Drept

Răspunderea juridică, în viziunea contemporană, este un fenomen social caracterizat prin determinarea unui anumit comportament al individului în raport cu alţi indivizi şi în raporturile lui cu societatea.

Fiind definită ca o categorie generală a dreptului, răspunderea juridică este studiată în cadrul diferitelor ramuri de drept: dreptul civil, dreptul penal, dreptul familiei, dreptul administrativ, dreptul muncii etc. între răspunderea juridică dintre diferitele ramuri de drept există atât trăsături comune, cât şi deosebiri esenţiale, ceea ce determină plasarea ei într-o anumită ramură de drept. Fiecare formă a răspunderii juridice se tratează în cadrul disciplinelor specifice de drept sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă. Ca instituţii distincte ale unor ramuri de drept autonome, formele răspunderii juridice sunt cercetate pe larg în ramura căreia aparţin.

În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă de răspundere specifică. De aceea există mai multe feluri de răspundere juridică:

• răspunderea administrativă
• răspunderea materială
• răspunderea civil şi penală
• răspunderea constituţională
• răspunderea comercială
• răspunderea familială etc.

Răspunderea administrativă este o formă a răspunderii juridice, alături de răspunderea civilă şi de cea penală. Această răspundere intervine în cazul săvârşirii unei abateri de natură administrativă şi se aplică sub două forme: răspunderea      administrativă pentru săvârşirea

contravenţiilor administrative şi răspunderea disciplinară pentru o abatere disciplinară.

Răspunderea disciplinară rezultă din raporturile de muncă dintre funcţionarii publici şi autorităţile în care ei activează. Fiind învestiţi în funcţie printr-un act administrativ, funcţionarii publici intră în raporturi juridice de natură administrativă, în astfel de cazuri aceştia devin subordonaţi autorităţii publice care i-a numit, iar în absenţa unui astfel de act raportul juridic respectiv nu va fi de natură administrativă, dar vom fi în prezenţa unui raport de drept al muncii, fundamentat pe existenţa contractului individual de muncă.

Pentru anumite categorii de funcţionari publici Legea serviciului public prevede că raporturile de muncă ce se stabilesc între funcţionarii publici şi serviciile în care ei activează se perfectează prin încheierea unor acorduri individuale de muncă. In aceste cazuri, raporturile juridice de serviciu au o dublă semnificaţie, care cuprinde natura juridică a dreptului administrativ şi natura juridică a dreptului muncii. Totodată, credem că în astfel de cazuri poziţia dominantă în determinarea regimului juridic al răspunderii disciplinare pentru abateri administrative îi revine dreptului administrativ.

Pentru abaterea disciplinară se aplică o sancţiune disciplinară, care este determinată de lege, de regulamentele serviciilor publice sau de statutele disciplinare ale acestora. Sancţiunile disciplinare pentru fiecare caz concret se aplică ţinându-se cont de: gravitatea faptei, împrejurările în care a fost săvârşită abaterea disciplinară, gradul de vinovăţie şi urmările abaterii disciplinare.

Sancţiunile disciplinare în aceste cazuri pot fi:

• avertismentul;
• mustrarea;
• mustrarea aspră;
• destituirea din funcţie.

9

Avertismentul este o prevenire aplicată în scris funcţionarului public, prin care este atenţionat, în mod expres, asupra faptului că, în cazul săvârşirii de noi abateri, i se vor aplica sancţiuni mai severe, inclusiv destituirea din funcţie. Astfel de sancţiune se aplică funcţionarilor publici aflaţi în stare de incompatibilitate. în cazul când această stare nu este înlăturată în termen de o lună după avertizare, funcţionarul public este destituit din funcţie.

Mustrarea constă în notificarea scrisă, prin care funcţionarul public care a săvârşit o abatere disciplinară este atenţionat asupra faptului că nu şi-a îndeplinit în mod

104

corespunzător una sau mai multe atribuţii de serviciu sau a încălcat o anumită regulă de comportare în unitate, atrăgându-se atenţia să se corijeze în viitor. De regulă, astfel de sancţiuni se aplică faţă de funcţionarii publici care au comis abateri disciplinare neînsemnate şi pentru prima dată.

