Este uşor de înţeles că răspunderea juridică implică mai multe cerinţe. Absenţa acestor cerinţe face imposibilă determinarea măsurii în care cel în cauză este nu este vinovat.
Cercetarea ştiinţifică a dus la concluzia că răspunderea juridică se poate declanşa numai în cazul în care: se constată o conduită ilicită; este vorba despre vinovăţia celui în cauză; există o legătură cauzală între faptă şi rezultat.
Analizându-se diferite puncte de vedere, s-a ajuns la concluzia că pentru survenirea oricărui tip de răspundere juridică sunt necesare următoarele condiţii:
- fapta ilicită, fiind aspectul cel mai constant, ca trăsătură a faptului juridic ce constituie fundamentul răspunderii juridice. Ilicitul rezidă în impactul dintre conduita umană şi prescripţia normei juridice. Este ilicită conduita umană care este contrară dispoziţiei normei juridice. Astfel, fapta ilicită are două modalităţi de comportare ilicită, şi anume: acţiunea şi inacţiunea. Acţiunea reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a conduitei ilicite care, presupune întotdeauna încălcarea unei norme juridice care interzice ceva. Drept exemplu pot servi, violul (art.171 Cod Penal al RM), furtul (art.171 Cod Penal al RM).
Inacţiunea constă dintr-o abţinere de la acţiune, impusă persoanei prin norma juridică, cum ar fi, neacordarea de ajutor unui bolnav şi lăsarea în primejdie (art. 162, 163 din Codul Penal al RM).
- legătura cauzală dintre fapta ilicită şi consecinţele care au survenit.
În toate analizele efectuate până în prezent s-a subliniat că între cauză şi efect trebuie să fie o legătură, care este o cerinţă obiectivă a răspunderii. Un infractor pătrunde într-o locuinţă prin efracţie pentru a sustrage un bun sau pentru a săvârşi o crimă. Într-un contract de vânzare - cumpărare, cei doi - vânzătorul şi cumpărătorul
- se înţeleg asupra unui preţ, dar declară oficial alt preţ, cu scopul de a nu-şi achita obligaţiile reale de plată către stat etc.
Norma juridică prevede că rezultatul ilicit trebuie să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii persoanei respective. Astfel, legătura cauzală este o altă cerinţă expresă a vinovăţiei.
În toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drepturi legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii sau infracţiunii, şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs.
În multe cazuri identificarea acestui raport dintre cauza şi efect este simplă, de exemplu, “x” îl loveşte pe “y” cauzându-i acestuia din urmă o vătămare corporală sau o societate comercială prestatoare de servicii nu executa lucrări de calitate prejudicindu-l pe beneficiar. În alte ipoteze stabilirea raportului în cauzalitate este mai dificilă- intervenind mai mulţi factori în lanţul cauzal-de pildă, “x” îl îmbrânceşte pe “y” iar acesta decedează, autopsia stabilind ca victimă suferea de boală de cod, organului judiciar revenindu-i sarcina de a stabili dacă rezultatul legal produs este consecinţa acţiunii faptului.
Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legale astfel între ele încât existenţa unui fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care determină existenţa unui alt fenomen astfel determinat sau produs se numeşte efect. În raport cu efectul cauza este primordială, independenţă şi obiectivă, în timp ce efectul este dependent secundat şi derivat întrucât izvorul sau rezidă în cauza. Legătura dintre cauza şi efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate ("nexum causal”).
Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv întrucât aceleaşi cauze produc întotdeauna aceleaşi efecte. Toate fenomenele lumii necesare, în cadrul cercetării, separarea fenomenului cauza de restul fenomenelor în scopul determinării exacte a efectelor şi a stabilirii raportului de cauzalitate.
