Drept

Cuvîntul „stat” provine din latină „status”, semnificând ideea de ceva stabil, permanent. În sensul său modern, noţiunea de stat se foloseşte mult mai tîrziu începând cu secolul al XVI-lea. Fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat se foloseşte în mai multe sensuri:

În sensul larg al cuvîntului statul este organizatorul principal al unei colectivităţi umane, care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, garantează aplicarea sau executarea acestor reguli şi în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.

În sensul restrictiv şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice, care asigură guvernarea.

Conceptul statului este exprimat din perspective diferite care întrunesc elementele caracteristice cele mai generale ale tuturor statelor indiferent de perioada existenţei lor, iată cîteva din ele:

1. statul este dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivităţi umane întruchipând, naţiunea, şi este guvernată de o putere instituţionalizată având capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală. (Ion Deleanu)
2. Statul este un sistem organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi, a unui

popor stabilit pe un anumit teritoriu.

1. Statul este unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională, locuind pe un teritoriu determinat care, le este propriu lor şi dominat de un Guvern, adică de o putere investită cu dreptul de a formula ordine şi de a le face să fie executate.

Analizând caracteristicile statului expuse mai sus constatăm că statul este caracterizat ca:

• o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială;
• o organizaţie care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului
• o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunităţi umane;

• o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care poate impune exercitarea voinţei generale, aplicând în caz de necesitate forţa de constrîngere a statului.

Dicţionarele enciclopedice definesc statul ca o organizaţie politică având menirea să promoveze şi să apere interesele generale ale societăţii.

Nicolaie Popa defineşte statul ca principala instituţie politică a societăţii, constituită pe un teritoriu delimitat, cu

o populaţie şi o putere instituţionalizată.

Aşadar, statul este principala organizaţie politică a societăţii, constituită pe un teritoriu delimitat cu o populaţie proprie şi o putere instituţionalizată, având menirea să promoveze şi să garanteze interesele generale ale societăţii.

Formele statului

Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare, conţinutul puterii, structura internă şi externă a acestei puteri.

Forma de stat se caracterizează prin 3 elemente componente: forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic.

În continuare le vom caracteriza pe fiecare în parte, astfel Forma de Guvernământ caracterizează modalitatea de formare şi organizare a organelor statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, în special dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului. Charles Louis de Secondat Montesquieu în lucrarea sa „Despre spiritul legilor” arată că există trei forme de guvernământ. Cel republican, cel monarhic şi cel despotic, definindu-le astfel, guvernământul republican este acela în care întregul popor sau numai o parte a lui deţine puterea supremă, cel monarhic este acela care conduce de unul singur, dar potrivit unor legi fixe şi dinainte stabilite, pe cînd cel despotic, unul singur, fără vreo lege şi fără vre-o regulă, procedează după voinţa sa şi capriciile sale. La rândul său, Jean Jacques Rousseau, în lucrarea sa „contractul social” distinge trei forme de guvernământ:          democraţia, aristocraţia şi monarhia, nu aceleaşi definite de Montesquieu, dar cu multe elemente caracteristici asemănătoare. Heghel se referă la Monarhie, aristocraţie şi democraţie, dezvăluindule trăsăturile istorice, dar se ocupă în detaliu de forma monarhică de guvernământ căreia îi subliniază importanţa şi efectele pozitive. După opinia sa este esenţial ca elaborarea Constituţiei să reflecte cerinţelede urmat , pornind de la faptul că facerea Constituţiei nu înseamnă decât o transformare, iar transformarea nu poate avea loc decât pe cale constituţională. El consideră că forma monarhică trebuie să pună la baza guvernământului tocmai o asemenea Constituţie, care reflectă transformarea şi o produce.

Din punct de vedere al formei de guvernământ statele se împart în monarhii şi republici.

Monarhia se caracterizează prin aceea că şeful statului este monarhul (de la grecescul monas ceea ce înseamnă că puterea aparţine unei singure persoane). Monarhul sau altfel denumit regele, ţarul, emirul, domnitorul, de regulă deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar. În evoluţia sa monarhia cunoaşte mai multe forme şi anume monarhia constituţională, în care monarhul are atribuţii restrânse, rolul Parlamentului fiind foarte important, şi monarhia absolută este aceea în care atribuţiile monarhului sunt foarte întinse, această formă de guvernământ a fost caracteristică, în special, în evul mediu, când monarhul avea puteri practic nelimitate.

Republica este o formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unui organ ales pe un termen limitat. Republica poate fi:

Republică Parlamentară în care lipseşte şeful statului, fie că acesta este ales de parlament având o poziţie legală mai inferioară(Italia, Austria, Germania ).

Republica Prezidenţială constă în alegerea şefului statului de către cetăţeni sau şefului statului îi revine un rol sporit având atribuţii majore în exercitarea puterii. Structura de stat caracterizează organizarea puterii în teritoriu. Forma de organizare înseamnă împărţirea internă a statului în unităţi administrativ - teritoriale, sau în părţi politice şi autonome.

Din acest punct de vedere statele se împart în, state simple sau unitare şi state compuse sau federative.

