În cadrul puterii statului se distinge, prin conţinut şi trăsături specifice, puterea executivă. Această putere este nominalizată în ştiinţă şi legislaţie, în Constituţie în primul rând, fie prin expresia “putere executivă”, fie prin cea de “autoritate administrativă”, fie prin cea de “administraţie de stat”.
Structura executivului este următoarea:
- Şeful de stat;
- Guvernul;
- Ministerul şi celelalte organe centrale de administraţie publică;
- Organele locale ale administraţiei publice;
Potrivit art. 102 alin. 3 din Constituţie, Guvernul este alcătuit din prim- ministru, miniştri şi alţi membrii stabiliţi prin lege organică.
Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută legile în domeniile de activitate. De aceea mai sunt denumite de domenii sau de resort. Ele se subordonează Guvernului.
Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţi administrativ-teritoriale. Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele executive superioare, dar şi o subordonare pe orizontală faţă de organele locale alese prin vot de către cetăţeni.
Raporturile Parlamentului cu Guvernul
Primul ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoartele şi declaraţiile cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările şi interpelările care îi sunt adresate de către deputaţi şi senatori.
Primul ministru poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la
întrebările şi interpelările adresate Guvernului de câtre deputaţi şi senatori, în
funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.
Primul ministru contrasemnează decretele emise de Preşedintele României,in cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării acestora.
Guvernul se întâlneşte, de regulă săptămânal sau ori de cate ori este nevoie, la convocarea primului ministru. Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului iar daca li se solicita prezenta,participarea lor este obligatorie.
Informarea Parlamentului
Originea acestui text se află în dispoziţiile legale ce reglementau dreptul Adunării Deputaţilor de a controla activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, respectiv dreptul Senatului de a controla activitatea Serviciului Român de Informaţii.
Prezentarea informaţiilor şi documentaţiilor cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare are o deosebită importanţă, îndeosebi în cadrul procesului legislativ, pentru analiza şi fundamentarea diferitelor opţiuni.
Întrebări, interpelări şi moţiuni simple
Textul constituţional la care ne referim are ca obiect de reglementare întrebarea şi interpelarea, care sunt instrumentele juridice uzuale într-un regim parlamentar de control al Parlamentului asupra executivului, forme juridice prin care se concretizează răspunderea politică faţă de Parlament. Astfel dacă întrebările şi interpelările sunt instrumente juridice la îndemâna fiecărui parlamentar, moţiunea denumită prin legea de revizuire a Constituţiei, moţiune simplă, este instrumentul juridic prin intermediul căruia se exprimă într-o chestiune politică, una dintre Camerele Parlamentului.
Întrebările după cum constant s-au exprimat autorii de drept public sunt
de regulă, orale şi se referă la o chestiune concretă. Prin întrebare se cere
Guvernului sau după caz unui membru al Guvernului să confirme dacă o anumită informaţie este exactă, dacă este cunoscută o anumită problemă şi desigur dacă se intenţionează să se adopte o poziţie cu privire la o problemă ce a făcut obiectul întrebării.
Interpelarea aşadar, se referă la strategii politice care conduc la dezbateri politice, de unde şi soluţia logică a Constituţiei, a posibilităţilor adoptării de către Cameră a unei moţiuni simple cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.
Din coroborarea art.112, la care ne referim, cu art.67, referitor la actele juridice, rezultă că moţiunea simplă adoptată în baza art.112 este un act juridic al Camerei Deputaţilor şi respectiv al Senatului şi nu un act exclusiv politic, chiar dacă acest act este rezultatul, nu de puţine ori, al unei aprige dispute politice între majoritate şi opoziţie.
Moţiunea de cenzură
Este simetric opusă votului de încredere, întrucât prin adoptarea ei Parlamentul retrage încrederea acordată Guvernului la investitură. Prin adoptarea moţiunii de cenzură, mandatul de încredere acordată de Parlament încetează, iar Guvernul, potrivit art.110 al.2 este demis.
