Drept

S-a putut constata că orice normă prezintă conţinut şi formă, fiecare având o anumită modalitate de exprimare: conţinutul - prin structura logică internă, forma prin structura exterioară a acesteia, prin stilul formal-juridic de redactare a conţinutului respectiv ce apare ca un articol, grupaj de articole sau act normativ determinat. Primul aspect de la care pornim în analiza noastră este acela că normele juridice nu sunt o existentă apriorică a ontisului socio-istoric; prin originea lor normele juridice sunt:

• fie preluate din norme sau reguli sociale constituite în afara dreptului, investind aceste norme cu forţă juridică, deci consacrându-le ca norme juridice (din nevoi practice);
• fie create sau elaborate prin voinţa expresă a organelor de putere publică competente (în virtutea legitimităţii şi reprezentativităţii lor), în vederea reglementărilor de raporturi sociale în corespondenţă cu interesele şi voinţa puterii de stat.

Istoriceşte vorbind, în faza iniţială a constituirii dreptului a fost predominantă prima procedură ( preluarea fie integrală, fie prin adaptare şi consacrarea juridică a unor norme sociale precum cele morale, economice, religioase, familiale, de origine cutumiară), în modernitate şi modernitatea târzie, normele dreptului pozitiv sunt produsul aproape exclusiv al acţiunii normative de elaborare de către factorii de putere.

Tehnica normativă - ca noţiune ce exprimă ansamblul principiilor metodelor şi procedurilor ce fundamentează elaborarea tuturor categoriilor de norme sau acte juridice normative nu se identifică cu noţiunea de "tehnică legislativă”, sau de "legiferare" întrucât aceasta de pe urmă are o sferă mai restrânsă, vizând doar procesul de elaborare a legilor - ca principale forme ale actului normativ sau ale izvorului de drept; asimilările conceptuale sunt datorate ponderii "tehnicii legislative" în elaborarea normelor juridice ("tehnica legislativă" conţine, pe lângă legiferarea propriu-zisă şi ansamblul principiilor, mijloacelor, metodelor, deci - modelele de interpretare şi aplicare a normelor juridice). "Tehnica normativă" ( juridică) "tehnica legislativă", însoţită de modele de interpretare şi aplicare.

"Legiferarea", pentru a răspunde finalităţii ei, trebuie să se fundamenteze pe următoarele condiţii:a) cunoaşterea realităţii şi nevoilor de legiferare, o ordonare a priorităţilor prin criterii ştiinţifice (analize socio - juridice)

• existenţa unui "dat" al procesului de legiferare; aplicarea adecvată a tehnicii legislative în vederea realizării unei "construcţii" de drept. Corelaţia între cele două condiţii este realizată prin interdependenţa dintre reflectarea realităţii şi reglementarea realităţii.Fr. Geny afirma că "dat-ul" dreptului este cercetat de ştiinţă, care formulează principiile generale ale viitoarei reglementări, pe când «construitul» este rezultatul tehnicii".

Aici apar următoarele obiecţii:

• realitatea reflectată, ca dat al dreptului, nu aparţine exclusiv cunoaşterii ştiinţifice: în norma elaborată sunt încorporate pe lângă elementele cunoaşterii ştiinţifice şi alte forme de reflectare - extra- ştiinţifice - precum cele politice, morale, ideologice, valori sociale, tradiţii, elemente subiectiv-voliţionale ale legiuitorului etc. (în multe cazuri, cea mai mare influenţă o are factorul politic);

• în corelaţia "dat" şi "conţinut", norma juridică elaborată (construitul), devenită normă a dreptului pozitiv, se constituie uneori ca "dat" pentru viitoarele construcţii juridice în sfera realităţii (respective) ce se reglementează;
• procesul de elaborare a dreptului este un proces continuu, influenţat de evoluţia "datelor" care îl condiţionează (este un proces deschis, nelimitat în timp, continuu; el este deosebit de intens în perioade ce succed unor evenimente ce produc schimbări sociale structurale).

Mai trebuie precizat că în sfera noţiunii de "elaborare" sunt cuprinse uneori şi procese complementare elaborării, precum "amendarea" - completarea unor norme juridice anterioare şi "modificarea“ - schimbarea parţială a conţinutului unor acte normative anterioare.

