Drept

Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (1), Parlamentul este organ reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare în România. Caracterul de organ reprezentativ mai este stabilit şi în cazul Preşedintelui României (art. 80, alin. (1): “Preşedintele României reprezintă statul român…”), iar pe plan local, primarii şi consiliile locale şi judeţene se bucură de reprezentativitate. Caracterul reprezentativ decurge din desemnarea autorităţii de către cetăţeni, prin vot. Faptul că Parlamentul este instituit ca “organ reprezentativ suprem” nu implică nicidecum subordonarea celorlalte organe faţă de acesta. Ca legiuitor, Parlamentul poate adopta reglementări obligatorii pentru toţi cetăţenii şi pentru toate autorităţile statului, inclusiv pentru cele reprezentative, dar nu poate dispune în privinţa modului în care Preşedintele îşi exercită atribuţiile sau organele administraţiei publice locale îşi exercită propriile atribuţii în cadrul autonomiei locale consacrate de Constituţie. Cu alte cuvinte, Parlamentul României, ca de altfel Parlamentul oricărei democraţii autentice, este departe de rolul de “organ suprem al puterii de stat” jucat (în teorie) de Marea Adunare Naţională în anii regimului totalitar comunist.

            Fiind “unică autoritate legiuitoare”, Parlamentul poate reglementa prin lege orice domeniu al vieţii sociale. Limitele puterii sale legislative sunt cele stabilite în Constituţie. Astfel, Parlamentul trebuie să adopte legile respectând procedura prevăzută în legea fundamentală (art. 73-79) şi nu poate modifica dispoziţii constituţionale decât cu respectarea condiţiilor şi a procedurii prevăzute în art. 150-152. Alte autorităţi (Preşedintele României şi Guvernul) deşi participă la elaborarea legilor, nu au calitatea de “autorităţi legiuitoare”, şi aceasta spre deosebire de situaţia din monarhiile constituţionale, unde (la început în mod efectiv, iar apoi doar formal) puterea legiuitoare era/este exercitată în comun de şeful statului şi de Adunarea Legiuitoare[1]. Practic însă, elaborarea legilor se face cu participarea semnificativă a  acestor organe.

            Reglementările referitoare la Parlamentul României sunt cuprinse în principal în Titlul III, Capitolul I din Constituţia României (art. 60-79) precum şi în regulamentele Parlamentului: Regulamentul Camerei Deputaţilor (denumit în continuare prescurtat RCD), adoptat la 24 februarie 1994, modificat în repetate rânduri (ultima oară în octombrie 2005)[2]; Regulamentul Senatului (denumit în continuare prescurtat: RS)[3], adoptat în 30 iunie 1993, modificat ultima oară în ianuarie 2001, precum şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, adoptat în 1992[4].

Constituirea Parlamentului

            Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale (art. 61, alin. (1)).  Legea electorală, în accepţiunea acestei dispoziţii, este Legea nr. 68/1992 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Numărul deputaţilor şi al senatorilor este stabilit prin art. 3, alin. (2) şi (3) din legea electorală, în raport cu populaţia ţării: un deputat corespunde unui număr de 70.000, iar un senator, unui număr de 160.000 de locuitori. Constituţia stabileşte un anumit privilegiu pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale: în cazul în care acestea nu întrunesc numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la un loc de deputat, în condiţiile legii electorale[5]. O minoritate naţională poate fi însă reprezentată de o singură organizaţie.

            Pentru a candida în alegerile parlamentare, un cetăţean român trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

• să aibă numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16, alin. (3));
• să aibă drept la vot, conform art. 34 (condiţie stabilită prin art. 36, alin. (1), teza 1). Dreptul la vot, în condiţiile art. 34, îl au cetăţenii români care au împlinit vârsta de 18 ani, până în ziua alegerilor inclusiv, fiind excluşi debilii şi alienaţii mintal, precum şi cei puşi sub interdicţie şi persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale;
• să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 39, alin. (2) (art. 36, alin. (1), teza a 2-a). Nu este necesar ca persoana care candidează să aparţină unui partid politic; este însă neapărat necesar ca ea să aibă dreptul de a se înscrie într-un partid. Le este interzisă asocierea în partide politice următoarelor categorii de persoane: judecătorilor Curţii Constituţionale, avocaţilor poporului, magistraţilor, membrilor activi ai armatei, poliţiştilor precum şi altor categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică;
• să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 23 de ani pentru a fi ales în Camera Deputaţilor sau vârsta de 33 de ani pentru a fi ales în Senat.