Fiecare domeniu al cercetării ştiinţifice reprezintă abordări şi desprinderi artificiale din ansamblul interacţiunilor universale a cel puţin două fenomene, cauza şi efectul. Scopul urmărit de cercetarea ştiinţifică atunci când procedează la o asemenea izolare sau separare a conexiunilor este determinat de însăşi sarcinile ştiinţei respective, motiv pentru care cauzalitatea şi raporturile cauzate pot fii fi fizice, chimice, biologice, sociale, economice, politice, juridice, etc.
În ştiinţa dreptului cauza reprezintă în cadrul răspunderii o atitudine voluntară, conştientă a omului, o conduită a acestuia ce are ca efect starea de pericol sau de ameninţare produsă prin atingerea, lezarea sau vătămarea unor relaţii sociale reglementate şi apărate juridic, deşi, în ultimă instanţă, o stare de nesiguranţa socială creată prin încălcarea legii.
- Vinovăţia presupune existenţa unui comportament - concretizat într-o acţiune sau inacţiune - pentru care a optat deliberat persoana respectivă, asumându-şi riscurile încălcării legii.
Dacă fapta este săvârşită fără vinovăţie, răspunderea juridică este exclusă. Legea stipulează împrejurările care exclud răspunderea, ca urmarea absenţei vinovăţiei. Astfel, minoritatea presupune insuficienţa discernământului şi o precară experienţă de viaţă: alienaţia mintală care exclude vinovăţia, ca urmare a iresponsabilităţii persoanei în cauză. La aceste împrejurări, care exclud vinovăţia, se adaugă - în baza legii - altele, cum ar fi: cazul fortuit; starea de necesitate, legitima apărare; constrângerea morală. Aceste împrejurări determină modificări în ordin biologic - fiziologic, ca urmare a unor presiuni exterioare asupra psihicului subiectului, de natură a antrena asemenea instincte, cum sunt: cel de conservare a vieţii în cazul legitimei apărări; cel privind protecţia unor valori (în cazul stării de necesitate).
Formele vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa. Intenţia poate fi directă, când persoana în cauză acţionează deliberat pentru producerea efectului sau indirectă, când persoana cunoaşte urmările, dar le tratează cu indiferenţă.
Culpa este vinovăţia persoanei care nu prevede consecinţele faptei sale, dar ar fi trebuit să le prevadă. Exemplul cel mai uşor de perceput este cazul şoferului care conduce maşina cu viteză excesivă şi nu mai poate opri la timp pentru a evita o coliziune sau, mai grav, pentru a evita lovirea unei persoane, care uneori provoacă moartea acesteia. Desigur, şoferul nu a prevăzut şi, evident nici n-a dorit, să lovească mortal o persoană, dar - conducând cu viteză excesivă - trebuia să prevadă că s-ar putea ajunge la lovirea gravă a unei persoane .
În practică se întâlneşte vinovăţia din culpă, ca urmare a imprudenţei, deci a lipsei de vigilenţă a celui vinovat, sau ca urmare a neglijenţei.
Definiţia teoretică a vinovăţiei şi reglementările legale ale formelor acesteia pornesc de la cei doi factori psihici caracteristici pentru latura subiectivă a infracţiunii, şi anume: factorul intelectiv (conştiinţa) şi factorul volitiv (voinţa). Prezenţa acestor factori şi specificul interacţiunii lor în geneza şi realizarea actului de conduită prejudiciabil sunt determinante pentru existenţa vinovăţiei.
Factorul intelectiv (conştiinţa) presupune reprezentarea deplină a conţinutului, sensului şi consecinţelor urmărite sau acceptate prin săvârşirea faptei penale, precum şi prevederea întregii desfăşurări cauzale a acesteia. In conştiinţă apare deci ideea săvârşirii faptei, se cântăresc argumentele în favoarea şi împotriva acţiunii şi, în fine, se ia decizia de a săvârşi sau nu infracţiunea. După terminarea procesului decizional se trece de la manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă, care constă în concentrarea energiei în vederea realizării actului de conduită.