Mustrarea aspră este o notificare scrisă, prin care funcţionarul public ce a comis abaterea disciplinară este atenţionat asupra faptei ce constituie o abatere disciplinară serioasă şi i se cere corectarea urgentă a comportamentului său. În caz contrar sau în caz de repetare a încălcărilor, va fi aplicată destituirea din funcţie. Astfel de sancţiuni se aplică funcţionarilor publici care au comis în repetate rânduri abateri disciplinare sau aceste abateri au fost comise pentru prima dată, dar sunt destul de grave sau cauzează un prejudiciu imaginii autorităţii respective.

Destituirea din funcţie este încetarea forţată a raporturilor de serviciu ale funcţionarului public, aplicată din iniţiativa administraţiei. O astfel de măsură este una de excepţie şi se aplică atunci când nici o altă măsură nu mai poate influenţa funcţionarul public.

O altă formă a răspunderii juridice o constituie răspunderea materială, ce rezidă în obligaţia de a compensa, în limitele prevăzute de legislaţie, prejudiciul cauzat prin comportarea ilicită de către o parte a raportului periodic de muncă celeilalte părţi. Astfel, răspunderea materială pentru pagubă adusă unităţii se pune pe seama salariatului, dacă ea a fost cauzată din vina lui şi în legătură cu munca sa. Rolul prioritar al răspunderii materiale - interpretarea ei ca mijloc de drept pus în slujba apărării patrimoniului unităţilor de acţiunile propriilor salariaţi. Totodată, ea îndeplineşte o funcţie de ocrotire a intereselor personale ale salariaţilor, ea găsindu-şi expresia în limitarea răspunderii la paguba efectivă, obligaţia unităţii de a dovedi existenţa prejudiciului şi vinovăţia persoanei care a cauzat prejudiciul.

Într-o primă opinie se susţine, că răspunderea materială este o varietate a răspunderii civile contractuale. Ambele forme de răspundere au caracter patrimonial şi o funcţie primordial reparatorie - elemente ce sunt decisive pentru a le atribui o natură unică şi a le deosebi de toate celelalte forme de răspundere.

Într-o altă opinie, răspunderea materială este o instituţie specifică dreptului muncii, ea având o natură proprie reductibilă la răspunderea civilă; obligaţia de despăgubire a unităţii derivă din contractul individual de muncă.

Legislaţia civilă română enumără următoarele trăsături întrunite de răspunderea materială şi care o individualizează ca o instituţie aparte, proprie dreptului muncii:

1. răspunderea materială este condiţionată de existenţa raportului juridic de muncă şi este o răspundere limitată sub trei aspecte: spre deosebire de raportul civil, în cadrul căruia subiectul răspunde atât pentru daunele efective, cât şi pentru foloasele nerealizate, salariatul răspunde doar pentru daunele efective; de asemenea, el răspunde numai pentru prejudiciile actuale; răspunderea materială este limitată şi sub aspectul executării silite, care se efectuează, de regulă, numai asupra unei cote din salariu.
2. la baza răspunderii materiale stă vinovăţia (culpa), care trebuie dovedită de către unitate.
3. răspunderea materială este o răspundere individuală, ea exclude, în principiu, solidaritatea, spre deosebire de raporturile civile, în cadrul cărora aceasta operează în temeiul unor prevederi legale şi deseori pe baza clauzelor stipulate de părţi.
4. o altă caracterizare a răspunderii materiale constă în reglementarea ei prin norme legale imperative; modificarea răspunderii materiale prin clauze ale contractului de muncă, derogatorii de la lege, este inadmisibilă.
5. raportarea pagubei în cadrul răspunderii materiale se face, în principiu, prin echivalent bănesc.
6. în sfârşit, repararea prejudiciului în cadrul răspunderii materiale se efectuează după o procedură specifică, mai operativă, cu termene de prescripţie şi de decădere în general mai scurte, decât cele prevăzute în legislaţia civilă.

Pentru a exista răspundere materială, sunt necesare armatoarele condiţii de fond:

• calitatea de salariat la unitatea păgubită a celui ce a

produs paguba;

• fapta ilicită şi personală a celui încadrat, săvârşită în

legătură cu munca sa;

• prejudiciul cauzat patrimoniului unităţii;
• raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
• vinovăţia salariatului.

