia publică reieşind din conceptul organizării statale, în care evidenţiază, de rând cu puterea legislativă şi cea guvernamentală, momentul con­sultativ - elementul de castă. Acest element include în sine conştiinţa publică ca o generalizare empirică a concepţiilor şi a gândurilor mul­tora. Hegel tratează opinia publică ca un fenomen general, substanţial, veridic, care reflectă tendinţele adevărate ale realităţii. El consideră că în opinia publică se reflectă principiile echităţii sociale, rezultatul diri­jării statale, eficacitatea sistemului de legi, precum şi starea generală a tuturor lucrurilor. Mecanismul de bază al formării opiniei publice este discuţia. Anume în timpul discuţiilor este posibil a evidenţia acel ge­neral care există în opiniile individuale, precum şi a ajunge la anumite raţionamente veridice.

Un aport considerabil la dezvoltarea conceptului de opinie publică în perioada contemporană l-a adus sociologul francez Gabriel Tarde (1843-1904), care a definit opinia publică ca o grupare momentană, mai mult sau mai puţin logică, de judecăţi care, răspunzând unor pro­bleme de actualitate, se găsesc reproduse în numeroase exemplare - în persoane aparţinând aceleiaşi ţări, aceluiaşi timp şi aceleiaşi societăţi.

Fenomenul opiniei publice continuă să rămână şi în prezent un obiect de discuţie pentru cercetători. Conştientizând importanţa socia­lă a opiniei publice, sociologii încearcă să pătrundă în esenţa ei, să lămurească provenienţa fenomenului. Astfel, în gândirea sociologică contemporană există două modalităţi de abordare a opiniei publice: gnoseologică şi sociologică. Din punct de vedere gnoseologic, opinia publică este considerată drept reflectare a realităţii la anumite niveluri ale conştiinţei sociale. Adepţii punctului de vedere sociologic susţin caracterul social determinativ al opiniei publice, accentuând rolul şi importanţa funcţionării opiniei publice în societate.

Există unele încercări (V.V. Şaronov, B.D. Parâghin, A.Moiseev, L.Cerkasov) de a atribui opinia publică domeniului psihologiei socia­le, de a o plasa într-un rând cu dispoziţiile, voinţa colectivă, tradiţiile comunităţilor sociale.

Cercetătorii ruşi V.M. Hvostov, B.A. Gruşin, V.S. Paderin în­cearcă să definească opinia publică prin "atitudine", "raţionament eva-luativ", "stare a conştiinţei".

Deosebit de interesant abordează conceptul de opinie publică so­ciologul rus M.K. Gorşkov, care consideră că opinia publică poate avea trei niveluri de autoexprimare. La primul nivel ea se manifestă ca un raţionament de evaluare; la al doilea nivel - ca o poziţie, motiv şi devine o verigă de legătură dintre spiritual şi practic; la al treilea nivel opinia, în care este materializat potenţialul nivelurilor precedente, e capabilă de a se pronunţa ca o atitudine practică şi de a se manifesta ca un act de comportament.

Aşadar, în cazul dat se accentuează capacitatea opiniei de a se transforma dintr-o formaţiune spiritual abstractă într-o formaţiune spi­ritual practică şi de a apărea în calitate de forţă materială.

Din cele expuse putem concluziona că diferiţi autori tratează din diferite unghiuri de vedere esenţa fenomenului de opinie publică, evi­denţiind o latură a lui sau alta, atribuindu-l la un nivel al conştiinţei sociale sau la altul, ori, în cele din urmă, la formele cunoaşterii logice.

Pornind de la conceptul că orice fenomen trebuie să fie anali­zat în mod complex, multiaspectual, integrator, considerăm că cea mai aproape de adevăr este următoarea definiţie dată opiniei pu­blice: "Opinia publică este o manifestare specifică a conştiinţei sociale, o construcţie spirituală complexă, care este exprimată în aprecieri verbale sau nonverbale şi caracterizează o atitudine la­tentă sau manifestă a grupurilor sociale mari faţă de problemele actuale ale realităţii".

Această definiţie dezvăluie fenomenul sub toate aspectele lui: esen­ţa, elementul structural central, caracterul spiritual-practic, subiectul şi obiectul opiniei publice.

1.2. Structura, obiectul şi subiectul opiniei publice

În literatura de specialitate s-a conturat deja o structură destul de bine definită a opiniei publice, care include: aprecierile sociale, com­ponentele social-psihologice (orientări, valori), elementele cunoaşterii raţionale (cunoştinţele teoretice şi empirice despre obiect), reprezentă­rile, componentele volitive.

Aprecierea socială este elementul principal al opiniei publice, în jurul căruia se grupează toate celelalte. Prin apreciere socială noi înţe­legem exprimarea atitudinii subiectului faţă de obiect. Atitudinea este o manifestare latentă sau manifestă a intenţiilor, dispoziţiilor subiectu­lui faţă de obiect, care reiese din însăşi poziţia socială, interesele şi opţiunile lui. Aprecierile sociale pot fi de diferite orientări: pozitive, negative, neutre.

Schema 1

Structura opiniei publice

Componentele social-psihologice includ: valorile şi orientările. Acestea din urmă reprezintă predispunerile subiectului de a acţiona. Orientările sociale reflectă orientările valorice ale indivizilor ca repre­zentanţi ai diferitelor grupuri sociale, ai societăţii în general. Orientări­le valorice se schimbă sub influenţa condiţiilor obiective şi a factorilor subiectivi, fapt ce se reflectă nemijlocit în starea opiniei publice. Ori­entările sociale se exprimă prin dispoziţii sociale.

Elementele cunoaşterii raţionale, sau cunoştinţele, sunt de natură teoretică sau empirică. Unii încearcă să contrapună cunoştinţele opini­ei publice, pornind de la ideea că cunoştinţele dezvăluie adevărul obi­ectiv, iar opinia publică nu este altceva decât aprecierea subiectivă a oamenilor. Însă, fără a poseda anumite cunoştinţe despre obiect nu poţi avea o oarecare opinie. Evident, formarea opiniei publice diferă de procesul de cunoaştere. Acest fapt este motivat prin aceea că scopul opiniei publice nu este cunoaşterea multilaterală a obiectului, ci utili­zarea cunoştinţelor pentru formarea unei aprecieri, a unei atitudini de aprobare sau dezaprobare a obiectului.