Mandatul de încredere, singurul pe temeiul căruia Guvernul poate în mod normal funcţiona, constituie esenţa raporturilor dintre Parlament şi Guvern, din care rezultă autonomia acestora, ca expresie a principiului separaţiei şi echilibrului dintre puterea legislativă şi cea executivă, în îndeplinirea rolului constituţional ce le revine potrivit art.61 al.1 şi respectiv art.102 al.1, precum şi a funcţiilor lor specifice.
Iniţierea moţiunii de cenzură:
Moţiunea poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi.
Până la încheierea dezbaterii unei moţiuni, un deputat care a semnat-o nu mai poate semna alte moţiuni în aceeaşi problemă.
Moţiunile trebuie să fie motivate şi se depun la preşedintele Camerei, în
cursul şedinţelor publice.
După primirea moţiunii, preşedintele Camerei o comunică de îndată Guvernului şi o aduce la cunoştinţa Camerei după care dispune afişarea ei la sediul Camerei Deputaţilor.
Preşedintele Camerei stabileşte data dezbaterii moţiunii, care nu poate depăşi 6 zile de la înregistrarea acesteia,înştiinţând Guvernul în acest sens.
Moţiunile privind probleme de politică externă se supun dezbaterii numai însoţite de avizul comisiei pentru politică externă şi cu consultarea Ministerului Afacerilor Externe.
Dezbaterea moţiunii se face cu respectarea dispoziţiilor regulamentului
şi se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
După începerea discutării moţiunii deputaţii nu-şi pot retrage adeziunea la moţiune, dezbaterea urmând a se încheia prin supunerea la vot a moţiunii de către preşedintele Camerei. La moţiunile prezentate,nu pot fi propuse amendamente.
În cazul Senatului, moţiunile pot fi iniţiate de cel puţin o pătrime din numărul senatorilor. Etapele dezbaterii şi votarea sunt similare cu reglementările din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
O ipostază deosebită în Constituţia României o are moţiunea de cenzură.
Ea apare în raporturile dintre Parlament şi Guvern, urmare a controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului.
Potrivit art.113 alin.2, moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.
Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.
Dacă se adoptă moţiunea de cenzură cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, se retrage încrederea acordată Guvernului.
Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu
excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art.114.
Conform reglementărilor art.114 din Constituţie,Guvernul îşi poate angaja răspunderea în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.
Guvernul este demis dacă moţiunea de cenzură depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată.
Dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, programul sau declaraţia de politică generală devenind obligatorii pentru Guvern.
Angajarea răspunderii Guvernului
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.
Prim angajarea răspunderii sale Guvernul se expune riscului formulării şi adoptării unei moţiuni de cenzură. În acest scop, angajarea răspunderii Guvernului se face prin prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă comună. În termen de 3 zile de la prezentare, potrivit art.114 al.2, se poate formula o moţiune de cenzură în condiţiile prev. de art.113 al.2. Este o moţiune de cenzură provocată. De aceea ea poate fi formulată şi de parlamentarii care potrivit art. 113 al. ultim, nu mai sunt în drept să iniţieze o asemenea moţiune, fără a fi provocată de Guvern.
Delegarea legislativă
Una dintre instituţiile cele mai controversate în sistemul constituţional din Europa este instituţia delegării legislative, adică instituţia prin care fie direct Constituţia, fie Parlamentul prin lege, în baza unui text din Constituţie acordă
Executivului prerogative de a adopta acte normative cu caracter primar.
Delegarea legislativa semnifica împuternicirea, pe timp limitat, a unei alte autorităţi decât cea legiuitoare sa exercite prerogative legislative. Constituţia României în art. 114 şi 107 alin.3 consacra posibilitatea delegării legislative printr-o lege speciala de abilitare.
- Autoritatea judecătorească
În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este cea judecătorească.
Denumirea de “autoritate judecătorească” evocă justiţia, ca funcţie distinctă şi ca sistem distinct.
Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti denumite şi instanţe judecătoreşti.
Sistemul organelor de judecată este format în general, din judecătorii, tribunale, curţi de apel, curţi supreme.
Organizarea şi funcţionarea instituţiilor judecătoreşti este stabilită prin
lege.
Constituţia României, prin capitolul VI denumit “Autoritatea
judecatorească”, reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.