Legea electorală stabileşte în detaliu modalitatea de întocmire a listelor electorale (permanente şi speciale: art. 7-13), condiţiile de utilizare a cărţii de alegător (art. 14-17) organizarea secţiilor de votare (18-22), înfiinţarea, organizarea şi atribuţiile a birourilor electorale (la nivel central, de circumscripţie şi de secţie de votare: art. 23-32), procedura înregistrării şi contestării candidaturilor (art. 33-36), condiţiile de confecţionare şi utilizare a buletinelor de vot (art. 37-43), campania electorală (art. 44-48), desfăşurarea votării (art. 49-60), stabilirea rezultatelor obţinute în alegeri (art. 61-69), condiţiile de organizare a unor alegeri parţiale (art. 70-71) precum şi contravenţiile şi infracţiunile privitoare la desfăşurarea alegerilor (art. 72-82). Din aceste reglementări este de reţinut că:

• scrutinul reglementat de această lege este un scrutin de listă (proporţional). Alegătorii votează o anumită listă de candidaţi, fără a putea opta sau manifesta vreo preferinţă faţă de aceştia ori – cu atât mai puţin –să atribuie votul lor mai multor candidaţi situaţi pe liste diferite;
• nu există diferenţe între Senat şi Camera Deputaţilor în privinţa datei alegerilor, a modului de atribuire a mandatelor sau a modului de stabilire a rezultatului alegerilor;
• metoda de atribuire a mandatelor de pe lista de candidaţi este o variantă a aşa zisei “metode a celor mai mari câturi” (sau metoda d’Hondt); în baza acesteia, numărul de voturi obţinut de partide în fiecare circumscripţie va fi împărţit succesiv la numerele naturale de la 1 la cel reprezentând totalul mandatelor ce urmează a fi atribuite în acea circumscripţie, distribuirea făcându-se în ordinea descrescândă a câturilor;
• legea stabileşte un prag electoral (care este, în urma modificării prin ordonanţă de urgenţă, în anul 2000, de 5% pentru partide şi de 8% pentru coaliţii de partide). Partidele sau coaliţiile de partide care nu au obţinut numărul necesar de voturi pentru a atinge pragul electoral nu vor primi nici un mandat de parlamentar (cu excepţia organizaţiilor reprezentând minorităţile naţionale, care beneficiază de privilegiul stabilit în art. 59, alin. (2) al Constituţiei[6]), iar mandatele ce le-ar reveni în baza voturilor obţinute vor fi redistribuite proporţional celorlalte partide.

Camerele nou alese se vor întruni, la convocarea Preşedintelui României, în termen de 20 de zile de la data alegerilor generale (art. 63, alin. (3) din Constituţie. Prima activitate desfăşurată de Camerele nou alese constă în validarea mandatelor parlamentarilor[7]. În acest scop se alege o comisie de validare, formată din 30 de deputaţi şi, respectiv, 12 senatori. Comisia de validare va fi formată din membri desemnaţi de grupurile parlamentare; numărul lor fa fi proporţional cu ponderea acestor grupuri (art. 4 din RCD şi, respectiv, articolul cu acelaşi număr din RS). Comisia îşi alege un preşedinte şi doi vicepreşedinţi – care alcătuiesc biroul comisie şi se organizează în mai multe grupe de lucru (3 pentru Senat şi 9 pentru Camera Deputaţilor). Biroul comisiei repartizează grupelor de lucru dosarele referitoare la alegerea membrilor Camerei, primite de la Biroul Electoral Central. Nici un grup de lucru nu va primi dosare referitoare la alegerea vreunuia din membrii săi. Verificarea legalităţii alegerii membrilor grupurilor de lucru se va face chiar de către biroul comisiei de validare. Dosarele membrilor biroului comisiei de validare a Senatului vor fi verificate de cei 9 membri ai grupelor de lucru (art. 6, alin. (2), teza a doua din RS); în cazul membrilor biroului comisiei de validare a Camerei Deputaţilor, Regulamentul nu conţine dispoziţii exprese, de unde se poate deduce faptul că verificarea legalităţii dosarelor alegerii acestora va intra în sarcina uneia sau a mai multora dintre grupele de lucru. Birourile comisiilor de validare şi grupele de lucru propun plenului, în cel mult 3 zile de la constituirea comisiei, validarea sau invalidarea mandatelor de parlamentar, iar propunerile sunt adoptate de plenul comisiei cu majoritate de voturi. Comisia de validare a Camerei Deputaţilor poate propune invalidarea mandatului unui parlamentar, în cazul în care constată că alegerea s-a făcut prin încălcarea legii, inclusiv prin fraudă electorală (art. 7 din RCD). În cazul Senatului, posibilitatea de a propune invalidarea este condiţionată de faptul ca încălcare a legii invocată ca temei al invalidării să nu fi constituit obiect al contestaţiilor soluţionate definitiv, în conformitate cu dispoziţiile legii electorale (art. 7 din RS). Cele două camere se întrunesc a 5-a zi de la constituirea comisiei de validare pentru dezbaterea raportului prezentat de comisie. Camera se va pronunţa în bloc asupra listei parlamentarilor, în privinţa cărora comisia a propus validarea mandatului. Camera va vota în mod individual în privinţa fiecărei propuneri de invalidare.