Caracterizându-le putem menţiona că staul simplu, unitar se caracterizează prin faptul că nu se află într-o uniune cu alte state şi îşi păstrează suveranitatea şi organizarea proprie, participă ca un stat pe deplin suveran la viaţa internaţională şi în relaţiile cu alte state. În asemenea state există un singur Parlament, Guvern, un singur rând de organe judecătoreşti, o singură Constituţie, cetăţenie, etc.

La etapa contemporană în lume predomină statele unitare ca: Republica Moldova, România, Bulgaria, Italia, etc.

Statul federativ, compus sau unional, este statul constituit din două sau mai multe entităţi, unităţi statale în care există două rânduri de organe centrale de stat , există mai multe constituţii, există două categorii de cetăţenie.

Uniunile de state pot fi:

Uniunea personală, care reprezintă o uniune a două sau mai multe state, care păstrându-şi suveranitatea desemnează un şef de stat comun. Uniuni de state au existat între Olanda şi Luxemburg(1815-1890), Danemarca şi Islanda (1918-1944).

Uniunea reală, în cadrul ei pe lângă şeful statului există şi alte organe de stat comune. Uniuni reale au existat între Suedia şi Norvegia (1815-1905).

Între anii 1859-1862, Principatele Unite Muntenia şi Moldova au constituit o uniune personală transformată între anii 1862-1864 o uniune reală, care a dus la formarea statului unitar român.

Confederaţia - constituie o asociaţie de state independente, formată din considerente economice şi politice, atât de ordin intern cât şi extern, care dă naştere unui stat nou ca subiect de drept internaţional. Statele confederale urmăresc realizarea unor scopuri comune pentru soluţionarea cărora îşi urmăresc un organism comun unde sînt reprezentate toate statele membre.

Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, ansamblu care vizează atât raporturile dintre stat şi individ, cât şi modul în care statul concret asigură şi garantează drepturile subiective. Din punct de vedere a regimului politic se disting două categorii de state: State cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri politice autocratice (totalitare).

Democraţia reprezintă acea formă de guvernare politică în care puterea aparţine poporului. Democraţia şi regimul democratic se caracterizează prin anumite trăsături esenţiale şi anume:

prin pluralism, adică prin existenţa mai multor partide cu programe proprii care concurează la exercitarea puterii. Democraţia se bazează pe alegeri, prin scrutin universal, în desemnarea reprezentanţilor poporului pentru organizarea puterii. Într-o democraţie se manifestă principiul majorităţii, ceea ce înseamnă că deciziile, hotărârile se adoptă pe baza votului majorităţii.

Democraţia poate fi directă şi reprezentativă.

Directă - presupune participarea directă a cetăţenilor la conducere, la adoptarea deciziilor;

Reprezentativă - presupune alegerea de către cetăţeni a organelor reprezentative prin intermediul cărora se exprimă voinţa şi interesele poporului şi anume prin alegeri care se realizează prin vot universal, egal, direct, secret.

Regimul autocratic se caracterizează prin inexistenţa atât a condiţiilor juridice formale cât şi a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei poporului. La asemenea regimuri poate fi atribuit şi regimul dictatorial comunist (imposibilitatea poporului să determine sau să influenţeze politica internă şi externă a statului )

Statul se caracterizează prin câteva elemente sau dimensiuni istorice şi politice având o importanţă majoră condiţionând atât apariţia cât şi dispariţia sau reînvierea statului.

Încă din perioada în care sau conturat primele formaţiuni politice elementele care le-au conturat au fost: teritoriul, populaţia, forţa publică sau suveranitatea.

Teritoriul este dimensiunea materială a statului care reprezintă un concept juridic şi politic. Acest rol al teritoriului reiese din funcţiile pe care le are:

1. teritoriul este indiciul care permite situarea statului

în spaţiu, localizând în aşa mod                           statul şi

delimitându-l de alte state,

1. prin intermediul teritoriului statul stabileşte

legăturile cu cei ce-l locuiesc,

1. teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi continuă la structurarea autorităţilor publice.

Teritoriul statului cuprinde solul, subsolul, coloana de aer, asupra cărora statul îşi exercită puterea.  Potrivit

conceptului Constituţiei Republicii Moldova teritoriului statului îi sunt specifice următoarele caractere juridice: inalienabilitatea şi indivizibilitatea.

Astfel art. 3 din Constituţia Republicii Moldova stabileşte că „Teritoriul Republicii Moldova este inalienabil şi că frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică”. Art. 1 din Constituţie stabileşte că Republica Moldova este un stat indivizibil. Indivizibilitatea teritoriului se interpretează în sensul că statul nu poate fi segmentat, nu poate fi obiectul unei divizări totale sau parţiale.

Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului. Cei ce locuiesc pe un teritoriu şi sînt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă de această putere ori calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv ori calitatea de străin (persoana având altă cetăţenie decât cea a statului în care locuieşte) ori pe cea de apatrid. Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi a obligaţiilor stabilite de stat.