Nu toate aceste organisme se integrează în puterea judecătorească, ci numai instanţele judecătoreşti.
Instanţele judecătoreşti
Justiţia se realizează, potrivit art. 126 alin. 1 din Constituţie, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Constituţia lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie
şi a instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Legea nr. 92/1992 cu modificările ulterioare şi Legea de organizare judecătorească, stabileşte, prin art. 10,
următoarele instanţe judecătoreşti:
- Judecătoriile,
- Tribunalele,
- Curţile de apel,
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Constituţia revizuită a precizat că prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu participarea unor persoane din afara magistraturii (art. 126 alin. 5). De asemenea, în limitele stabilite prin lege, funcţionează şi tribunelele militare.
Compunerea Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie şi regulile sale de funcţionare vor fi reglementate prin lege organică (art. 126 alin. 4).
Înfăptuirea justiţiei
Potrivit art. 124 din Constituţia revizuită şi republicată:
- justiţia se înfăptuieşte în numele legii;
- justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi;
- judecătorii sunt independenţi şi se supun numai
Înfăptuirea justiţiei în numele legii exprimă realitatea în sensul căreia aceasta este autoritatea prin care sunt aduse la îndeplinire în caz de nevoie, comandamentele dreptului, ale legii.
Acesta implică importante consecinţe şi anume:
- sunt autorităţi care înfăptuiesc justiţia numai cele stabilite prin lege;
- judecata se realizează prin proceduri stabilite numai prin lege;
- sancţiunile ce sunt aplicate sunt numai cele stabilite prin lege;
- hotărârile şi deciziile judecătoreşti se pronunţă în numele
Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai în faţa legii este un principiu constituţional de organizare şi funcţionare a justiţiei. Acest principiu impune ca în soluţionarea pricinilor judecătorul să nu poată primi nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind
soluţia pe care trebuie să o dea.
Acest principiu protejează justiţiabilii contra abuzurilor puterilor
publice.
Statutul judecătorilor
Pentru înţelegerea al. 1 din art. 125 din Constituţie, trebuie să plecăm de la al. 1 al art. 134, potrivit căruia Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.
Inamovibilitatea este una din puternicele garanţii ale principiului independenţei judecătorului şi supunerea lui numai legii. Ea înseamnă că judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său.
Numirea, promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor, sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.
În fine, al.3 din art.125, rezolvă chestiunea compatibilităţii funcţiei de judecător cu o altă funcţie.
Caracterul public al dezbaterilor
Principiul publicităţii, este consacrat un principiu clasic de înfăptuire a justiţiei. Publicitatea dezbaterilor sprijină eficient atât rolul educativ al justiţiei cât şi exigenţele de independenţă şi imparţialitate. Aceasta înseamnă că oricine poate veni în sala de judecată şi asistă la dezbateri. Textul constituţional lasă în sarcina legii şi până la urmă a judecătorilor să stabilească în ce cazuri şedinţele de judecată nu sunt publice.
Trebuie precizat că pronunţarea hotărârilor judecătoreşti, indiferent dacă şedinţa de judecată a fost publică sau secretă, se face în şedinţă publică sub sancţiunea nulităţii.
Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie
Potrivit art.13 din Constituţie, în România limba oficială este limba română. Acest principiu general constituţional este reluat şi în alte articole ca de ex. în art.32 al.2, privind dreptul la învăţătură. În mod firesc al.1 al articolului comentat stabileşte că procedura judiciară se desfăşoară în limba română. Acest aliniat comandă conţinutul şi interpretarea întregului articol.
Folosirea căilor de atac
Este cunoscut că cei nemulţumiţi de o hotărâre judecătorească au şi trebuie să aibă dreptul de a cere şi a obţine revederea cauzei de către o altă instanţă judecătorească decât cea care a pronunţat-o. Aceasta se poate realiza prin intermediul căilor de atac, care de regulă sunt apelul şi recursul.
Poliţia instanţelor
Este o normă constituţională care asigură două aspecte, obligaţia statului de a pune la dispoziţia justiţiei poliţia necesară asigurării ordinii în toate sediile acesteia şi legitimitatea prezenţei poliţiei în aceste sedii.