            Camerele sunt legal constituite după validarea a două treimi din numărul mandatelor membrilor lor (art. 12 din RCD şi, respectiv, articolul cu acelaşi număr din RS). 

Structura Parlamentului

            Sistemul bicameral este specific statelor federale; de regulă camera inferioară reprezintă în mod direct pe alegători, numărul membrilor ei fiind stabilit în raport de populaţia fiecărui stat federat,  iar camera superioară reprezintă statele federate (nu întotdeauna în proporţie strictă cu numărul de locuitori), constituind un important instrument prin care acestea pot împiedica autorităţile centrale să încalce prerogativele lor. Ca atare electoratul este reprezentat în mod diferit într-un parlament bicameral, sau, mai bine zis, paliere diferite ale opiniei publice şi ale intereselor societăţii vor concura pentru formarea voinţei politice în stat. Astfel, în camera inferioară, curentele şi schimbările din opinia publică se vor manifesta prompt şi în mod nemijlocit, pe când în camera superioară se va acorda o anumită preferinţă soluţiilor ponderate, prioritară fiind deseori reprezentarea intereselor regionale şi a tradiţiilor locale precum şi menţinerea fizionomiei distincte a anumitor provincii. Senatul este deci, în statele federale, deseori o contrapondere utilă în raport de o cameră inferioară mai impetuoasă şi mai grăbită.

În cazul statelor unitare, aceste considerente îşi pierd din semnificaţie, fără a fi însă lipsite de orice relevanţă. Unele state unitare europene (Spania – care, ce-i drept, acordă unor provincii un grad ridicat de autonomie, care o apropie foarte mult de o federaţie – dar şi Franţa, Olanda, Irlanda sau Italia) au optat pentru un Parlament bicameral. Parlament monocameral întâlnim în state precum Danemarca, Grecia, Luxemburg, Ungaria, Finlanda sau Portugalia. Un parlament monocameral oferă avantajele unor costuri electorale şi parlamentare scăzute şi ale unei proceduri legislative mai expeditive. Reversul medaliei poate consta într-o stabilitate mai scăzută a vieţii politice şi a legislaţiei. Un parlament monocameral este mai expus fluctuaţiilor opiniei publice, fapt ce se va reflecta inevitabil în actele legislative.

            Adunarea Constituantă a optat în 1991 pentru o structură bicamerală a Parlamentului. Opţiunea respectivă, care se alinia de altfel tradiţiei parlamentare româneşti, consacrate în toate constituţiile anterioare instaurării puterii comuniste, a fost prefigurată de altfel prin Decretul Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională nr. 92/14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.

            Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (2), “Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”. Atribuţiile celor două Camere erau până la adoptarea Legii de revizuire a Constituţiei aproape identice; singura deosebire rezida în faptul că Senatul numea pe Avocatul Poporului (art. 55, alin. (1)). În privinţa modului de constituire a celor două Camere, Constituţia nu opteaza – şi nu optează nici în prezent -  pentru nici una din soluţiile posibile, lăsând aceasta pe seama legii electorale. Textul legii fundamentale impune doar stabilirea numărului deputaţilor şi al senatorilor în raport de populaţia ţării[8]. Este posibil,  ca alegerea deputaţilor şi a senatorilor să se realizeze pe baza unui tip diferit de scrutin: scrutin de listă pentru camera inferioară şi scrutin uninominal în cazul Senatului. După cum am văzut însă mai sus, legea electorală  prevede acelaşi tip de scrutin (de listă) pentru ambele camere. Data

alegerilor pentru cele două Camere a fost aceeaşi pentru toate alegerile generale de după 1989[9]. Atât organizarea de alegeri la date diferite cât şi soluţia reînnoirii treptate a camerei superioare[10], (concomitent eventual cu stabilirea unui mandat mai lung pentru senatori) implică o revizuire a Constituţiei, dar ar fi de natură să confere Parlamentului un profil diferit. Astfel guvernanţii vor fi mai sensibili la evoluţia opiniilor electoratului, de la care vor primi semnale clare în timpul mandatului lor. În cazul unei reînnoiri treptate a camerei superioare, se poate asigura o mai mare stabilitate a adunării legiuitoare dar şi a vieţii politice. În modul în care se desfăşoară în prezent, o dată la patru ani, cu acelaşi tip de scrutin şi cu reînnoirea integrală a ambelor Camere, alegerile generale constituie aproape un cataclism ciclic în viaţa politică şi parlamentară românească, cu atât mai mult, cu cât alegerile prezidenţiale se desfăşoară simultan. Întreaga viaţă politică a ţării va fi timp de patru ani determinată în mod decisiv de voinţa manifestată de electorat într-o singură zi, fapt care este de natură să provoace un sentiment de frustrare unui alegător care constată că o bună parte din promisiunile electorale sunt încălcate sau nu sunt respectate în modul aşteptat şi care ştie totodată că timp de patru ani opinia nu-i va afecta în mod direct pe guvernanţi. Se răspândeşte treptat convingerea că toate partidele mint sistematic, ceea ce diminuează considerabil încrederea în pluralismul politic, în  sistemul parlamentar şi în valorile democraţiei.