De rând cu componentele social-psihologice şi cele ale cunoaşterii raţionale, în structura opiniei publice se includ reprezentările şi compo­nentele volitive. Reprezentarea este imaginea perceptual-senzorială a obiectelor sau a fenomenelor evocată mintal în lipsa acestora. Compo­nentele volitive, sau voinţa, se manifestă în opinia publică prin mobili­zarea individului ca reprezentant al unei anumite grupe sociale la reali­zarea unei acţiuni în corespundere cu recomandările opiniei.

În rezultatul analizei structurii opiniei publice putem conchide că fenomenul dat reprezintă în integritatea sa unitatea dintre aspectele raţionale, emoţionale şi volitive.

Subiectul opiniei publice, sau publicul, reprezintă o categorie sociologică şi statistică care desemnează o colectivitate de persoane mai mult sau mai puţin numeroasă, concentrată sau dispersată spaţial, omogenă sau eterogenă din diferite puncte de vedere (sex, grad de in­struire, profesie, apartenenţă politică, ideologică, rezidentă etc.), care are însă comun un centru de interese sau informaţii identice şi simul­tane la un moment dat. Este de menţionat că în fiecare societate există mai multe publicuri, în funcţie de problemele sociale existente. Struc­tura publicului este foarte mobilă şi depinde de importanţa probleme­lor discutate în perioada respectivă.

Literatura de specialitate distinge diferite tipuri de public.

Astfel, în funcţie de valorizarea mesajelor, distingem:

• Publicuri dispersate - cele care valorizează mesajele în mod diferit;
• Publicuri concentrate - valorizează mesajele similar şi coope­rează între ele;
• Publicuri omogene - valorizează convergent acelaşi tip de me­saj şi manifestă o frecvenţă ridicată în receptarea mesajelor;
• Publicuri eterogene - segmente de opinie relativ eclectice, in­teresate constant de un gen anumit de mesaj, dar care îl valorizează în mod diferit.

În funcţie de atitudinea în raport cu mesajele, putem deosebi:

• Public receptor - manifestă atitudine pasivă în raport cu mesajele;
• Public participant - participă nemijlocit la acţ

În funcţie de criteriile spaţiale, distingem: publicuri locale şi publicuri mondiale. După gradul de instituţionalizare a sursei de me­saj se mai cunosc: publicuri organizate şi publicuri neorganizate.

Obiectul opiniei publice. În calitate de obiect al opiniei publice pot fi diferite fapte, evenimente, procese caracteristice atât realităţii obiective, existenţei sociale (procese economice, condiţii materiale de viaţă, activitatea oamenilor), cât şi realităţii subiective, conştiinţei so­ciale (procese social-psihologice, sisteme de valori etc.). În categoria de obiecte ale opiniei publice pot fi incluse de asemenea şi diferite fenomene ale naturii, fenomene cosmice etc. În acest context este de menţionat că orice eveniment, fapt, proces poate nimeri în categoria obiectului opiniei publice dacă îi sunt specifice două criterii principa­le: interesul şi natura discutabilă.

Interesele pot fi de natură obiectivă şi subiectivă - ca manifestare a conştiinţei. Corelaţia dintre interesul obiectiv şi cel subiectiv este aidoma raportului dintre existenţa socială şi conştiinţa socială . Intere­sul ca manifestare a conştiinţei reflectă mai mult sau mai puţin adecvat interesul obiectiv. Opinia publică este o formă de manifestare a intere­sului subiectiv.

Opinia publică apare numai în rezultatul suprapunerii diferitelor puncte de vedere ale oamenilor. De aici, al doilea criteriu al evidenţie­rii obiectului opiniei publice - natura discutabilă a fenomenului, obi­ectului, procesului. O problemă asupra căreia în mod obiectiv, logic nu se pot formula mai multe judecăţi diferite şi / sau opuse, deci ea nu poate fi obiect de opinie.

2. Condiţiile şi factorii formării şi dezvoltării opiniei publice

2.1. Formarea opiniei publice

Opinia publică parcurge în dezvoltarea sa etapele de formare, evoluţie şi funcţionare. Înainte de a analiza mecanismul de constituire a opiniei publice este necesar să accentuăm că pentru declanşarea pro­cesului de formare a opiniilor în general, a opiniei publice în special, sunt necesare câteva condiţii:

1. Contactul publicului cu informaţiile. Reieşind din consideren­tul că opinia publică este o apreciere a unui fapt, eveniment, proces, ea poate fi formulată numai în urma contactului publicului cu mesajul.
2. Caracterul concret determinat în timp şi spaţiu al eveni­mentului, faptului, procesului. Orice opinie publică, apreciere se poate referi doar la personalităţi concrete, la manifestări care au loc într-un mediu anumit şi într-un timp anumit.
3. Informaţia, faptul, evenimentul să trezească interesul pu­blicului. Dacă publicul este indiferent faţă de un eveniment sau altul, atunci el nu poate fi obiect al opiniei publice.
4. Evenimentul, faptul devenit obiect al opiniei publice, trebu­ie să posede o natură discutabilă şi să fie discutat. O problemă care nu devine obiect de discuţie şi nu trezeşte păreri, judecăţi pro şi contra nu este obiect de opinie şi deci de opinie publică.

În continuare vom încerca să dezvăluim dinamica opiniei pu­blice, urmărind procesele care se desfăşoară la fiecare etapă a dez­voltării ei. După cum am menţionat mai sus, orice opinie publică ce formează doar în rezultatul producerii unui eveniment social foarte important pentru mase largi de oameni. Iniţial, fiecare per­soană apreciază acest eveniment în felul său, pornind de la nivelul său de studii, de informare, de cunoaştere a altor fapte care au o anumită tangenţă cu fenomenul în cauză. Astfel, se formează un şir de opinii individuale privitor la acest eveniment. Deoarece evenimentul are o încărcătură socială destul de mare, mase tot mai largi de oameni încep să se intereseze de el, încearcă să obţină cât mai multă informaţie despre faptul în cauză, caută noi surse de informare, obţin şi însuşesc un volum mare de cunoştinţe supli­mentare. În consecinţă, se constituie multe aprecieri evaluative individuale referitor la obiectul opiniei şi apare necesitatea internă a indivizilor de a-şi expune părerile, de a face schimb de opinii cu alte persoane, în primul rând, din mediul său apropiat - rudele, ve­cinii, colegii de serviciu etc.

Necesitatea de a face schimb de păreri privitor la obiectul opiniei publice, de a discuta scoate raţionamentele evaluative din sfera conşti­inţei individuale şi le include în sfera conştiinţei de grup, colectiv, cla­să. Are loc un schimb de opinii între oameni la locul de trai, la locul de muncă, în mediul prietenilor, asociaţilor etc. La această etapă din mulţimea de opinii existente se cristalizează o opinie dominantă, care începe să acopere conştiinţa a tot mai multor persoane, să obţină susţi­nerea grupurilor mari de oameni.

