Drept

1. Noţiunea si necesitatea interpretării normelor de drept.
2. Tipurile de interpretare a normelor de drept.
3. Metodica interpretării normelor de drept.

1.

Interpretarea desemnează operaţiunea intelectuală de stabilire a sensului exact al normelor juridice, în vederea aplicării lor şi, deci, a soluţionării unor cauze. Problematica este complexă, ridicând întrebări de genul: În ce ipoteze ale normelor se încadrează o situaţie de fapt? Care este intenţia legiuitorului exprimată în normă? Ce înţeles au termenii şi expresiile folosite? Este necesară recurgerea şi la alte norme aparţinând unor instituţii sau categorii diferite? În ce măsură situaţii nereglementate expres se încadrează în reglementările existente? Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate mecanică, ea necesită inevitabil o interpretare; aceasta decurge din caracterul general, abstract şi impersonal al unei norme, din apartenenţa normelor la un sistem unitar în care există diverse relaţii, din modul de redactare a actelor normative, limbajul şi stilul lor (care poate fi confuz, imprecis, contradictoriu).

Deşi interpretarea este într-un anumit fel o alterare a sensului normelor, uneori violentă, aşa cum remarca M. Djuvara, ea este necesară tocmai pentru că o normă este un rezumat al unor cazuri individuale preexistente ei, or, cazul nou pentru care se pune problema nu poate fi niciodată identic cu ele. Ea este operaţiunea prin care se stabileşte o legătură logică între dreptul pozitiv şi aplicarea lui. Dar, spre deosebire de ştiinţele exacte care sunt riguroase, în acest domeniu ea nu poate fi decât un demers relativ: se pleacă de la premisa că legiuitorul a dorit să respecte principiul echităţii, al bunei credinţe şi necesităţile practice ale vieţii.

Interpretul, altul decât legiuitorul însuşi, nu trebuie considerat o unealtă oarbă care aplică litera legii nesocotindu-i spiritul, nici cineva care se substituie voinţei legiuitorului. El trebuie să promoveze unitatea dintre literă şi spirit, în scopul realizării dreptăţii. Aşa cum o lege nedreaptă nu e bună, o interpretare care duce la nedreptate nu e nici ea bună.

Interpretarea a fost si este prezenta in toate domeniile de activitate ce se bazeaza pe intelegenta omului. Daca numai intelegenta este aceea care genereaya interpretarea, tot ea este aceea care determina diferitele forme sub care va exista.

Deasemenea, interpretarea nu numai ca este prezenta in diverse sfere de activitate dar ea structureaza astfel de domenii (muzica, literatura, pictura,etc.) sau conformeaza modalitati sub care acesta se prezinta (dreptul, alte stiinte sociale).

Interpretarea dobindeste prin intermediul dreptului noi coordonate, determinate pe de o parte de legiuitor, iar pe de alta parte de opera judecatorului.

Domeniul juridic este acela care confera interpretarii specificatii ce permit nu numai manifestarea ratiunii si intelegentei umane, dar si exprimarea acestora intr un cadru social determinat.

Necesitatea interpretarii dreptului este justificata de faptul ca, in procesul aplicarii dreptului, organul de aplicare trebuie sa clarifice cu maximum de precizie textul normei juridice, sa stabileasca compatibilitatea acestuia in raport de o anumita situatie de fapt.

Obligatia organului de aplicare este de a constata semnul normei de drept, de a verifica intelesul utilizat in cuvintele legiuitorului, daca acesta a gindit sau sa exprimat concret ori abstract, daca a facut enumerari limitative ori sa mentinut in limitele unei reglementari cadru.

Legea trebuie elaborata de asa maniera, intrucit sa fie create premisele pentru descifrarea de catre interpret a sensurilor vizate initial de legiuitor. Pentru clarificarea si stabilirea sensului exact al legii, pentru a defini cu toata precizia vointa legiuitorului, este necesara INTERPRETAREA.

In literatura juridica mai veche, interpretarea mai purta denumirea de tilcuire sau explicare a normei, iar scopul sau era acela de a lamuri si a deslusi ideea de drept cuprinsa in regula, de a intelege exact momentul intrarii ei in vigoare, sfera de aplicare si scopul urmarit de legiuitor prin reglementare

Deci toate aceste obiective sunt canalizate în final spre aplicarea corectă şi unitară a normelor juridice pe tot cuprinsul ţării, în vederea lor cu respectarea principiilor generale ale dreptului, al legalităţii şi echităţii.

Interpretarea juridică a fost instrumentul ce a răspuns şi poate răspunde cel mai bine cerintelor de adoptare a legii la contextul social real.