Răspunderea salariatului, potrivit legislaţiei Republicii Moldova, este limitată la o anumită parte a câştigului, însă în orice caz ea nu trebuie să depăşească mărimea deplină a prejudiciului cauzat. Mai mult, la stabilirea valorii pagubei se ia în consideraţie numai paguba reală directă; veniturile nerealizate nu se iau în considerare. Este, de asemenea, interzis de a se pune în sarcina salariatului răspunderea pentru paguba ce poate fi trecută în categoria riscului economic normal de producere.

De regulă, pentru pagubă cauzată unităţii în cadrul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu, salariaţii, din vina cărora a fost cauzată paguba, poartă răspundere materială egală cu partea reală directă, dar nu mai mult de câştigul lunar (mediu). Doar în cazurile prevăzute de legislaţie se admite aplicarea răspunderii ce      depăşeşte câştigul                                              mediu         lunar,       adică

răspunderea materială deplină, egală cu mărimea prejudiciului.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Ea îşi are fundamentul în izvoarele dreptului civil, principalul dintre care este Codul civil ce reglementează modul de aplicare, condiţiile de fond şi de formă.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice ce constă într-un raport de obligaţii, în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia, prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Răspunderea civilă se consideră o sancţiune de drept civil. Un principiu care guvernează răspunderea civilă este cel al răspunderii întemeiate pe culpă. Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă a-l repara pe acela din a cărui greşeală sau culpă s-a produs. Însă legislaţia în vigoare reglementează răspunderea civilă şi în lipsa vinovăţiei autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.

După Codul civil al Republicii Moldova la baza răspunderii civile stau două principii: repararea integrală a prejudiciului şi principiul reparării în natură a prejudiciului.

Principiul reparării integrale a prejudiciului reiese din prevederile Codului civil, şi anume ”în cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat”, şi "cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial".

Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale nerespectării prevederilor contractului sau ale unei fapte ilicite în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară. Această afirmaţie rezultă conform căruia "cel obligat ia repararea prejudiciului trebuie să restabilească situaţia care ar fi existat în cazul în care împrejurarea cauzatoare de prejudiciu nu survenea".

Repararea prejudiciului este un principiu datorită faptului că cea mai esenţială şi mai largă consecinţă a încălcării drepturilor civile este cauzarea de prejudicii. De fapt, repararea prejudiciului este nu numai un principiu, ci şi o formă obligatorie a răspunderii care se aplică în toate cazurile de încălcare a drepturilor civile, dacă legea sau contractul nu prevede altceva. Deoarece răspunderea civilă se realizează prin repararea prejudiciului cauzat, această reparare nu poate fi decât integrală.

Principiul reparării în natură a prejudiciului nu este prevăzut expres în textul Codului civil, dar el reiese din conţinutul articolelor ce reglementează răspunderea juridică civilă. Astfel, art. 608 CC stipulează că, "dacă restabilirea situaţiei existente anterior cauzării prejudiciului nu este posibilă sau este posibilă cu cheltuieli disproporţionate, creditorul este despăgubit în bani". Deci, întotdeauna răspunderea civilă porneşte de Ia repararea în natură a prejudiciului, concretizată în: restituirea

bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrurilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia etc. Repararea în natură poate fi exprimată şi printr-o operaţie juridică, cum ar fi ignorarea de către instanţa de judecată a

109

faptului revocării intempestive a unei oferte de a contracta şi constatarea prin hotărâre că acel contract a fost încheiat în momentul acceptării²⁴. Indiferent că este o operaţie materială sau o operaţie juridică, repararea în natură are ca scop înlăturarea prejudiciului suferit de o persoană şi, deci, repunerea acesteia în situaţia anterioară.

Răspunderea civilă, fiind instituţia juridică de drept civil care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează condiţiile în care o persoană răspunde pentru prejudiciul cauzat altei persoane şi poate fi obligată să repare acest prejudiciu, există în două forme: delictuală şi contractuală.

Răspunderea civilă delictuală este obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat din fapte ilicite (delicte civile).

Răspunderea civilă contractuală este obligaţia debitorului, care izvorăşte dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin faptul ne-executării, executării necorespunzătoare sau tardive a prestaţiei datorate.