E cazul să menţionăm că această opinie dominantă nu constituie o sumă aritmetică a opiniilor individuale, ci are un caracter integrativ şi reprezintă o exprimare concentrată a raţiunii colective. Ea rezultă din activizarea atitudinilor şi intereselor, a cunoştinţelor şi convingerilor în rezultatul relaţiilor interpersonale din cadrul publicului. Aurelian Bon-drea menţionează că opinia publică "este expresia generalizată a opinii­lor individuale ale unui popor ca popor. Prin ea se aud reacţiile colective faţă de fenomenele şi acţiunile vieţii sociale. În opinia publică se împle­tesc constanţa (continuitatea) unor atitudini sociale şi reacţii (discontinui­tatea) de actualitate, fenomene sau acţiuni din viaţa politică, economică şi socială, care trezesc interesele generale şi polarizează atenţia oamenilor şi care concentrează voinţa şi sentimentele lor comune".

Pornind de la geneza opiniei, în general, şi a opiniei publice, în spe­cial, şi ajungând până la cristalizarea unei opinii dominante, putem afirma că opinia publică parcurge în procesul de formare patru stadii importante:

• producerea opiniei - formularea unei idei relevante în legătură cu o problemă controversată care polarizează atenţia unui public rela­tiv numeros;
• dezvoltarea opiniei - relaţionarea ideii respective cu aşteptări­le imediate şi de perspectivă pentru a întruni un coeficient de persua­siune cât mai mare;
• difuzarea opiniei - lansarea opiniei în segmentele de public considerate a fi cel mai uşor de persuadat în sensul conţinutului opinii­lor şi al aşteptărilor celor ce se afirmă ca producători de opinie;
• acceptarea şi adeziunea - cristalizarea curentului de opinie care poate asigura succes ideii emise şi care poate întruni acceptări largi pe termen mediu şi lung.

În societate poate să existe mai multe curente de opinie, în depen­denţă de problemele care se află în centrul atenţiei publicului. În cazul unei probleme puse în discuţie pot fi două curente de opinie opuse: pro şi contra.

2.2. Funcţionarea opiniei publice

Odată formată, opinia publică obţine o anumită stabilitate, intrând în perioada de funcţionare. Pentru opinia publică în perioada de fun­cţionare sunt caracteristice următoarele particularităţi: un anumit grad de maturizare, un public destul de mare, convins în obiectivitatea raţi­onamentelor sale şi orientat spre susţinerea poziţiilor sale şi transferul lor în sfera rezoluţiilor concrete.

La etapa de funcţionare opinia publică îndeplineşte un şir de fun­cţii şi roluri sociale. Prin funcţie noi înţelegem contribuţia pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerinţe a sistemului din care face parte, contribuţie la menţinerea şi dezvoltarea acestuia.

Există diferite păreri privitor la delimitarea funcţiilor opiniei publice. Astfel, M.Gorşkov, de exemplu, nominalizează următoa­rele funcţii ale opiniei publice: regulatorie, educativă, axiologică, de control social, defensivă, consultativă, directivă, cognoscibilă. În alte surse sunt delimitate următoarele funcţii ale opiniei publi­ce: regulatorie-educativă, normativă, analitică, consultativă, ex­presivă, directivă. Sociologul român Ştefan Buzărnescu divizează funcţiile în felul următor: normativ-axiologică, de socializare op­timă şi de integrare eficientă, de control social, consultativ-participativă, deliberativă.

E cazul să menţionăm că între aceste tipuri de clasificări nu există divergenţe esenţiale de sens. Primele surse dau funcţiile într-un mod mai fărâmiţat, ultima - în mod unificat, de exemplu: normativ-axiologică, consultativ-participativă etc. Pornind de la ultima modali­tate de clasificare prezentată, să încercăm a determina în ce constau funcţiile realizate de către opinia publică în societate.

Funcţia normativ-axiologică. În fiecare societate există un cadru de norme şi valori. Funcţia normativă a opiniei publice se afirmă prin susţinerea sau prin dezaprobarea normelor existente şi promovarea unui cadru normativ nou. Prin funcţia normativ-axiologică, opinia pu­blică este totodată un regulator al relaţiilor dintre indivizi, dintre indi­vizi şi grupuri sociale, dintre grupuri sociale şi societate în general, dintre individ şi societate.

Funcţia de control social. În conformitate cu literatura de specia­litate, prin control social se înţelege "procesul prin care o instanţă reglementează, orientează, modifică sau influenţează comportamente­le sau acţiunile altei instanţe, ce aparţine aceluiaşi sistem, cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, în vederea asigurării conformi­tăţii şi păstrării echilibrului specific sistemului".

Funcţia de control social a opiniei publice se manifestă în scopul prevenirii, limitării sau eliminării devianţelor de la normele existente şi contribuie la corijarea comportamentului individual şi social.

Punctul culminant al controlului neformal este autocontrolul -reglementarea raţională, conştientă şi voluntară de către o persoană a propriului comportament. Individul are dreptul de a alege dintre diferite alternative de acţiuni sociale "în funcţie de compatibilitatea dintre opţiunile valorice proprii şi valorile vehiculate de opinia pu­blică din acel moment".

Funcţia de socializare şi de integrare. Prin această funcţie opinia publică contribuie la interiorizarea normelor şi a valorilor sociale ale unui grup, comunităţi de către indivizi, la anumite con­duite verbale şi comportamentale. M.K. Gorşkov numeşte această funcţie a opiniei publice - educativă, deoarece ea contribuie la înţe­legerea de către indivizi a valorilor sociale şi la respectarea lor din convingere. Valorile cu un conţinut negativ sunt respinse de către opinia publică, astfel grăbind procesul de socializare a individului şi de integrare a lui în societate.

Funcţia consultativ-participativă. Esenţa acestei funcţii con­stă în participarea opiniei publice în calitate de consultant la diferite elaborări din domeniile politic, economic, social, cultural etc. Exprimându-şi părerea despre modalităţile de soluţionare a diferite­lor probleme prin intermediul instituţiilor din care face parte, al pre­sei, publicul participă astfel, voluntar sau involuntar, la crearea unei opinii în această direcţie. Dacă opinia este susţinută de majoritatea indivizilor din societate, ea, pe lângă faptul că consultă, are uneori putere de decizie.