            În modul stabilit de prevederile Constituţiei anterioare revizuirii şi de Legea nr. 68/1992, sistemul parlamentar bicameral din România cumula dezavantajele sistemului bicameral cu cele ale monocameralismului. Astfel, costurilor ridicate şi procedurii legislative adeseori greoaie şi îndelungate li se adăuga un grad scăzut de stabilitate a legislaţiei şi de reprezentare a particularităţilor şi intereselor regionale. Ca urmare a acestor critici, sistemul bicameral a fost şi este frecvent contestat în România, deşi deficienţele ţin mai degrabă de modul concret de realizare a acestuia şi nu de sistem în sine[11]. Actuala procedură legislativă, caracterizată prin delimitarea atribuţiilor legislative ale Camerelor şi prin reducerea considerabilă a duratei adoptării unei legi va corecta probabil o parte a acestor deficienţe.

            Funcţionarea criticabilă a sistemului bicameral în ţara noastră nu este însă imputabilă exclusiv modului în care acesta a fost reglementat prin Constituţie şi prin legea electorală. Practica Guvernului din ultimii ani de a emite anual sute de ordonanţe de urgenţă (fapt de natură a supraîncărca Parlamentul cu activitatea de aprobare ori respingere a acestora), toleranţa manifestată de Parlament şi de Curtea Constituţională faţă de practica respectivă precum şi dificultăţile întâmpinate de partidele politice în găsirea unui consens fundamental asupra unor acte legislative importante au jucat un rol considerabil în acest sens.

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

1. a) organizarea Parlamentului

În vederea desfăşurării activităţii parlamentare, Camerele îşi vor alege:

• câte un preşedinte;
• câte un birou permanent;
• un număr de comisii parlamentare stabilit prin regulamentul propriu.

La nivelul fiecărei Camere se vor constitui şi grupuri parlamentare, în condiţiile stabilite de regulament (art. 64, alin. (3)). Preşedintele Camerei este ales pentru întreaga legislatură, iar membrii biroului permanent vor fi aleşi pentru fiecare sesiune, putând fi revocaţi înainte de expirarea mandatului (art. 64, alin. (2)).

            Birourile permanente sunt constituite din preşedintele Camerei, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi un număr de 2 chestori în cazul Senatului, şi respectiv 4 chestori în cazul Camerei Deputaţilor). Numărul membrilor biroului permanent va fi stabilit în funcţie de configuraţia politică a fiecărei Camere (art. 61, alin. (5)). Vicepreşedinţii, secretarii precum şi a chestorii sunt aleşi de Cameră la propunerea grupurilor parlamentare.

            Cele mai importante atribuţii[12] ale biroului permanent sunt următoarele:

• propune camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare;
• solicită preşedintelui convocarea unei sesiuni extraordinare;
• supune aprobării Camerei regulamentul acesteia precum şi propunerile de modificare;
• pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Camerei;
• primeşte şi distribuie membrilor Camerei proiectele de lege şi propunerile legislative precum şi rapoartele comisiilor parlamentare;
• întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei precum şi programul de activitate (sau de lucru, în cazul Camerei Deputaţilor) al acesteia;
• conduce şi controlează serviciile Camerei.

Birourile permanente ale Camerelor se convoacă la cererea preşedintelui Camerei sau la cererea a cel puţin 4 din membrii săi (art. 33 din RS şi, respectiv, art. 30 din RCD).

Preşedinţii Camerelor sunt aleşi pe durata mandatului Camerei, prin vot secret, la propunerea grupurilor parlamentare, în condiţiile în care fiecare grup parlamentar face o singură propunere. Dacă nici un candidat nu a întrunit majoritatea, se organizează un al doilea tur de scrutin la care participă primii doi candidaţi în ordinea descrescândă a numărului de voturi obţinute (art. 23 din RS şi, respectiv, art. 21 din RCD).