Forţa publică sau suveranitatea. Puterea este un fenomen legat de autoritate care se caracterizează prin posibilitatea de a coordona activitatea oamenilor conform unei voinţe supreme, de a comanda, de a da ordine, şi necesitatea de a se supune acestei comenzi. Puterea se înfăţişează în mai multe forme şi anume ea poate fi politică, statală, familială, puterea unui grup social, puterea unor partide, etc.

Puterea statală însă este cea mai autoritară şi se caracterizează prin următoarele trăsături:

1. puterea este un atribut al statului care se echivalează cu forţa, această forţă materializându-se prin diverse instituţii politico - juridice (autorităţi publice, armată, poliţie);
2. puterea de stat are un caracter politic;
3. puterea de stat are o sferă generală de aplicare;
4. puterea de stat este suverană.

Această trăsătură din urmă fiind cea mai importantă, Astfel, termenul suveranitate este folosit pentru prima dată cu prilejul analizei Constituţiei Franceze din anul 1791 de către juristul francez Clermant Tennerre care a definito „libertatea colectivă a societăţii”.

Suveranitatea are două laturi, internă şi externă:

Latura internă este chemată să sublinieze faptul că în interior nici o altă putere socială nu este superioară puterii statului;

Latura externă este atributul suveranităţii de a nu fi în relaţiile sale externe de către nici o altă putere.

Astfel suveranitatea este dreptul statului de aşi elabora orientările fundamentale ale dezvoltării sale economico - sociale şi de a stabili raporturi cu alte state, potrivit voinţei şi intereselor naţionale fără amestec extern.

Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine un loc de seamă în societate. Putem menţiona că formula cea mai concisă prin care putem defini rolul şi scopul statului este că acesta apără interesul general al tuturor cetăţenilor şi al fiecăruia în parte.

În analizele efectuate de Immanuel Kant şi Rene Casin se subliniază că scopul principal al organizaţiei politice statale îl constituie apărarea drepturilor inalienabile ale omului. Referitor la scopul statului putem evidenţia două concepte esenţiale:

Prima este reprezentată de filosofia clasică greacă pentru care scopul statului este nelimitat. Conform acestei concepţii nu poate exista o sferă de activitate care n-ar prezenta vre-un interes pentru stat. Părtaşii acestei concepţii consideră că orice activitate trebuie să fie disciplinară de stat.

Cealaltă concepţie rezervă omului o activitate liberă de orice dominaţie din partea statului. Statul are ca scop ocrotirea dreptului şi garantarea libertăţii. În această ordine de idei Heghel menţiona „Dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, atunci statul stă pe picioare slabe”. Rolul statului constă în apărarea orânduirii de stat. De asemenea potrivit Constituţiei Republicii Moldova, statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui,(art. 47, alin. 1.). Însă potrivit art. 47 alin 2, cetăţenii au dreptul din partea statului la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă.

Deci, rolul şi scopul statului se realizează prin funcţiile sale care, sânt interne şi externe. În analiza obiectivelor sale majore, statul are îndatorirea să asigure ordinea şi stabilitatea în societatea dată şi să contribuie prin mijloacele sale proprii, la progresul economic, tehnic uman.

Activitatea statului este caracterizată de funcţiile pe care acesta le îndeplineşte. Termenul funcţie vine de la latinescul „fonctio”, care se traduce prin muncă, deprindere, îndeplinire. Funcţiile statului sînt definite ca fiind direcţiile fundamentale de activitate a statului.

În continuare vom caracteriza pe scurt următoarele funcţii ale statului:

Funcţiile interne

• funcţia legislativă - prin care statul prin organismele sale specializate adoptă sistemul legislativ al societăţi;
• executivă - care presupune realizarea activităţii de organizare a executării legilor şi a altor decizii adoptate,
• judecătorească - prin care se supraveghează aplicarea corectă a legilor şi sancţionarea încălcărilor acestora,
• economică - ce constă pe de o parte în faptul că statul este organizatorul direct al activităţii economice în cazul proprietăţii de stat, iar pe de altă parte, asigură cadrul politic, organizatoric, şi juridic prin care agenţii economici îşi desfăşoară activitatea,
• socială - prin care se asigură condiţii decente de trai tuturor cetăţenilor ţării, prin măsuri de protecţie socială, medicală, etc.
• culturală - prin care se asigură condiţii de instruire şi educaţie, de afirmare a capacităţilor creative ale cetăţenilor,
• de apărare a ordinii sociale, care are o latură preventiv - educativă prin care se sancţionează actele antisociale,                                                                                                                             

• ecologică prin care se protejează mediul ambiant.

Funcţiile externe Pe plan extern statul îndeplineşte funcţiile:

1) de promovare a cooperării cu celelalte state,

• ) de statornicire a unor relaţii de bună vecinătate,
• de apărare a ţării printr-o relaţie de cooperare şi parteneriat cu alte ţări,
• apărarea independenţei şi suveranităţii statale, a integrităţii teritoriale.

Aceste funcţii ale statului se exercită într-un nou climat internaţional, dominat de respect şi încredere reciprocă, de stimă şi sprijin mutual în efortul comun de propăşire paşnică a tuturor naţiunilor lumii.

De asemenea, ele contribuie la realizarea scopului fundamental pe care îl are statul democratic şi anume promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.