Funcţia deliberativă. Sensul cuvântului a delibera este - a chib-zui în comun şi a discuta asupra luării unei hotărâri. Funcţia delibera­tivă a opiniei publice constă în faptul că publicul poate să-şi expună părerea referitor la deciziile luate sau la proiectele de decizii prin in­termediul sondajelor de opinie efectuate, prin mass-media etc. Funcţia deliberativă este foarte aproape de funcţia consultativ-participativă.

Funcţiile opiniei publice se caracterizează printr-o interconexiune, care ar putea fi calificată drept regulator social. Din aceste consideren­te, opinia publică uneori îndeplineşte concomitent câteva funcţii, ele completându-se una pe alta.

Fiind un fenomen social, opinia publică poate fi caracterizată şi din punct de vedere cantitativ - calitativ. Astfel, ea posedă orientare, sferă de difuziune, intensitate, mobilitate. În funcţie de orientarea pu­blicului, opinia publică poate fi: pozitivă, negativă, indiferentă. Opinia publică pozitivă se manifestă prin aprecierea pozitivă a evenimentului produs. Opinia publică negativă dă evenimentului o nuanţă negativă, iar cea indiferentă se exprimă printr-o atitudine neutră faţă de eveni­ment. În funcţie de difuziune, opinia publică poate avea difuziune so­cială şi geografică. Difuziunea socială arată cât de larg a pătruns opi­nia în conştiinţa individuală, de grup etc., cea geografică denotă fun­cţionarea opiniei publice în diverse regiuni ale ţării.

Intensitatea opiniei publice este o caracteristică care arată gradul de atenţie a membrilor societăţii faţă de obiectul opiniei publice, ex­primă puterea lor de convingere în obiectivitatea raţionamentelor ex­puse. În acest context este de menţionat caracterul mobil, fluctuant al opiniei publice. Ea poate fi influenţată, formată sau schimbată prin oferirea de informaţii selectate şi direcţionate spre orientarea dorită.

2.3. Condiţiile şi factorii formării şi dezvoltării opiniei publice

Geneza şi evoluţia curentelor de opinie publică, a opiniei publice în general, dinamica şi intensitatea ei privitor la unele sau altele pro­bleme sociale este determinată de un şir de condiţii şi factori de diferit ordin, pe care vom încerca în continuare să-i dezvăluim.

Condiţiile reprezintă, conform literaturii de specialitate, punctul de pornire care anticipează un proces sau altul, îl însoţesc, creează posibilităţi favorabile sau nefavorabile pentru dezvoltarea lui.

Factorii sunt promotori activi incluşi nemijlocit în proces, care determină caracterul lui, precum şi rezultatul. Condiţiile obiective sau subiective ale apariţiei opiniei publice pot fi concepute în calitate de factori numai în cazul când devin promotori activi ai procesului şi se includ nemijlocit în dezvoltarea lui.

În viziunea noastră, condiţiile care influenţează formarea şi dezvoltarea opiniei publice în orice societate pot fi clasificate în felul următor :

• Condiţiile social-politice. În acest caz este vorba despre caracte­rul sistemului social, de faptul dacă societatea este bazată mai mult pe principii democratice sau autocratice. Astfel, într-o societate autocrată curentul de opinie care corespunde opiniei clasei dominante este artifi­cial menţinut în forma manifestă de diferite instituţii, iar curentul mino­ritar se află în permanenţă în stare latentă. Într-o societate democrată opinia publică are un caracter mai mobil. Sub influenţa diferiţilor factori curentul majoritar de opinie poate deveni minoritar, şi viceversa. Pe­rioada manifestă a opiniei publice se îmbină cu cea latentă, şi invers.
• Condiţiile social-economice. Gradul de dezvoltare a societăţ Într-o societate cu un nivel înalt de dezvoltare, opinia publică poartă un caracter mai mult spiritual, deoarece la baza formării ei sunt interese şi necesităţi în mare parte de ordin spiritual. Într-o societate cu un nivel de dezvoltare inferior caracterul opiniei publice este mai mult de ordin ma­terial şi acest fapt rezultă din interesele şi necesităţile colectivităţilor.
• Condiţiile socioculturale. Este vorba despre nivelul de dezvol­tare culturală a societăţii, tradiţiile culturale etc.

Factorii care influenţează nemijlocit procesul de formare şi de evoluţie a opiniei publice pot fi clasificaţi în felul următor:

• Factorii de grup (familial, organizare socială, apartenenţă pro­fesională );
• Factorii cu caracter formativ (mijloacele de comunicare în ma­să, instituţiile cultural-educative etc.);
• Factorii psihologici individuali (sentimente, atitudini, mentali­tăţi, iluzii etc.).

3. Rolul mass-media în formarea şi dezvoltarea opiniei publice

3.1. Forţa de influenţă a mass-media asupra publicului

După cum am menţionat, unul din factorii cei mai importanţi în pro­cesul formării, dezvoltării şi exprimării opiniei publice este mass-media (presa, radioul, televiziunea). Conform literaturii de specialitate, mass­media semnifică seturi de tehnici şi metode de transmitere, centralizat, de către furnizor a unor mesaje unei audienţe largi, eterogene şi dispersate geografic. Intr-o perspectivă instituţională, mass-media sunt considerate instituţii sociale, atât culturale, cât şi economice.

Rolul presei, radioului, televiziunii în procesul de formare, dez­voltare şi exprimare a opiniei publice a interesat dintotdeauna savan­ţii preocupaţi de aceste probleme. Astfel, încă la începutul secolului al XX-lea, în anul 1901, marele sociolog G.Tarde în lucrarea sa L 'opinion et la foule accentuează că presa este o cauză a opiniei şi una dintre cele mai recente, numind totodată conversaţia factorul de opinie cel mai continuu şi universal. Referindu-se la rolul ziarelor în formarea opiniei publice, sociologul francez G.Le Bon menţionează că "influenţa ziarelor este astăzi mai superioară acelei a cărţilor. Este incalculabil numărul persoanelor care nu au niciodată alte opinii de­cât acelea ale ziarului pe care îl citesc..".

Problema cea mai importantă pusă în discuţie de specialişti în acest domeniu a fost şi este gradul de influenţă a mass-media asu­pra opiniei publice, sau măsura în care publicul este influenţat de informaţiile difuzate prin intermediul radioului, televiziunii, presei periodice. Sociologul român Ioan Drăgan desemnează trei etape specifice în dezvoltarea gândirii sociologice în această direcţie: etapa atotputerniciei media, etapa efectului minimal al media, etapa revirimentului. Bazându-ne în continuare pe teoriile occidentale descrise de către sociologul român (în spaţiul nostru operele origi­nale ale acestor autori sunt lipsă), vom încerca să caracterizăm par­ticularităţile fiecărei etape în parte.