Preşedinţii Camerelor au următoarele atribuţii[13] principale:

• convoacă pe membrii Camerei în sesiuni ordinare şi extraordinare;
• conduc lucrările Camerei de care aparţin, asistaţi de câte doi secretari;
• acordă cuvântul, moderează discuţia, sintetizează problemele puse în dezbatere, stabilesc ordinea votării şi anunţă rezultatul votării[14];
• conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent;
• reprezintă Camera în relaţiile interne şi externe[15];
• sesizează Curtea Constituţională (asupra neconstituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora precum şi asupra regulamentelor Parlamentului), în condiţiile art. 146, lit. a) şi c) din Constituţie.

Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei[16]. Grupurile parlamentare “asigură supleţea activităţii Parlamentului precum şi concentrarea diverselor tendinţe politice existente în cadrul acestuia”[17]. Grupurile parlamentare se pot constitui din cel puţin 10 deputaţi (respectiv 7 senatori), aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 13, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 15, alin. (2) din RS). Deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât minoritatea maghiară, pot constitui un singur grup parlamentar (art. 13, alin. (5) din RCD)[18]. În urma alegerilor din noiembrie 2001, în Parlamentul României s-au constituit următoarele grupuri parlamentare: social-democrat, al U.D.M.R., al P.D., al P.N.L. şi al P.R.M. In Camera Deputaţilor s-a constituit şi un grup al minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, având un număr de 14 membri.

Regulamentele Camerelor stabilesc pentru grupurile parlamentare o serie de atribuţii, dintre care enumerăm;

• fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, comisia trebuind să reflecte configuraţia politică a Camerei;
• propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere, precum şi a vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor (deci a membrilor birourilor permanente, care trebuie să reflecte componenţa politică a Camerei);
• îşi dau acordul – prin preşedinţii lor – la desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, care, de asemenea, trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerei;
• propun încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare;
• prezintă amendamente la proiectele sau propunerile legislative.

Comisiile parlamentare sunt, ca şi birourile permanente, organe interne de lucru ale Camerelor[19]. În baza art. 64, alin. (4) din constituţie, fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente, putându-şi constitui şi comisii de anchetă şi alte comisii speciale. Componenţa comisiilor trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerelor (art. 61, alin. (5) din Constituţie precum şi art. 39, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 41, alin. (1) din RS). Propunerile de membri ai comisiilor se fac de către grupurile parlamentare (în cazul Senatului, prin intermediul preşedinţilor acestor grupuri) şi se aprobă de plenul Camerei.

Pentru ca şedinţele comisiilor să aibă loc, este necesară prezenţa majorităţii membrilor care le compun. Hotărârile comisiilor se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi. Comisiile îşi aleg, la prima şedinţă, câte un preşedinte şi câte unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi secretari, care alcătuiesc împreună biroul comisiei.

Comisiile permanente ale Camerelor au fost prevăzute expres de regulamentele acestora. Astfel, Camera Deputaţilor îşi constituie, în baza art. 58 din RCD:

1. Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare;
2. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;
3. Comisia pentru industrii şi servicii;
4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice;
5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale;
6. Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic;
7. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;
8. Comisia pentru sănătate şi familie;
9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;
10. Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă;
11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;
12. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
13. Comisia pentru politică externă;
14. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţie şi pentru petiţii;
15. Comisia pentru regulament;
16. Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.

Un deputat nu poate face parte decât dintr-o singură comisie, cu excepţia membrilor ultimelor două comisii din cele enumerate mai sus; aceştia pot face parte şi dintr-o altă comisie.

Comisiile permanente ale Senatului, prevăzute în art. 56 din RS, sunt următoarele:

1. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări;
2. Comisia economică;
3. Comisia pentru privatizare
4. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;
5. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară şi silvicultură;
6. Comisia pentru politică externă;
7. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
8. Comisia pentru drepturile omului şi minorităţi;
9. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;
10. Comisia pentru învăţământ şi ştiinţă;
11. Comisia pentru cultură, culte, arte şi mijloace de informare în masă;
12. Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului;
13. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi petiţii;
14. Comisia pentru sănătate, ecologie, tineret şi sport.