Alegerea procedeelor tehnice de legiferare se face de către organul de legiferare. La baza întregii acţiuni de legiferare stau anumite principii, unele deduse din textele constituţionale iar altele din metodologii de tehnică legislativă adoptate de organele legiuitoare. Principiile legiferării, sunt idei de bază, călăuzitoare ale întregului proces de elaborare a actelor normative, ce orientează atât practica normativă a Parlamentului (ca organ suprem al puterii legislative), cât şi practica celorlalte organe ale statului cu competenţă normativă. Aceste principii sunt:

Principiul după care activitatea de normare trebuie fundamentată ştiinţific. În scopul cunoaşterii aprofundate a realităţilor sociale, se impune ca legiuitorul să efectueze în prealabil atât investigaţii economice cât şi investigaţii sociologice. Legiuitorul este obligat să asigure, pe baza unui studiu sistematic şi aprofundat al realităţii, un raport corect între realitate şi drept. În scopul găsirii unor soluţii corespunzătoare este necesar să se utilizeze raţionamentul.

Cunoaşterea profundă a relaţiilor sociale ce impun reglementare juridică se realizează cu ajutorul ştiinţelor juridice şi în special prin ştiinţa dreptului. în doctrină se consideră că, un proiect legislativ fundamentat ştiinţific trebuie să cuprindă următoarele elemente:

• descrierea situaţiilor de fapt ce vor fi transformate în situaţii de drept;
• stabilirea valorilor sociale ce urmează a fi transformate în valori juridice.

Prognozele sau proiectele legislative (care provin de regulă, de la organisme juridice specializate) constituie obiect al cercetării ştiinţifice în opera de legiferare. Principiul corelării sistemului legislativ. Sistemul legislativ este alcătuit din totalitatea actelor normative care reprezintă produsul, finalitatea activităţii de legiferare.

Sistemul actelor normative (sistemul legislativ), implică multiple şi complexe legături între părţile sale componente. El se prezintă ca un tot unitar, format dintr- un ansamblu de componente complexe şi diferite aflate se află într-o strânsă corelaţie fapt ce-i conferă rolul de mecanism funcţional. Elementele componente ale sistemului legislativ sunt diferite categorii de acte normative cu rol în reglementarea relaţiilor sociale, (legi, decrete, hotărâri, decizii, ordine, instrucţiuni etc.). Între aceste elemente componente există atât o relaţie organică (pot fi grupate în sfera largă a termenului “legi”), cât şi o relaţie logică (sunt grupate după criteriul ierarhizării), fapt ce le conferă forţă juridică.

Legea este cel mai important act normativ, emis şi publicat după anumite reguli; ea nu exclude însă acţiunea celorlalte componente ale sistemului legislativ în reglementarea relaţiilor sociale, chiar dacă dispoziţiile acestora trebuie să se conformeze prevederilor sale.

Legătura dintre componentele sistemului legislativ constă şi în faptul că, pentru fiecare dintre ele se rezervă prin lege domeniul de reglementare. Corelaţia dintre aceste componente asigură funcţionalitatea sistemului legislativ care trebuie să concorde permanent cu dinamica relaţiilor sociale pe care le reglementează.

Principiul accesibilităţii actului normativ. Pentru ca norma juridică să fie respectată de către destinatari, ea trebuie făcută publică într-un limbaj, stil şi cu mijloace potrivite, astfel încât, nimeni să nu poată invoca scuza necunoaşterii ei. Arta legiuitorului o constituie elaborarea de norme juridice clare, fără echivoc, ce pot fi receptate de toţi destinatarii lor, luând în considerare faptul că aceştia au nivele culturale diferite şi deci o receptare diferită a dispoziţiilor acestora. Cei dispuşi să eludeze normele juridice, vor căuta întotdeauna să exploateze eventualele neclarităţi, deficienţe, confuzii sau controverse ale reglementării, datorate în cea mai mare parte a terminologiei juridice terminate.