Perioada atotputerniciei mass-media este caracteristică pen­tru primul război mondial şi etapa interbelică. În această perioadă mass-media sunt considerate de către cercetători atotputernice, de o influenţă nelimitată asupra publicului. În conformitate cu cercetări­le de atunci, presa, radioul, televiziunea nu numai că influenţează direct opiniile, dar şi comportamentele oamenilor, contribuind ne­mijlocit la schimbarea lor. După părerea specialiştilor, mass-media sunt în stare să direcţioneze opiniile, să manipuleze cu ele în direc­ţia scontată. Publicul este privit foarte simplist, ca o masă de oa­meni pasivă, căreia i se injectează mesajele cu opiniile gata pregăti­te. Gradul de asimilare a mesajelor depinde de mesaj şi de trăsătu­rile individuale ale receptorului. Reacţia individului la mesaj este directă şi imediată.

Perioada efectului minimal al mass-media începe în anii '40 ai sec. al XX-lea, dar se dezvoltă în special în anii '50-60. Pentru ea este specifică o trecere a cercetătorilor la o altă limită: mass-media doar întăreşte convingerile publicului asupra unui sau altui fenomen, însă nicidecum nu schimbă opiniile, atitudinile create etc. Publicul este considerat ca fiind activ şi selectiv în ceea ce priveşte recepţionarea mesajelor difuzate.

Importanţă deosebită pentru definitivarea acestor concluzii l-a avut studiul lui P.Lazarsfeld, B.Berelson şi H.Gaudet The people's choice. Analizând influenţa mijloacelor de comunicare în masă asupra comportamentului populaţiei la alegeri, cercetătorii în cauză au ajuns la concluzia că mass-media nu influenţează substanţial hotărârile ale­gătorilor. Schimbările opiniilor politice ale unor alegători în perioada campaniei electorale au fost influenţate în special de comunicarea in-terpersonală. După părerea cercetătorilor, mesajele comunicaţionale numai consolidează şi amplifică orientările deja existente şi modalită­ţile de comportare a diverselor grupe de alegători.

În baza acestor cercetări, P.Lazarsfeld şi E.Katz au formulat legea comunicării în două trepte, care demonstrează influenţa liderului de opinie în recepţionarea mesajelor prin intermediul mass-media. Liderii de opinie se caracterizează prin faptul că sunt activi în plan politic, au un interes deosebit pentru informaţia de acest gen şi, respectiv, sunt mai expuşi acţiunii media decât ceilalţi membri ai comunităţii. Ei sunt cei care preiau informaţia, o compară cu cele citite sau auzite din alte surse de informare, fac uneori deducţii şi o transmit celorlalţi membri prin prisma propriei opinii.

Comparând nivelul de influenţă a comunicării de masă şi a co­municării interpersonale asupra individului, cercetătorii E.Katz şi P.Lazarsfeld au stabilit că contactele personale au o influenţă mai mare asupra individului decât contactul cu mass-media, fapt deter­minat atât de caracterul nondirectiv al comunicării interpersonale, precum şi de nivelul de încredere mai mare al recipientului într-o persoană cunoscută.

Epoca revirimentului începe de la 1965 şi este condiţionată de apariţia şi dezvoltarea unui nou media - a televiziunii, când se pare că teoria efectelor limitate ale mass-media nu este atât de jus­tă. Se revine la ideile influenţei puternice a media asupra publicu­lui. În această perioadă influenţa mass-media este privită mult mai larg decât la prima etapă. Dacă iniţial se considera că mass-media influenţează nemijlocit asupra atitudinilor sau că are un impact di­rect, imediat, de scurtă durată asupra receptorului, acum se pune accentul pe influenţa mass-media asupra conştiinţei şi opiniei gene­rale a publicului. Se acordă o atenţie mai mare contextului social şi motivaţiilor expunerii indivizilor la mass-media, se cercetează efectele cognitive şi afective, influenţele mai largi ale ei asupra sistemelor de valori etc.

Analizând teoriile specifice perioadei revirimentului - Agenda setting, Teoria cultivării, Spirala tăcerii, Teoria dependenţei, I.Drăgan evidenţiază următoarele momente specifice acestora:

• Mass-media sunt privite ca nişte organizaţii sociale integrate în sistemul funcţional al societăţii. Producţia mediatică este o producţie industrială care aduce profit. Din aceste considerente, mass-media tre­buie studiate din perspectiva relaţiilor lor cu alte instituţii sociale, a impactului mesajelor asupra reprezentărilor diferitelor grupuri sociale, şi invers etc.
• Mass-media influenţează realitatea prin faptul că ele deţin puterea de a construi o realitate prin intermediul mesajelor sale. Ele selectează problemele care sunt difuzate, acordându-le diferit grad de importanţă. Noi cunoaştem lumea, diferite probleme prin mass­media. Astfel, mass-media influenţează la construcţia propriei noastre realităţi.
• Deşi efectele mass-media sunt foarte puternice, publicul selec­tează şi asimilează mesajul în funcţie de nevoile şi interesele sale, de caracteristicile sociodemografice şi culturale (vârstă, sex, studii, con­diţii familiale etc.).
• Rolul mesajelor media constă în producerea şi reproducerea so­cietăţii date.
• Mass-media creează şi menţin un anumit public şi o anumită opinie publică prin definirea actualităţii opiniei şi stării ei (minoritară, majoritară).

Efectuând o analiză a concepţiilor caracteristice celor trei etape, putem conchide că cercetarea influenţei mass-media asupra publicului a evoluat, orientându-se de la studierea impactului direct, imediat, al mass-media spre cercetarea fenomenului în profunzime, abordarea lui complexă. Apreciind la justa valoare aportul savanţilor la dezvoltarea teoriei privind influenţa mass-media asupra publicului, dorim să ac­centuăm, totodată, că, oricare ar fi opinia privitor la gradul de influen­ţă a mass-media, modalitatea de influenţă şi condiţiile, un lucru este cert: mass-media deţin un rol decisiv în formarea şi exprimarea opiniei publice, rol care, de altfel, a fost desemnat şi de noi pe parcursul cer­cetărilor efectuate.