Această explicaţie nu diminuiază rolul legiuitorului de a reglementa cele mai importante norme juridice, toate situaţiile ireductibile în specificul lor, care se pot ivi în aplicarea dreptului. De aceea, el trebuie să rămînă la un nivel de generalitate care impune, pentru racordarea normei la situaţie, interpretarea ei.

Acest fapt a fost realizat de Portalis, care afirma, a prevedea totul este imposibil de atins. Nevoile societăţii sunt atit de extinse, încît este imposibil pentru legiuitor să prevadă totul.

În acelaşi sens, deja sesizat, Mircea Djuvara scria, căci legiuitorul se gîndeşte la anume situaţii de fapt din viaţa reala şi stabileşte formulele sale printr-o generalizare pornind de la acele situaţii, dar nimic nu se repetă niciodată întocmai nici în viaţa psihică şi încă mai puţin în viaţa socială. De aceea fiecare aplicare a textelor instituite la un caz concret implică în mod necesar o adăugire şi prin urmare o creaţie.

În sistemul de drept rominesc un exemplu în acest sens sunt normele în care se vorbeşte despre bunele moravuri sau despre ordine publică, noţiuni lăsate de legiuitor nedefinite dar care pot fi aplicate şi interpretate în raport cu diversitatea condiţiilor pe care le infatiseaza evolutia vietii.

2.

La activitatea de interpretare participă mai multe subiecte cu rol diferit, soluţiile la care ele ajung neavând însă aceeaşi forţă şi valoare juridică. Pe baza acestui criteriu interpretarea poate fi oficială - obligatorie - şi neoficială.

Interpretarea oficială este cea făcută de organele de stat competente (Parlamentul, instanţe judecătoreşti etc.); ea poate fi la rândul ei generală, deci cu valoare pentru orice fel de situaţii care se încadrează în normă, şi cauzală concretă, obligatorie numai în cazul concret cu ocazia soluţionării căruia este dată. Cea generală este făcută printr-un act normativ, emis fie de organul care este şi autorul normei interpretative - regula - fie de un altul. În acest caz actul interpretativ face corp comun cu cel interpretat.

Interpretarea concretă poate fi făcută de orice organ care aplică dreptul, rezultatul ei fiind cuprins în conţinutul actului de aplicare. În timp ce interpretarea generală are o valoare de sine stătătoare, în sensul că nu e condiţionată de soluţionarea vreunui caz, cea cauzală este un mijloc de a soluţiona o speţă concretă. De aceea nici nu avem aici un act distinct. Interpretarea neoficială - doctrinară - nu este obligatorie, ea fiind făcută de persoane neoficiale care îşi exprimă astfel o opinie asupra normei. De aceea ea nici nu se concretizează într-un act, fie el normativ sau de aplicare, ci în scrieri de specialitate. Valoarea ei este dată de puterea de convingere a argumentelor ştiinţifice folosite, deci este una pur ştiinţifică. Ea mai poate fi cuprinsă şi în expuneri ale parlamentarilor cu ocazia dezbaterii proiectelor de legi. Deşi lipsită de valoare juridică, interpretarea neoficială nu este mai puţin utilă, făcând lumină asupra necesităţii reglementării respective, asupra finalităţii ei. Deşi nu face parte din procesul de aplicare a dreptului, ea poate ajuta acest proces.

Interpretarea neoficiala denumită şi interpretare teoretică doctrinară sau ştiinţifică, este făcută de către doctrină, fiind cuprinsă de obicei, în operele ştiinţifice. Este acea formă a interpretării făcută de către specialişti în domeniul dreptului (oameni de ştiinţă, cercetători, cadre universitare didactice, avocaţi, etc.) cu diferite ocazii (pledoarii, articole, lucrări ştiintifice, etc.) în scris în operele lor sau oral. Interpretarea doctrinară este considerată ca fiind autoritate ştiinţifică, valoarea ei fiind în funcţie de argumentele ştiinţifice pe care se sprijnă. Prin intermediul ei se clarifică înţelesul unor norme şi principii de drept, se dezvăluie sensul lor real, se reliefează unele carenţe ale activităţii legislative si juridice.

În decursul istoriei, rolul interpretării doctrinare ca izvor de drept a fost diferit. În dreptul roman, opera marilor jurisconsulti(Paul, Ulpian, Papinian), a fost punctul de plecare pentru codul lui Iustinian. În feudalism, doctrina a constituit izvor de drept avînd fortă juridică obligatorie.