Comisiile permanente au următoarele atribuţii principale:

• examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor;
• solicită rapoarte, informaţii şi documente de la autorităţile publice;
• efectuează anchete parlamentare, atunci când consideră necesar, şi prezintă rapoarte Biroului permanent;
• controlează modul în care ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice îndeplinesc Programul de guvernare aprobat de Parlament, în domeniile lor specifice de activitate;

În cazul în care o comisie permanentă consideră că un proiect de lege sau o propunere legislativă ori un amendament la ace(a)sta este de competenţa sa, poate solicita Biroului permanent, ca proiectul sau propunerea să-i fie trimis(ă) spre avizare. În caz de refuz, va decide plenul Camerei. În mod similar se va proceda în cazul în care o comisie permanentă consideră că proiectul ori propunerea de lege sau amendamentul nu este de competenţa sa: comisia va solicita Biroului permanent trimiterea actului la comisia competentă, iar plenul va decide în caz de refuz. Comisia permanentă sesizată în fond (cu un proiect sau o propunere de lege) va stabili pentru celelalte comisii termenul în care trebuie să-i fie transmise avizele necesare. În raportul comisiei de fond se va face referinţă la avizele trimise de celelalte comisii care au examinat proiectul sau propunerea legislativă.

Orice comisie permanentă poate iniţia o anchetă, în limita competenţelor sale materiale, cu privire la activitatea unui minister sau a altei autorităţi publice. Comisia va face o cerere în acest sens, care va fi aprobată de plenul Camerei (în cazul Camerei Deputaţilor) şi, respectiv, de Biroul permanent al Senatului. Raportul de anchetă întocmit de comisie va fi dezbătut în plenul Camerei (cu aprobarea Biroului permanent în cazul Senatului), care va dispune cele de cuviinţă.

Camerele îşi pot constitui şi comisii speciale, pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei.

Comisiile de anchetă sunt constituite la cererea unei treimi din numărul membrilor camerei. Ca şi comisiile speciale şi comisiile de mediere, comisiile de anchetă  au un caracter temporar. Acestor comisii li se aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la comisiile permanente.

 Comisiile de mediere sunt constituite în cazul în care Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea a celeilalte Camere. Comisiile de anchetă vor fi constituite din câte 7 membri ai fiecărei Camere, propuşi acesteia de către Biroul permanent.

Comisia de mediere va fi prezidată prin rotaţie, de un deputat şi un deputat, stabiliţi de comisie. Raportul comisiei va fi adoptat cu acordul majorităţii membrilor, iar în caz de egalitate va decide preşedintele.

1. b) funcţionarea Parlamentului

Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în intervalul de timp dintre două alegeri generale consecutive. Această activitate nu este însă îndeplinită în mod continuu şi uniform, fiind caracterizată printr-un ritm şi o periodicitate proprii, definite prin legislatură, sesiune şi şedinţe.

Legislatura desemnează durata mandatului colectiv al Parlamentului şi – implicit – al fiecărei Camere[20]. Formularea art. 63, alin. (1) din Constituţie („Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani“) nu trebuie să deruteze: termenul de legislatură vizează aspectul temporal, durata în timp a mandatului, iar noţiunea de mandat (al Parlamentului) priveşte raporturile stabilite între alegători şi aleşi, precum şi între aceştia din urmă şi autorităţile publice, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile parlamentarilor. În anumite state, legislatura are şi o anumită semnificaţie cronologică[21]. Sub impactul ideilor secolului XVIII şi al influenţei revoluţiei franceze – care la un moment dat a încercat înlocuirea calendarului şi a sărbătorilor creştine cu un calendar şi cu sărbători republicane – s-a utilizat, uneori, în statele moderne un sistem de datare similar celui din antichitatea greacă sau romană, raportat la periodicitatea constituirii autorităţilor publice.

În Grecia antică, alături de numărarea  anilor în raport de jocurile olimpice (sistem utilizat cu precădere doar în temple) era în uz un sistem local, pentru fiecare cetate, în care anii erau desemnaţi după numele magistratului (rege sau arhonte eponim) având funcţia supremă în comunitate. În Roma antică, erau utilizate în acest sens numele consulilor, şi ulterior, ale împăraţilor.

Legislatura normală este de 4 ani (art. 63, alin. (1)). Prin lege organică se poate hotărî asupra prelungirii mandatului Parlamentului, în caz de război sau de catastrofă. În afară de aceasta, este de observat că în practică, rareori legislatura este exact de 4 ani, întrucât alegerile parlamentare generale pot fi desfăşurate şi ulterior expirării mandatului, art. 63, alin. (2) stabilind, în acest sens, un termen limită de 3 luni.

Sesiunea este forma de desfăşurare a activităţii Parlamentului pe parcursul unui an calendaristic. Sesiunile sunt ordinare şi extraordinare (art. 66). Parlamentul se întruneşte de două ori pe an în sesiune ordinară. Prima sesiune începe în luna februarie, şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie (art. 66, alin. (1)). Sesiunile extraordinare au loc la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere sau a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor (art. 66, alin. (2). Convocarea se face de către preşedintele fiecărei Camere (aliniatul final al aceluiaşi articol). Se poate observa că durata sesiunilor ordinare este de cel mult 9 luni pe an. Deşi teoretic durata sesiunilor ar putea fi redusă – fără a încălca legea fundamentală – la câteva săptămâni[22], în practică durata anuală a sesiunilor Parlamentului a fost de aproximativ 8 luni în fiecare an de după adoptarea Constituţiei.