Astfel, în anul 1990, în timpul cercetării efectuate în mediul ti­neretului rural la tema "Mijloacele de comunicare în masă şi acti-vismul social al tineretului", am stabilit o dependenţă destul de mare dintre gradul de activism al tineretului manifestat în procesul comu-nicaţional şi gradul lui de activism social. Cu cât tinerii citeau mai frecvent presa, vizionau mai frecvent emisiunile televizate sau radio, cheltuiau mai mult timp pentru aceste ocupaţii, erau mai activi în producerea informaţiei, cu atât ei dispuneau de un nivel mai avansat de activism social: luau atitudine la adunările colectivului, participau activ la campaniile electorale, erau incluşi în diferite asociaţii obşteşti de tip nou etc. Şi invers: cu cât tinerii se pronunţau mai pa­siv în ceea ce priveşte consumul mass-media, cu atât ei erau mai pa­sivi şi în celelalte domenii de activitate.

Evident, atât activismul social al tineretului, cât şi activismul în procesul comunicaţional este determinat şi de un şir de alţi factori, care influenţează de rând cu mass-media, cum ar fi factorii social-demografici, social-culturali, social-economici, social-geografici etc., şi este foarte dificil a determina în mod separat gradul de influ­enţă a fiecărui factor în parte. Un lucru însă este cert: consumul mass-media, nivelul înalt de informare a publicului despre diferite probleme şi evenimente importante contribuie la amplificarea cunoş­tinţelor lui, la crearea unor opinii adecvate şi, în rezultat - la forma­rea atitudinilor şi a comportamentului.

Rolul mass-media în formarea opiniei publice a fost determinat şi în rezultatul cercetării "Mass-media şi opinia publică", efectuată în anul 1998. Astfel, la întrebarea: "Unii consideră că presa, radioul, televiziunea influenţează opţiunile alegătorilor, alţii consideră că nu. D-voastră, personal, consideraţi că mass-media a influenţat conside­rabil, puţin sau deloc alegerile prezidenţiale din 1999 din Moldova?" circa 27% din respondenţi au menţionat că presa, radioul, televiziu­nea au influenţat considerabil, 39% nu au influenţat într-o anumită măsură, 13,2% - au influenţat puţin, 3,7% nu au influenţat deloc şi 17,2% - nu ştiu.

Opiniile experţilor la aceeaşi întrebare sunt mult mai radicale. Fiecare al doilea expert este de părerea că mass-media a influenţat considerabil opţiunile politice ale alegătorilor, 40,9% consideră că presa, radioul, televiziunea au influenţat într-o anumită măsură şi doar 4,5% cred că influenţa a fost destul de mică. Nici un expert nu a fost de părerea că mass-media nu au influenţat deloc opţiunile politi­ce ale alegătorilor.

Prezintă interes în acest sens şi răspunsurile respondenţilor cu referire la comportamentul lor în perioada postcomunicativă. Astfel, la întrebarea: "Deseori se întâmplă ca, ascultând radioul, televiziu­nea, citind presa, să vă schimbaţi opinia iniţială despre un fenomen sau altul?", 69,2% au indicat că deseori sau uneori şi numai 12,2% -niciodată.

Majoritatea respondenţilor au menţionat, de asemenea, că au obi­ceiul de a-şi împărtăşi impresiile despre informaţiile interesante auzite la radiou, televiziune sau citite în presa periodică (83,2%). Şi de cele mai multe ori o fac cu membrii familiei, rudele (47,4%), cu colegii de serviciu (36,4%), cu vecinii, cunoscuţii (23,2%). Plus la aceasta, aproape fiecare al doilea chestionat a indicat că încearcă uneori sau frecvent să-i convingă pe alţi oameni să aibă aceleaşi opinii ca şi ei referitor la unele probleme sau altele.

Aşadar, în rezultatul analizei diferitelor lucrări la temele ce ţin de formarea opiniei publice, rolul mass-media în acest proces, interacţiu­nea dintre presă, radiou, televiziune şi public, precum şi în baza inves­tigaţiilor efectuate de către noi în acest domeniu pe parcursul ultimilor ani, putem conchide că mass-media în general este unul dintre factorii determinativi în procesul de formare şi exprimare a opiniei publice şi exercită un impact destul de puternic asupra concepţiilor şi părerilor publicului, influenţând atât atitudinile lui faţă de anumite probleme, precum şi comportamentul.

3.2. Funcţiile mass-media în raport cu opinia publică

Rolul presei, radioului, televiziunii în formarea şi exprimarea opi­niei publice adecvate societăţii în schimbare este determinat de înseşi funcţiile mass-media ca institut social şi de mecanismul de realizare a lor în societate. În literatura de specialitate există diferite opinii şi teo­rii privind clasificarea funcţiilor mass-media. Cea mai complexă şi mai aproape de realitate este, în viziunea noastră, clasificarea elabora­tă de Charles R.Wright. Pornind de la funcţiile de bază ale mass-media în societate, el delimitează funcţiile şi disfuncţiile ei la diferite nive­luri: social, individual, de grup. Astfel, Charles R.Wright distinge 4 tipuri de funcţii generale, care au şi disfuncţii corespunzătoare:

• Activitatea de supraveghere, care constă în producerea de in­formaţii utile societăţii şi cetăţenilor pentru a-i preveni de anumite pericole şi pentru a contribui la dezvoltarea culturală şi a relaţiilor in-terculturale. Informaţia ajută la stabilirea unor statusuri şi poziţii în societate. Disfuncţiile în acest caz pot fi crearea de panică, apatie, ameninţarea prerogativelor puterii etc.
• Funcţia de punere în relaţie a comportamentelor (prin in­terpretarea informaţiilor). Atenuează ameninţările la adresa stabilităţii sociale prin selectarea informaţiei şi comentariile utilizate. Oferă su­gestii şi prescripţii pentru comportament în diferite situaţii. Disfuncţii-le în acest caz pot fi sporirea conformismului social, reducerea spiritu­lui critic.
• Funcţia de transmitere culturală. Contribuie la transmiterea normelor şi a valorilor de la o generaţie la alta, de la un grup de indi­vizi la altul, măreşte coeziunea socială. Disfuncţiile posibile: depersonificarea indivizilor, amplificarea societăţii de masă.
• Funcţia de divertisment. Contribuie la odihna, destinderea ma­selor. Disfuncţiile posibile: fiind o distracţie pentru mase, poate duce la distragerea lor de la activităţile sociale.