Pentru ca norma juridică să fie accesibilă, sunt necesare următoarele cerinţe:

• alegerea formei exterioare a reglementării - pentru că de aceasta depinde valoarea, forţa juridică, locul său în sistemul legislativ, legătura sa cu alte acte normative etc. După domeniul şi natura relaţiilor sociale supuse reglementării organul legiuitor va alege forma exterioară de reglementare.
• alegerea modalităţii de reglementare juridică - adică a modului de stabilire a conduitei subiectelor de drept. O normă juridică poate reglementa conduita umană în mod imperativ, permisiv sau stimulativ. Opţiunea legiuitorului pentru un anumit gen de conduită sau pentru o anumită metodă de reglementare, este determinată de specificul relaţiilor sociale, de caracteristicile subiecţilor agenţi, de natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute de semnificaţia valorică a reglementărilor etc;
• utilizarea unor procedee de conceptualizare şi a unui limbaj adecvat - ce priveşte atât construcţia şi structura normei cât şi, fixarea tipului de conduită, stilul şi limbajul juridic. Norma de drept operează cu concepte, categorii, şi definiţii legale, care sunt cuprinse cu ajutorul procedeelor de conceptualizare în articole concrete ale actului normativ.

Limbajul actelor normative este instituţionalizat şi supus permanent unui proces de specializare. Se urmăreşte ca la redactarea textului, să se utilizeze o terminologie simplă, fără multe înţelesuri, constantă şi uniformă, în scopul receptării fără echivoc de către destinatari. Părţile componente ale actului normativ.

Actul normativ cuprinde două categorii de elemente constitutive:

• elemente facultative: expunerea de motive, preambulul, formula introductivă şi dispoziţiile tranzitorii;
• elemente necesare: titlul actului normativ, dispoziţiile generale, dispoziţiile de conţinut şi dispoziţiile finale.

1. Expunerea de motive - este un element facultativ ce se întâlneşte la cele mai importante acte normative. În expunerea de motive se face o prezentare succintă a actului normativ şi a considerentelor ce au impus elaborarea, publicarea, precum şi scopul urmărit prin adoptarea lui.
2. Preambulul actului normativ - este o introducere,

o  punere în temă asupra motivaţiei social-politice a apariţiei actului normativ. Preambulul este un element facultativ ce face consideraţii extrajuridice, de argumentare a actului normativ de redare a scopului sau temeiurilor sale legale. Conţinutul său nu are forţă juridică, ci doar justificativă, iar existenţa sa este o decizie a legiuitorului.

1. Formula introductivă - este elementul facultativ ce precizează temeiul juridic constituţional sau legal care stă la baza reglementărilor respective şi conferă competenţă organului ce adoptă acel act normativ (De exemplu: În temeiul prevederilor art.107 din Constituţie şi ale O.U. nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.
2. Titlul actului normativ - este elementul de identificare al acestuia, absolut, necesar, care trebuie să îndeplinească în principiu următoarele cerinţe: să fie scurt, sugestiv şi clar exprimat. Titlul actului normativ exprimă obiectul reglementării (de exemplu: “Legea fondului funciar”, “Legea privind protecţia mediului înconjurător” etc.”).

1. Dispoziţiile generale - denumite şi principii generale, reprezintă prima parte a actelor normative. Ele cuprind norme prin care se determină obiectul, scopul, sfera relaţiilor reglementate, se fac definiţii, clasificări şi se stabilesc principiile pe care se întemeiază actele normative. De exemplu, art.1. din Codul familiei prevede că: “În România statul ocroteşte căsătoria şi familia....” după care urmează dispoziţii legate de scopul reglementării, definirea noţiunii de familie, de căsătorie etc.

                                                                                                                                                                      '

1. Dispoziţiile de conţinut - formează conţinutul

propriu-zis al actului normativ, alcătuit din norme juridice organizate în articole ce exprimă regulile stabilite de legiuitor (drepturi şi obligaţii, conduită, consecinţele nerespectării           conduitei         impuse).

1. Dispoziţiile finale - se referă de regulă, la data intrării în vigoare a actului normativ, la aspecte legate de retroactivitatea lui, la modificarea sau abrogarea altor acte normative.
2. Dispoziţiile tranzitorii - sunt elemente facultative şi se înserează atunci când noua reglementare antrenează consecinţe asupra reglementărilor vechi, determinând astfel o situaţie tranzitorie. Uneori, dispoziţiile tranzitorii se cuprind într-un titlu unic cu dispoziţiile finale, alteori cele două componente sunt prezentate separat.

Actele normative mai pot cuprinde pe lângă aceste elemente constitutive şi Anexe care fac parte integrantă din acestea şi au aceeaşi forţă juridică cu cea a actului normativ la care sunt ataşate.