Şedinţa reprezintă o formă de desfăşurare a activităţii Parlamentului. Şedinţele Parlamentului se pot desfăşura în plen, în comisii sau în cadrul grupurilor parlamentare. Şedinţele în plen sunt publice, însă Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete (art. 68). În cursul şedinţei are loc dezbaterea asupra problemelor de pe ordinea de zi a Camerei (sau, eventual, de pe ordinea de zi a şedinţei comune a Camerelor).

Camerele se întrunesc în şedinţe comune în următoarele împrejurări, prevăzute de art. 65 al legii fundamentale:

- primirea mesajului Preşedintelui României;

- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;

- declararea mobilizării totale sau parţiale;

- declararea stării de război;

- suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;

- aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;

- examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

- numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de  informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;

- numirea Avocatului Poporului;

- stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;

-îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se exercită în şedinţă comună.

[1]              Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris stabilea în art. II că: “Puterea Legiuitoare se exercită colectiv de Domn, de Adunarea ponderatrice şi de Adunarea Electivă”. Constituţia română din 1866 prevedea în art. 32, alin. (1), că: “Puterea legislativă se exercită colectiv de către Domn şi reprezentanţa naţională” dispoziţie preluată în art. 34, alin. (1) al Constituţiei din 1923.

[2]              Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51/31 ianuarie 2001, modificat şi completat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 / 25 octombrie 2005, publicată în M.Of. I, nr. 950 / 26 octombrie 2005. Prin Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005 (M.Of. I, nr. 1027 / 18 noiembrie 2007), Curtea stabilit că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 25¹, alin. (1), (2), (4) şi (7), ale art. 25², alin. (2), ale art. 43, alin. (5), teza finală, ale art. 86, alin. (2), pct. 2), lit. c), cât priveşte referirea la art. 55 din Constituţie, precum şi cele ale art. 86, alin. (3), pct. 2), lit e²) şi e³) din versiunea modificată a Regulamentului.

[3]              Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 / 25 octombrie 2005.  Prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005 (M.Of. I, nr. 1027 / 18 noiembrie 2007), Curtea stabilit că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 30, alin. (1) şi (2), ale art. 32, alin. (1), precum şi ale art. 86, alin. (2) din versiunea modificată a Regulamentului.

[4]              Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34/4 martie 1992.

[5]              Legea nr. 68/1992 stabileşte în art. 4, alin. (1) aceste condiţii: este necesar ca aceste organizaţii, legal constituite, să fi obţinut în alegeri un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat.

[6]              O organizaţie ce  reprezintă o minoritate naţională şi “care nu obţine un număr de voturi suficient pentru a fi reprezentată în Parlament” (art. 59, ali. (2)) va fi reprezentată de un singur deputat chiar şi în cazul în care numărul de voturi este suficient pentru mai multe mandate parlamentare, dar inferior pragului electoral. Această soluţie, întrucâtva inechitabilă, este justificată prin faptul că deşi dispoziţiile art. 65 din legea electorală stabilesc aplicarea pragului electoral doar partidelor, formaţiunilor politice şi coaliţiilor acestora, prin art. 4, alin. (2), organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale sunt asimilate, în ceea ce priveşte operaţiunile  electorale, partidelor politice.

[7]              Reglementată de art. 1-12 din RCD şi de art. 1-21 din RS.

[8]              În consecinţă, nu ar fi posibilă stabilirea, prin lege electorală, a unei  reprezentări a provinciilor, regiunilor sau chiar a judeţelor printr-un număr identic de senatori (ca în Statele Unite, unde fiecare stat federat este reprezentat de câte doi senatori).

[9]              Constituţia impune ce-i drept o durată a mandatului de 4 ani (art. 63, alin. (1)), dar lasă posibilitatea – teoretică – a organizării de alegeri pentru cele două Camere la o distanţă de 2-3 luni . Astfel, art. 63, alin. (2) prevede obligativitatea organizării de alegeri “pentru Camera Deputaţilo şi pentru Senat în cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului”. Întrucât textul nu prevede organizarea alegerilor în aceeaşi zi, stabilirea unor date diferite, ar fi posibilă cu condiţia ca ultima dintre acestea să nu depăşească termenul de trei luni precizat în textul legii fundamentale. Însă datorită costurilor considerabil sporite, o asemenea posibilitate este practic exclusă.

