Proprietatea este de două tipuri în România:
- - publică;
- - privată.
Concept:
Proprietatea este dreptul ce-l are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru, în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege (art. 480 Cod civil).6
Proprietatea nu se poate confunda cu dreptul de proprietate, care nu este altceva decât expresia juridica a relaţiilor de proprietate.
Proprietatea, ca realitate economică şi socială, a constituit astfel premisa naşterii dreptului deproprietate, ea devenind un astfel de drept îndată ce a intrat în atenţia autorităţii statale şi a făcut obiectul regelementărilor.
Pentru redactorii Codului civil francez, exponenţi ai ideilor Revoluţiei franceze, dreptul de proprietate este un drept natural, inerent fiinţei umane. Aşa se explică puţinele limitări pe care codul le aduce dreptului de proprietate.
6 Cod civil, Editura Argessis, 2001
Aceşti redactori au avut însă înţelepciunea să prevadă că evoluţia societăţii ar putea impune noi limitări şi au creat premiza ca acestea să poată fi create prin lege.
Importanţa dreptului de proprietate pentru indivizi şi pentru societate a condus şi la includerea în cuprinsul reglementărilor internaţionale consacrate drepturilor omului a unor prevederi menite să protejeze dreptul de proprietate privată.
În art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1948, se prevede că orice persoană are dreptul la proprietate şi nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa.
La rândul său, Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,adoptată la 4 noiembrie 1950 de statele membre ale Consiliului Europei, prin art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1, adoptata în anul 1952 include dreptul de proprietate în categoria drepturilor omului. Prevederea citată este în sensul că orice persoană fizică ori juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
În jurisprudenţa adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a statuat că noţiunea de „bunuri”, utilizată de art. 1 al Protocolului nr. 1 are o semnificaţie autonomă şi include nu numai proprietatea bunurilor corporale dar şi alte drepturi reale cum sunt dreptul de servitute, dreptul de uzufruct sau dreptul de concesiune .
Dreptul de proprietate privată
Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice (art. 136 aliniat 5 din Constituţia României).
Dreptul de proprietate privată este definit ca dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie (jus
possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în
formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice7. Poate fi titular al dreptului de proprietate privată atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, inclusiv statul. În cazul în care însă statul deţine bunuri cu titluri de proprietate privată, acestea sunt supuse aceluiaşi regim juridic ca bunurile aflate în proprietatea oricărei alte persoane.
Posesia (jus possidendi) este dreptul de a stăpâni bunul. În acest sens este un element de drept, iar nu unul de fapt (care rezultă din stăpânirea concretă a bunului). Folosinţa (jus utendi şi jus fruendi) cuprinde atât utilizarea bunului, cât şi culegerea fructelor acestuia. Dispoziţia (jus abutendi), are două elemente: dispoziţia materială asupra bunului (în cazul bunurilor corporale (care exprimă posibilitatea de a modifica forma lucrului, a transforma, distruge sau consuma substanţa acestuia) şi dispoziţia juridică (ce exprimă posibilitatea înstrăinării în tot sau în parte a dreptului de proprietate).
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată
Dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu. Dreptul de proprietate este un drept absolut pentru că titularul său are libertatea oricărei acţiuni sau inacţiuni în legătură cu bunul său. Caracterul exclusiv cuprinde două idei: monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului său şi excluderea terţilor, inclusiv a autorităţilor publice, de la exercitarea prerogativelor proprietăţii.
În fine, dreptul de proprietate este perpetuu, în sensul că el durează atâta vreme câtă există şi bunul care face obiectul dreptului; dreptul de proprietate privata se pierde prin neuz, putând face obiectul prescripţiei achizitive.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi reale deţinute asupra unui bun al altei persoane. Ele conferă titularului lor numai o
7 Paul Mircea Cosovei, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 15
parte din atributele dreptului de proprietate, de regulă cel al folosinţei bunului. Acestea sunt dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie.
Dreptul de proprietate publică
Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege, aparţinând statului şi unităţilor administrativ teritoriale (art. 136 aliniat 2 din Constituţia României).
Sediul juridic al materiei îl constituie Legea nr. 213/1998 cu privire la regimul juridic al proprietăţii publice şi private.
Dreptul de proprietate publică este dreptul real principal, inalienabil, insesizabil, imprescriptibil, care conferă atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, care, prin natura sa sau prin declaraţie a legii, este de uz sau de utilitate publică, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice8. Titularul dreptului de proprietatea publică poate fi statul sau o unitate administrativ- teritorială.
Bunurile de uz public sunt bunurile la a căror utilizare au acces toţi membrii comunităţii, indiferent de momentul sau durata acestei utilizări. Exemple de astfel de bunuri sunt: drumurile naţionale sau locale (în cadrul unor suprafeţe mai mari de teren care sunt obiect al proprietăţii private pot exista însă şi drumuri private), bibliotecile publice naţionale sau locale etc.
Bunurile de interes public sunt bunurile care, deşi nu sunt accesibile uzului public, sunt afectate funcţionării serviciilor publice (clădiri ale ministerelor şi altor instituţii publice, echipamente şi instalaţii destinate apărării naţionale etc.) sau sunt destinate să realizeze în mod direct un interes naţional sau local (bogăţiile subsolului, opere de artă etc.).
Bunurile care fac parte din domeniul public pot fie exploatate în următoarele modalităţi:
8 Paul Mircea Cosovei, op. cit., p. 16
- drept de administrare;
- drept de concesiune;
- drept de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică.
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică are următoarele caractere:
- este un drept inalienabil, în sensul că nu poate fi înstrăinat;
- este un drept insesizabil, neputând fi obiect al procedurilor de executare silită;
- este un drept imprescriptibil, în sensul că bunurile care fac obiect al proprietăţii publice nu pot fi dobândite de terţe părţi prin uzucapiune (prescripţie achizitivă).