Referitor la elementele de structură ale actului normativ putem specifica următoarele, norma juridica, cu structura sa interna (ipoteza, dispozitie, sanctiune), este cuprinsa in articolele actului normativ. Elementul structural de baza al actului normativ il formeaza articolul (asa cum norma juridica alcatuieste celula de baza a dreptului).

Continutul normei juridice este redat in articolele actului normativ in mod variat. Articolul, de regula, contine o dispozitie de sine-statatoare. Exista însă cazuri, cand in cuprinsul actului normativ un articol contine o singura norma sau, dimpotriva, o norma este cuprinsa in mai multe articole. Totodata, diversele componente ale structurii logice a normei juridice, pot fi regasite, in articole diverse. Pentru acest motiv, nu se poate identifica norma juridica cu articolul actului normativ. Ideal ar fi ca fiecare articol dintr-un act normativ sa cuprinda o singura regula (norma) cu toate trasaturile care o caracterizeaza. Aceste caracteristici trebuie redate in asa fel incat ele sa exprime in mod cat mai complet norma juridica si sa delimiteze in mod precis continutul acelei norme in raport cu celelalte norme ale actului normativ.

Intr-o buna tehnica legislativa articolele actului normativ trebuie sa se afle in stransa legatura, iar structurarea pe articole sa se faca intr-o ordine de expunere logica.

Complexitatea reglementarii este impusa de natura relatiilor sociale. Pentru acest motiv, articolul se subdivide uneori in paragrafe si aliniate.

Articolul este elementul structural fundamental în elaborarea unui act normativ; el este expresia concentrată a normei juridice în formularea căreia este cuprinsă, de regulă o dispoziţie privitoare la conduita solicitată. Întrucât conduitele umane se manifestă printr-o complexitate si diversitate (cumulează fapte multiple, acţiuni sau inacţiuni produse în împrejurări şi condiţii diferite) aceste conduite nu pot fi impuse şi reglementate prin formularea unui singur articol, ci al unui grupaj de articole.

Tehnic, articolele trebuie redactate prin propoziţii de maximă conciziune şi claritate, ele fiind ordonate în aliniate sau paragrafe (fie alfabetic, fie prin cifre arabe). În unele acte normative (Constituţia, C. pen.) articolele sunt însoţite de note marginale prin care se menţionează instituţia juridică la care se referă acel articol sau grupaj

de articole. Articolele noi se introduc prin "amendare" sau "modificare" printr-un indice: ex: 18% 120" etc.

În privinţa elaborării şi redactării textului unui act normativ trebuie precizat că limbajul şi stilul juridic trebuie să răspundă unui dublu imperativ:

• asigurarea rigorii şi exactităţii aparatului conceptual de specialitate şi
• formularea accesibilă a conţinutului informaţional pentru ca individul uman comun să poată înţelege conţinutul dispoziţiei textului. În acest sens, este necesară respectarea unor reguli ale limbajului:

 - textele trebuie redactate prin folosirea termenilor literari uzuali, cu înţelesul curent pe care îl au în limba română, evitându-se pe cât posibil, neologismele;

• dacă sunt utilizaţi termeni cu înţelesuri diferite, pentru evitarea neclarităţilor este bine ca în cuprinsul acelui act normativ să se precizeze accepţiunea în care este utilizat acel termen; la fel, sunt necesare precizările pentru termenii juridici care au sens diferit comparativ cu cei utilizaţi în limbajul cotidian;

• textul trebuie să fie neredundant, simplu, fără cuvinte care se repetă, fără metafore.

Aliniatul reprezintă o parte din articol şi poate fi format, după caz, dintr-o propoziţie, o frază sau mai multe fraze. Făcând parte din structura articolului, alineatul nu poate avea o poziţie independentă decât în contextul acestuia. De regulă articolele sunt formate din două sau mai multe alineate.

Alineatul este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziţie sau frază care dă expresie normativă unei ipoteze juridice specifice ansamblului articolului. Dacă dispoziţia nu poate fi exprimată într-o singură propoziţie sau frază, se pot adăuga noi propoziţii sau fraze, separate prin punct şi virgulă. Dacă un articol are două sau mai multe alineate, acestea se numerotează la începutul fiecăruia cu cifre arabe cuprinse în paranteză. Totuşi, exigenţa clarităţii şi conciziei actului normativ presupune ca un articol să nu cuprindă prea multe alineate. Dacă textul unui articol sau alineat conţine enumerări prezentate distinct acestea se identifică prin utilizarea literelor alfabetului.