[10]             Astfel Constituţia Statelor Unite prevede reînnoirea la fiecare doi ani, în întregime, a Camerei Reprezentanţilor concomitent cu reînnoirea Senatului cu o treime din numărul membrilor (art. I. Secţiunea a II-a, alin. (1) şi sacţiunea a III-a, alin. (2)). În Germania, Consiliul Federal (=Bundesrat) este constituit din reprezentanţi  desemnaţi de guvernele “Land“-urilor. Pe durata de 4 ani a legislaturii Adunării Federale (=Bundestag), cele 16 “Land”-uri vor desemna în medie de 4 ori anual reprezentati în camera superioară, care reprezintă sub acest aspect un indicator foarte sensibil al modului în care electoratul percepe politica Guvernului federal. Ambele exemple provin – ce-i drept - din state federale, state în care tendinţele centrifuge sunt mai puternice şi se cuvin compensate printr-un sistem electoral care să manifeste receptivitate faţă de particularităţile regionale şi faţă de evoluţia opiniei publice. Nimic nu împiedică însă un stat unitar să fie preocupat de aceleaşi aspecte.

[11]             Pentru o apologie argumentată a soluţiei bicamerale şi a ideii păstrării atribuţiilor de ordin legislativ ale Senatului, vezi Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei şi bicameralismul, în ‘Revista de Drept public’, serie nouă, Anul VII (27), ianuarie-iunie 2001, pp. 21-33. Pentru o opinie critică asupra bicameralismul –  şi care vizează mai degrabă bicameralismul în general decât pe cel din ţara noastră – , vezi: Ion Deleanu, Instituţii…, pp. 297 şi urm.

[12]             Prevăzute în art. 31 din RCD şi, respectiv, în art. 32 din RS.

[13]             Atribuţiile sunt prevăzute în art. 31 din RCD şi, respectiv, art. 35 din RS.

[14]             În privinţa acestei atribuţii există o diferenţă uşoară – însă nu lipsită de consecinţe practice – între preşedinţii celor două Camere: preşedintele Camerei Deputaţilor “precizează semnificaţia votului şi anunţă rezultatul acestuia”, pe cănd preşedintele Senatului, stabilind ordinea votării, “anunţă rezultatul acesteia şi proclamă rezultatul votului” (art. 31, lit. c) din RCD şi, respectiv, art. 35, lit. c) din RS).

[15]             Şi în această privinţă există o anumită diferenţă în privinţa consacrării atribuţiilor celor doi preşedinţi: Regulamentul Senatului prevede că preşedintele acestuia, pe lângă reprezentarea Camerei “în relaţiile interne şi externe”, mai reprezintă Camera şi “în relaţiile cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul şi Curtea Constituţională” (art. 35, lit. g) şi h) din RS).

[16]             Acest lucru, stabilit de art. 13, alin. (1) fraza 1 din RCD, este valabil, credem, şi în privinţa Senatului. În privinţa calificării lor ca structuri organizatorice ale Camerei, realizate pe bază de afinitate, vezi Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamnetar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994, p. 118 şi urm. Evident, lucrarea examinează versiuni ale regulamentelor anterioare modificărilor (ultima având loc, reamintim, în ianuarie 2001), dar textele incidenteacestei chestiuni  au rămas nemodificate. Pentru o opinie diferită (grupurile parlamentare sunt “organele partidelor în adunări”), vezi Tudor Drăganu, Dr. const., vol. II, p. 195 şi I. Deleanu, Instituţii…, p. 228, nota 3.

[17]             I. Deleanu, Instituţii…, p. 228.

[18]             U. D. M. R. – organizaţia care reprezintă minoritatea maghiară – a participat la toate alegerile de după 1989, obţinând circa 6-7% din voturi, şi, în consecinţă, un număr suficient de mandate pentru constituirea unui grup parlamentar propriu. Organizaţiile reprezentând celelalte minorităţi nu au obţinut niciodată la aceste alegeri numărul  de voturi necesar accederii directe în Parlament, beneficiind de câte un loc de deputat în condiţiile art. 59, alin. (2) din Constituţie.

[19]             Comisiile parlamentare au fost calificate şi ca organe de stat, având atribuţii proprii (deşi nu adoptă acte juridice proprii). Vezi I. Deleanu, Instituţii..., pp. 302-303.

[20]             I. Deleanu, Instituţii..., p. 307.

[21]             În Statele Unite de exemplu, actele Congresului sunt datate cu indicarea legislaturii, şi nu a anului. Ne aflăm în prezent (2003 A. D.) în anul 1 al celei de-a 114-a legislaturi (legislatura durând în SUA 2 ani, iar întâia legislatură a început după  primele alegeri din 1788).

[22]             O asemenea practică este specifică statelor totalitatre, în care Parlamentul este redus la rolul aprobării deciziilor conducerii politice, decizii care sub aspect formal, sunt adptate de un organ colegial mai restrâns.