Funcţiile şi disfuncţiile mass-media sunt în continuare concretiza­te la nivel de societate, individ, grup. Astfel, la nivelul societăţii el distinge trei funcţii pozitive: de avertisment, instrumentală, etică. La nivelul individului - funcţia de supraveghere şi cea personalizată. La nivel de subgrup: funcţia de orientare a conduitelor, de formare a opi­niei publice.

În contextul clasificării funcţiilor mass-media un interes deosebit prezintă pentru noi funcţiile mass-media în raport cu opinia publi­ca. Astfel, în baza celor expuse putem conchide următoarele:

1. Prin informarea publicului, difuzarea ştirilor brute, a noutăţilor, prezentarea diferitelor documente, a opiniilor raportate, mass-media contribuie la creşterea gradului de informare a publicului despre anu­mite evenimente, fapte, fenomene etc. şi, astfel - la formarea unor opinii individuale privitor la acestea.

• Prin prezentarea şi exprimarea diferitelor opinii, mass-media in­fluenţează crearea curentelor de opinie şi, totodată, exercită funcţia de participare a opiniei publice la guvernarea societăţii, la luarea deciziilor, la soluţionarea problemelor.
• Prin publicarea unui flux de opinii referitor la cele mai impor­tante probleme, presa, radioul, televiziunea contribuie la structurarea opiniilor individuale, de grup, publică şi la modificarea atitudinilor şi a comportamentelor.

3.3. Mecanismul social de realizare a funcţiilor mass-media

Evidenţiind funcţiile mass-media în raport cu opinia publică, e ca­zul să menţionăm că realizarea şi manifestarea lor depinde de un şir de condiţii şi factori sociali de ordin obiectiv şi subiectiv. În lipsa acestora, presa, radioul, televiziunea nu contribuie îndeajuns la informarea pe larg a populaţiei despre evenimentele şi fenomenele sociale, la circuitul liber al diferitelor curente de opinie şi la structurarea lor şi, în cele din urmă, la formarea unor opinii adecvate societăţii în schimbare. Informarea parţială a populaţiei, dezinformarea ei poate conduce atât la crearea unor efecte sociale negative ale mass-media în raport cu opinia publică (ca manipularea, persuasiunea), cât şi la excluderea publicului din pro­cesul comunicaţional, la dezvoltarea apatiei sociale etc.

Aceste condiţii şi factori sociali de ordin obiectiv şi subiectiv con­stituie, după părerea noastră, mecanismul social al realizării funcţii­lor mass-media raportate la opinia publică. Să încercăm în conti­nuare să dezvăluim părţile componente ale acestui mecanism social, condiţiile şi factorii de care depinde realizarea eficientă a interacţiunii dintre mass-media şi public în vederea formării unei opinii publice adecvate societăţii în schimbare.

Prin condiţii obiective noi înţelegem acele condiţii care influen­ţează din exterior şi care nu depind nemijlocit de subiecţii procesului comunicaţional: mass-media şi public. În primul rând, este vorba de condiţiile economice, politice, juridice ale funcţionării presei, radiou­lui, televiziunii. Astfel, de exemplu, în ceea ce priveşte condiţiile eco­nomice, într-o ţară cu un nivel de dezvoltare economică redus, cu o piaţă informaţională nedezvoltată, presa, radioul, televiziunea se află într-o situaţie dependentă de forţele politice, deservindu-le pe acestea din urmă şi formând opinia publică adecvată lor. Şi invers, într-o ţară cu un nivel de dezvoltare economică înalt, care presupune şi o piaţă informaţională dezvoltată, mass-media deţine o independenţă econo­mică destul de mare.

Acelaşi lucru se poate afirma şi despre condiţiile politice. Într-o societate democrată, unde există interesul de a atrage cât mai pe larg segmentele de public în luarea deciziilor sociale importante, de a le implica în procesele politice, sociale, economice, accentul se pune pe creşterea nivelului de informare a populaţiei despre cele mai impor­tante evenimente şi fenomene, în scopul sensibilizării şi conştientizării importanţei lor. În acest context rolul presei, radioului, televiziunii în calitate de comunicatori şi informatori sociali este destul de mare. În­să, într-o societate autocrată, totalitară, unde puterile politice şi finan­ciare sunt cointeresate de a ţine publicul cât mai departe de cunoaşte­rea situaţiei obiective pentru a putea mai uşor să-l manipuleze în situa­ţiile necesare, rolul mass-media constă mai mult în informarea parţială sau dezinformarea populaţiei, în formarea unor opinii premeditate, în manipularea cu opiniile publicului.

O importanţă deosebită în desemnarea rolului mass-media în for­marea opiniei publice îl are şi cadrul juridic al funcţionării presei, radioului, televiziunii în societate. Anume legislaţia în vigoare trebuie să contribuie atât la asigurarea libertăţii de exprimare a cetăţenilor, de realizare a dreptului lor la informare, cât şi la asigurarea libertăţii mass-media, a accesului la informaţie. Şi nu numai prin acte legislati­ve aprobate, dar şi prin desemnarea unui mecanism de aplicare a aces­tor legi în practică.

De rând cu aceste condiţii de ordin obiectiv, o parte componentă a mecanismului de realizare a funcţiilor mass-media raportate la opinia publică sunt şi factorii subiectivi, care ţin nemijlocit de procesul de interacţiune dintre presă, radiou, televiziune şi public. Aceştia sunt: nivelul de satisfacere a intereselor şi necesităţilor publicului, calitatea mesajelor informaţionale (operativitatea, obiectivitatea, veridicitatea etc.), nivelul de reflectare a opiniilor publice ale diferitelor grupuri sociale, caracteristicile social-demografice ale publicului.

Pentru a concepe mai bine modalitatea de influenţă a acestor fac­tori, să încercăm a clarifica noţiunea de proces comunicaţional şi prin­cipiile de interacţiune dintre mass-media şi public. În conformitate cu literatura de specialitate consultată, procesul comunicaţional desem­nează interacţiunea dintre doi subiecţi sociali, care are loc, pe de o parte, în baza colectării, prelucrării şi difuzării informaţiei, iar, pe de altă parte - în baza recepţionării, asimilării, utilizării, creării unei in­formaţii noi. Schematic, procesul comunicaţional poate fi prezentat în felul următor:

Schema 2

Interacţiunea dintre mass-media şi public

Subiecţii principali ai procesului comunicaţional sunt comunica­torul, care produce şi difuzează informaţia şi publicul, care recepţio­nează, consumă şi produce o nouă informaţie.

Comunicatorul are o structură ierarhică complicată şi include: editorul - fondatorul şi patronul ziarului, jurnaliştii, a căror sarcină constă în modelarea şi reflectarea realităţii sociale, personalul tehnic, care multiplică şi difuzează informaţia de masă.