Ambele forme ale răspunderii civile se angajează în prezenţa aceloraşi condiţii: un prejudiciu cauzat altuia, o faptă ilicită extracontractuală sau contractuală, aducându- se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv, culpa sau vinovăţia autorului faptei şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Reieşind din faptul că aplicarea ambelor forme ale răspunderii civile are un scop comun, care este repararea prejudiciului cauzat, şi că atât pentru răspunderea delictuală, cât şi pentru acea contractuală sunt necesare, practic, aceleaşi condiţii, în doctrină s-a pus întrebarea dacă cele două forme de răspundere civilă pot fi considerate ca alcătuind o singură instituţie juridică sau trebuie privite ca două feluri de răspundere fundamental şi esenţial deosebite una faţă de alta.

Aceste două forme ale răspunderii civile se aplică separat. Ori de câte ori a existat un contract din a cărei

110

neexecutare au rezultat prejudicii, se apelează la răspunderea contractuală şi nicidecum la cea delictuală.

Într-un singur caz, cumulul este permis, şi anume, în ipoteza în care ne-executarea contractului constituie, în acelaşi timp, o infracţiune, cumulul vizând doar posibilitatea de alegere între calea unei acţiuni în răspunderea contractuală şi calea unei acţiuni în răspunderea delictuală.

Răspunderea delictuală este o sancţiune civilă, cu caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă. Spre deosebire de pedeapsă, răspunderea civilă delictuală, privită ca o sancţiune civilă, se aplică nu în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită, ci în considerarea patrimoniului său. Aşa fiind în caz de deces al făptuitorului, obligaţia de dezdăunare se va transmite moştenitorilor săi, ceea ce demonstrează că răspunderea delictuală nu are caracterul unei pedepse.

Fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de răspundere civilă delictuală poartă denumirea de delict. Componenta delictului civil constituie o totalitate de trăsături şi elemente esenţiale formulate de legiuitor ca necesare şi suficiente pentru angajarea răspunderii civile. Răspunderea civilă delictuală se angajează indiferent de faptul dacă culpa are forma unui doi, unei imprudenţe, neglijenţe sau chiar în forma cea mai uşoară, iar în unele cazuri chiar şi în lipsa culpei.

Principiile şi regulile răspunderii civile delictuale sunt aplicabile în toate situaţiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală. în primul rând, se are în vedere conduita prin care se încalcă obligaţia generală prevăzută de lege de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi. în al doilea rând, prin fapta ilicită extracontractuală se înţelege şi neexecutarea lato sensul a obligaţiilor născute dintr-o faptă licită (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri).

Răspunderea delictuală are un şir de caractere juridice care îi dezvăluie esenţa. Ea apare ca rezultat al încălcării unor drepturi absolute ale persoanei vătămate, care pot avea un caracter patrimonial (dreptul de proprietate) sau un caracter personal nepatrimonial (dreptul la viaţă, sănătate). Obligaţiile care se nasc din cauzarea de daune sunt extracontractuale, uneori, chiar şi în cazul când dreptul a fost încălcat de o persoană cu care pătimaşul se află în relaţii contractuale.

Răspunderea delictuală are ca scop repararea integrală a prejudiciului cauzat, indiferent de persoana căruia i-a fost cauzat, de felul prejudiciului şi de formele care urmează a fi utilizate pentru reparare. Obligaţia de reparare a prejudiciului poate fi impusă nu numai delincventului, ci şi altor persoane prevăzute de lege (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de un minor sub vârsta de 14 ani etc).

Răspunderea juridică se caracterizează prin aceea că fiecare este răspunzător pentru încălcarea prevederilor legii sau ale contractului, adică pentru fapta proprie. Răspunderea pentru fapta proprie implică obligarea la repararea prejudiciului a înseşi persoanei care a săvârşit fapta păgubitoare. Răspunderea pentru fapta proprie poate avea ca subiect pasiv orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul. în cazul răspunderii pentru fapta proprie, domeniul principal al acesteia are la bază culpa făptuitorului, culpă care nu se prezumă, ci trebuie dovedită de către victimă. în viaţa socială apare necesitatea ocrotirii intereselor unor persoane care au suferit prejudicii fără nici o vină din partea lor, ceea ce a impus extinderea răspunderii civile delictuale dincolo de limitele faptei proprii. Pentru aceste cazuri, Codul civil prevede răspunderea pentru fapta altei persoane (ceea ce include răspunderea părinţilor, adoptatorilor, tutorelui sau curatorului pentru prejudiciul cauzat de un minor,

112

răspunderea comitentului pentru fapta prepusului); precum şi răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale (cum ar fi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase, de vicii de construcţie, de animale).