Publicul este un ansamblu de indivizi constituit din consumatori ai informaţiei. Caracteristicile de bază ale publicului sunt extensiunea, eterogenitatea, anonimatul. Când spunem extensiune, avem în vedere faptul că publicul este alcătuit dintr-un număr atât de mare de indivizi, încât comunicatorul nu poate să întreţină cu fiecare din ei o conversa­ţie personală. Prin eterogenitate se înţelege că persoanele care alcătu­iesc un public pot fi diferite după sex, vârstă, profesie etc. Anonima­tul înseamnă că persoanele care fac parte dintr-un public nu sunt cu­noscute comunicatorului.

Interacţiunea dintre comunicator şi public are loc în baza mesaju­lui informaţional care reprezintă, pe de o parte, intenţiile comunicato­rului, iar, pe de altă parte, necesităţile şi interesele publicului.

Analizând procesul comunicaţional ca un fenomen complex, în multe etape, e cazul să luăm în consideraţie faptul că interacţiunea dintre subiecţii lui - comunicator şi public - se realizează pe principii de parteneriat, sau, altfel spus, ei intră benevol în dialog, punctul de pornire fiind interesele şi necesităţile proprii. Din aceste considerente, pentru ca mesajele difuzate de comunicator să fie recepţionate de către recipient, este necesar, în primul rând, ca presa, radioul, televiziunea să cunoască interesele şi necesităţile publicului.

Cu părere de rău, investigaţiile efectuate în ultimii ani în domeni­ul mass-media denotă că presa, radioul, televiziunea sunt prea puţin orientate spre public, spre interesele şi necesităţile lui, din care consi­derente ele sunt puţin cunoscute de către jurnalişti. Aceasta este o con­secinţă a pieţei informaţionale nedezvoltate, precum şi a condiţiilor economice nefavorabile din republică, care pun mass-media în depen­denţă nu de segmentele de public, ci de forţele politice din societate.

De rând cu interesele şi trebuinţele publicului, o importanţă deo­sebită în realizarea procesului comunicaţional îl deţine calitatea mesa­jului difuzat, modalitatea de reflectare a realităţii sociale. În primul rând, este vorba despre actualitatea informaţiei distribuite, operativita­tea cu care a fost difuzată informaţia, precum şi despre veridicitatea faptelor expuse în ea, nivelul de argumentare a lor. Este cert că publi­cul nu va manifesta interes pentru un material sau o emisiune care nu corespunde parametrilor indicaţi mai sus.

În acest context, ar fi cazul să amintim şi de caracterul discutabil al materialului, de măsura în care materialul dat poate să conducă la iniţierea unui dialog cu publicul, sau poate să menţină acest dialog. Acest fapt este foarte important, mai ales dacă ţinem cont de faptul că opinia publică se formează în mare parte în baza conversaţiei.

Atunci când ne referim la procesul comunicaţional ca la o interac­ţiune dintre cei doi subiecţi: mass-media şi publicul, trebuie să ţinem cont nu numai de realizarea funcţiei comunicatorului de a transmite mesajul informaţional, dar şi de realizarea funcţiei recipientului de a recepţiona mesajul şi de a reacţiona la acest mesaj. Evident, în cazul dat nu este vorba despre participarea fiecărui recipient în discuţie prin intermediul mass-media, dar mai curând despre posibilitatea diferite­lor segmente de public de a-şi exprima opiniile prin intermediul pre­sei, radioului, televiziunii, de a participa la formarea curentelor de opinii şi, în rezultat, la luarea deciziilor privitor la unele probleme sau altele importante din societate.

În scopul realizării posibilităţii diferitelor segmente de public de a-şi exprima opiniile, este necesară o atitudine echilibrată a presei, radioului, televiziunii faţă de diferite opinii din societate, publicarea intactă a acestor opinii, fără a face uz de diferite comentarii redacţio­nale, precum şi echidistanţarea mass-media de putere şi actorii politici de influenţă. Numai în aceste condiţii este posibil circuitul liber al in­formaţiei, afirmarea pluralismului de opinii şi includerea mass-media în procesul de democratizare a societăţii.

De rând cu acestea, e cazul să menţionăm că interacţiunea dintre mass-media şi public în procesul comunicaţional depinde încă şi de caracteristicile social-demografice ale publicului: sex, vârstă, studii, mediu rezidenţial etc. Astfel, de exemplu, este bine ştiut că cu cât e mai înalt nivelul de studii al respondenţilor cu atât mai mult ei sunt orientaţi spre consumul mass-media şi cu atât mai critică este atitudi­nea lor faţă de diferite mijloace de informare comparativ cu atitudinile celor cu nivel redus de studii. Şi invers.

Aşadar, din cele expuse putem conchide că rolul mass-media în formarea opiniei publice adecvate societăţii în schimbare reiese din funcţiile sociale ale presei, radioului, televiziunii. Totodată, realizarea funcţiilor sociale ale mass-media, în special cele raportate la opinia publică, depinde de un şir de condiţii şi factori sociali de natură obiec­tivă şi subiectivă, cum ar fi: condiţiile economice, politice, juridice ale funcţionării mass-media, nivelul de satisfacere a intereselor informaţi­onale ale publicului, calitatea mesajelor difuzate, gradul de reflectare de către radiou, televiziune, presă a opiniilor publice ale diferitelor grupuri şi pături sociale, caracteristicile social-demografice ale publi­cului etc. Aceste condiţii şi factori (obiectivi şi subiectivi) constituie în integritatea lor mecanismul social al realizării funcţiilor mass-media raportate la opinia publică. De gradul de cunoaştere a lui, de luarea în consideraţie depinde în mare măsură aportul mass-media în procesul de formare şi exprimare a opiniei publice şi, în rezultat - în procesul de democratizare a societăţii în schimbare.

Bibliografie

• Bondrea A. Sociologia culturii. - Bucureşti, 1993.
• Buzărnescu Şt. Sociologia opiniei publice. - Bucureşti, 1996.
• Drăgan I. Paradigme ale comunicării de masă. - Bucureşti,1996.
• Malcoci L. Activitatea socială a tineretului şi mijloacele de comuni­care în masă. - Chişinău: monografie deponată MOLD NIITI Nr.1313

M93, 1993.

• Malcoci L. Metodologia cercetării sociologice a mass-media. - Chişi­nău, 1995.
• Malcoci L. Mass-media în Republica Moldova: studiu sociologic. -Chişinău, 1998.