Codul civil prevede angajarea răspunderii civile delictuale în următoarele cazuri:

1. răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică, de o persoană cu funcţie de răspundere, prin erori judiciare sau de anchetă;
2. răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minori, persoane incapabile sau de prepus;
3. răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor

de pericol sporit;

1. răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămarea sănătăţii sau prin deces;
2. răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, ruina construcţiei sau de produse defectuoase.

Condiţiile răspunderii delictuale reies din conţinutul art. 1398 CC şi sunt următoarele: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Răspunderea penală este o instituţie juridică fundamentală a dreptului penal, care, alături de infracţiune şi pedeapsă, reprezintă componentele de bază ale întregului sistem de drept penal. În mecanismul reglementării juridico-penale cele trei instituţii sunt interdependente. Astfel, infracţiunea ca fapt interzis de legea penală nu poate fi concepută fără consecinţa inevitabilă care este răspunderea penală, iar aceasta, la rândul său, ar fi lipsită de obiect fără sancţiunea penală.

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice, alături de răspunderea civilă, cea administrativă ori disciplinară.

De regulă, realizarea ordinii de drept penal are loc prin conformare, adică membrii societăţii adoptă de bunăvoie conduita prescrisă de normele dreptului penal. Există însă întotdeauna un anumit număr de persoane care nu se conformează prevederilor legii penale şi săvârşesc infracţiuni. În această situaţie, realizarea ordinii de drept penal este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de normele încălcate faţă de cei care au săvârşit faptele interzise de legea penală.

Aşadar, constrângerea juridică penală nu are loc în mod direct, nemijlocit, ci indirect, prin intermediul răspunderii juridice penale, adică prin constatarea existenţei elementelor răspunderii penale şi aplicarea sancţiunilor legale.

Actualul Cod penal al RM prevede un cadru amplu de reglementări privind răspunderea penală ca instituţie fundamentală a dreptului penal: conceptul de răspundere penală, temeiul răspunderii penale, liberarea de răspundere penală.

Conform prevederilor din CP al RM, ”se consideră răspundere penală condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvârşit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege”.

În acest sens, condamnarea publică constă în faptul că şedinţele de judecată în cauzele penale sunt deschise, la ele are acces publicul şi sentinţa de condamnare se pronunţă totdeauna public, chiar dacă în unele cauze şedinţele judiciare au fost secrete”. Totodată, tragerea la răspundere penală a infractorului se poate face doar de către organele de stat competente şi în strictă conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, iar sentinţele de condamnare sunt pronunţate în numele legii.

Măsurile de constrângere care pot preceda condamnarea, în sensul art. 50 din CP al RM, sunt:

• reţinerea;
• arestarea preventivă;
• confiscarea specială;

• măsurile de constrângere cu caracter medical
• măsurile de constrângere cu caracter educativ etc.

Din conţinutul dispoziţiei art. 50 din CP al RM rezultă că tragerea efectivă la răspundere penală implică în mod necesar şi incidenţa normelor dreptului procesual penal. Acest lucru este firesc, având în vedere că răspunderea juridică penală se realizează în cadrul răspunderii juridice procesual-penale sau, altfel spus, în cadrul procesului penal ce se desfăşoară după reguli strict stabilite de Codul de procedură penală.

Regulile instituite prin normele dreptului procesual penal creează cadrul legal care garantează exercitarea concretă, în deplină legalitate, a drepturilor şi obligaţiilor ce revin subiecţilor raportului juridic penal în vederea realizării scopului legii penale.

În cadrul raportului juridic penal, răspunderea penală se realizează în forme şi modalităţi diferite, în funcţie de natura infracţiunii săvârşite, de pericolul ei social, de periculozitatea şi particularităţile făptuitorului.

Realizarea răspunderii penale înseamnă realizarea drepturilor şi obligaţiilor corelative ale subiecţilor raportului juridic penal prin intermediul raportului juridic procesual penal. În contextul drepturilor şi obligaţiilor corelative, dominant apare dreptul statului de a aplica o sancţiune celui care a săvârşit infracţiunea şi de a-l constrânge să o execute. Prevederea în lege a sancţiunilor penale, aplicarea şi punerea lor în executare prin intermediul organelor de stat competente pun în mişcare mecanismul de realizare a răspunderii penale.

Făcându-şi apariţia în cadrul raportului juridic penal de conflict, răspunderea penală nu este realizată momentan. Stingerea momentană a răspunderii penale are loc doar în două cazuri:      ca        rezultat al decesului

infractorului sau prin executarea pedepsei capitale. În celelalte cazuri realizarea răspunderii penale are loc în

115

anumite forme corespunzătoare etapelor procesului de realizare.

Oprimă etapă pe care o parcurge răspunderea penală în realizarea sa este cuprinsă între momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al începerii urmăririi penale. În această etapă organele competente întreprind acţiuni în vederea identificării faptei şi a făptuitorului, pentru a se aprecia dacă fapta săvârşită are caracter penal şi dacă există temei al răspunderii penale.

A doua etapă - etapa tragerii la răspundere penală a persoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii - începe din momentul pornirii urmăririi penale şi până la terminarea acesteia. Realizarea răspunderii penale în această etapă are loc în forme şi în condiţii reglementate detaliat de normele dreptului procesual penal:

• aplicarea restricţiilor de natură procesual-penală faţă de persoana bănuită (învinuită) de săvârşirea infracţiunii, materializată, de regulă, în măsurile preventive;
• liberarea necondiţionată de răspundere penală (de exemplu, expirarea prescripţiei tragerii la răspundere penală).

După cum se poate observa, în această etapă drepturile şi obligaţiile corelative pe care răspunderea penală le presupune se conturează, îmbracă forme concrete.

A treia etapă — etapa condamnării - începe din momentul terminării urmăririi penale şi până la momentul în care hotărârea de condamnare (sau prin care se pronunţă o altă soluţie) rămâne definitivă.

În această etapă dreptul statului de a pedepsi se materializează în sancţiunea aplicată concret în cauză, prin hotărârea de condamnare. Deşi realizarea răspunderii penale în cadrul acestei etape ar putea avea loc şi în alte forme:

• liberarea de pedeapsă penală (prescripţia executării sentinţei de condamnare etc);
• condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

A patra etapă - etapa executării pedepsei penale - începe, de regulă, din momentul în care hotărârea de condamnare rămâne definitivă şi durează până ce această sancţiune a fost executată efectiv sau considerată executată în temeiul legii. În cadrul acestei etape răspunderea penală se realizează în următoarele forme:

• în forma restricţiilor, determinate de specificul raporturilor execuţional-penale;
• în forma înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă sau mai aspră (în cazul sustragerii cu rea-voinţă de la executarea pedepsei stabilite);
• în forma liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.

A cincia etapă - antecedentele penale (consecinţa răspunderii penale) - este cuprinsă între momentul terminării executării pedepsei şi momentul în care intervine reabilitarea. Deşi în această etapă răspunderea nu mai îmbracă forme concrete, ea continuă să existe sub forma unor interdicţii pe care persoana ce a fost condamnată le suportă chiar după executarea sancţiunii penale şi sub forma asistenţei postpenale, care are scopul de reintegrare socială deplină.

Etapele procesului de realizare a răspunderii penale, fiind relativ autonome, pot exista de sine stătător. Astfel, răspunderea penală poate fi realizată în oricare dintre etapele menţionate atât separat cât şi fiind corelate între ele. În prezenţa anumitor circumstanţe, etapele procesului de realizare a răspunderii penale se completează una pe alta, transformând răspunderea penală dintr-o abstracţie într-o realitate social-juridică.

Important este că raportul juridic de răspundere penală se realizează doar în cadrul raportului juridic penal de conflict, adică din momentul săvârşirii infracţiunii şi până la stingerea sau ridicarea antecedentelor penale în ordinea stabilită de lege.