În dreptul românesc, interpretarea doctrinară deşi nu are caracter obligatoriu, exercită o influienţă indirectă şi constituie un sprijin valoros pentru legiuitor şi pentru practician.

Interpretarea teoretică constituie un semnal benefic şi exercită o influienţă pozitivă asupra procesului de creare şi aplicare a dreptului prin competenţa şi profunzimea opiniilor exprimate de doctrinari, prin justeţea argumentelor pe care se bazează.

În literatura juridică de specialitate se consideră că interpretarea oficială şi neoficială este insuficientă, deoarece exclude interpretarea făcută de către cetăţeni în procesul de realizare a dreptului. Pornind de la faptul că în limbaj cotidian se pot interpreta opere literare, artistice, roluri în diferite piese de teatru sau film etc., apreciem că în sens juridic a interpreta înseamnă a stabili înţelesul exact al normelor juridice în procesul aplicării lor şi nu a exprima o părere despre normele de drept, fapt ce presupune o anumită calitate şi pregătire a interpretului.

Cetăţenii pot interpreta normele juridice în faţa instanţelor judecătoreşti sau administrative, dar numai în procesul de aplicare şi în legătură cu aplicarea lor, şi fără să aibă vre-o valoare.

3.

Metodologia interpretării nu se reduce doar la enumerarea diverselor tehnici utilizate în procesul de interpretare, ea oferă o concenpţie unitară, de concertare (combinare) a unor metode şi tehnici pe baza unor principii, astfel încât să se asigure finalitatea interpretării, să devină mai eficace. Atitudinea faţă de interpretare şi de metodologia ei a evoluat în funcţie de condiţiile social- istorice şi de studiul doctrinei.

Concepţia exegetică reduce obligaţia juristului la comentariul legii articol cu articol, dreptul fiind considerat ca un cuprins exclusiv în legea scrisă. Juristul trebuie doar să caute şi să extragă voinţa legiuitorului. Deşi se admite necesitatea interpretării - când legea e neclară, ambiguă, contradictorie, cînd nu cuprinde toate situaţiile posibile -, totuşi se consideră că e suficient să faci exegeza textului pentru a-i descoperi semnificaţia, deci intenţia autorului.

O altă concepţie, cea a liberei cercetări ştiinţifice, a contestat fetişismul legii scrise, considerând că voinţa legiuitorului trebuie şi poate fi căutată mai întâi în documentele preparatorii: expuneri de motive, rapoarte, consemnări ale dezbaterilor parlamentare. Fr. Geny a afirmat că ideea după care textul prevede totul este artificială, frânând dinamismul dreptului. În măsura în care legea e demodată sau insuficientă, adepţii acestei concepţii preconizau o liberă căutare a soluţiei de către interpret dacă se vrea depăşirea dificultăţilor de aplicare a respectivului text.

Deşi în procesul interpretării nu pot exista reguli foarte stricte, care să asigure corectitudinea, ea se bazează totuşi pe nişte principii care se intercondiţionează şi se presupun reciproc, fără a fi infailibile, şi anume:

1. Respectarea unităţii dintre litera şi spiritul legii, exagerările de o parte şi de alta putând conduce la soluţii dogmatice, injuste sau la abuz şi arbitrar.
2. Respectarea voinţei legiuitorului: Când legea e clară, sarcina interpretului e foarte simplă: el trebuie doar s-o aplice; dictonul: cea mai bună lege e aceea care lasă cât mai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai bun judecător e acela care, în hotărârea pe carea o dă, se întemeiază în aşa fel pe lege încât arbitrariul să fie cât mai redus. Aceasta nu înseamnă că trebuie să facem o interpretare iudaică, adică bazată exclusiv pe un text lacunar, confuz sau contradictoriu, ci trebuie luat în considerare spiritul sau scopul legii, el exprimând intenţia reală în opoziţie cu cea literală.
3. În legătură cu cele spuse mai sus, intenţia legiuitorului trebuie dedusă - când legea nu e clară - din întreg textul legii - dacă e vorba de un articol -, respectiv din instituţia sau ramura de drept în care se încadrează legea - dacă e vorba de întreaga lege.
4. Unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, aceasta semnificând că noi nu putem adăuga sau exclude cazuri care n-au fost adăugate sau excluse de legiuitorul însuşi.

5. Excepţiile sunt de strictă interpretare, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi extinse la cazuri neprevăzute expres de legiuitor. Aceasta se mai exprima şi în adagiile: norma specială derogă de la cea generală; norma generală nu derogă de la cea specială.
6. Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte

• principiu înscris în Constituţie.

7. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale - principiu înscris în Constituţie.

Reguli în materie contractuală:

• prioritatea voinţei reale a părţilor faţă de cea literală
• Contractul produce pe lângă efectele expres arătate şi alte efecte ce ţin de natura însăşi a contractului (Codul civil: Contractele obligă nu numai la ceea ce este prevăzut expres în ele ci şi la ceea ce legea, obiceiul sau echitatea obligă).
• interpretarea coordonată a clauzelor contractului (Codul civil: Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg).
• interpretarea clauzelor îndoielnice (Codul civil: Ele se interpretează în sensul în care pot produce un efect şi nu în acela în care nu produc nici unul; ele se interpretează după obiceiul locului; ele se interpretează întotdeauna în favoarea debitorului).
• alte reguli de interpretare (Codul civil: Oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul contractului se reduce numai la lucrurile în care se pare că părţile şi-au propus a contracta; când părţile, pentru a explicita înţelesul unor clauze, apelează la un exemplu, nu trebuie să se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului).

Cele mai importante metode de interpretare folosite sunt următoarele:

1. Interpretarea gramaticală sau literală; ea se bazează pe procedeele de analiză morfologică şi sintactică a textului, pornind de la sensul gramatical al cuvintelor folosite. Aceasta presupune clarificarea în prealabil a problemei terminologiei juridice, înţelesul unor termeni şi expresii utilizate într-un text juridic poate fi acelaşi cu cel din limbajul obişnuit sau poate fi diferit. Uneori legiuitorul însuşi explică în text sensul unor termeni pentru a asigura înţelegerea lor corectă şi uniformă. În lipsa unei astfel de explicaţii organele de aplicare a dreptului se folosesc de interpretarea dată de practică sau de doctrină, pornind de la înţelesul curent al acelor termeni.
2. Interpretarea sistemică/ sistematică. Ea se bazează în stabilirea înţelesului unor norme pe coroborarea lor cu alte norme, fie aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, fie aparţinând unor instituţii sau ramuri diferite. Necesitatea aplicării metodei sistemice decurge din caracterul de sistem al dreptului dintr-un stat, el constituind nu o simplă însumare de norme, ci o unitate alcătuită din părţi interdependente. Astfel, normele din partea specială a unui cod nu pot fi înţelese dacă sunt rupte de normele din partea generală a aceluiaşi cod, normele obişnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept, normele tuturor ramurilor de normele dreptului constituţional. Utilitatea acestei metode este mai evidentă în cazul normelor incomplete (norme de trimitere, de referire şi în alb), care îşi întregesc conţinutul cu ajutorul interpretării sistematice.
3. Interpretarea istorică. Ea se bazează pe cercetarea condiţiilor istorice, social-politice etc. care au determinat adoptarea unui act normativ (occasio legis) şi în funcţie de aceste condiţii pe determinarea scopurilor urmărite de legiuitor (ratio legis). Aceasta presupune studiul izvoarelor de documentare, al materialelor pregătitoare ale adoptării actului, al expunerii de motive, al discuţiilor care s-au purtat cu ocazia dezbaterii respectivului act în parlament, presă, lucrări de specialitate. Dacă actul normativ are un preambul şi o introducere, acestea oferă ele însele informaţiile necesare pentru stabilirea cauzelor şi scopurilor elaborării actului.
4. Interpretarea logică. Se bazează pe aplicarea regulilor logicii formale. Ea nu poate fi separată de celelalte metode de interpretare, deoarece chiar interpretarea istorică sau sistemică se sprijină pe utilizarea de raţionamente şi judecăţi. Vom exemplifica cu câteva dintre aceste raţionamente logice:

• raţionamentul “a pari” permite deducerea unor consecinţe în urma analogiei care se face între două situaţii asemănătoare, în absenţa unei reguli exprese care s-o reglementeze pe una dintre ele.
• raţionamentul “per a contrario” permite deducerea din opoziţia unei ipoteze a opoziţiei unor consecinţe: dacă o regulă este subordonată întrunirii unor condiţii, regula inversă trebuie să se aplice dacă aceste condiţii nu sunt reunite.
• raţionamentul “a fortiori” are la bază postulatul că cine poate mai mult poate şi mai puţin.
• raţionamentul “ad absurdum” porneşte de la demonstrarea imposibilităţii logice a unei situaţii, consecinţa fiind că numai o altă soluţie este posibilă.

1. Interpretarea teleologică sau după scop se bazează pe finalitatea actului normativ interpretat. Aceasta solicită creativitatea interpretului. Prin natura ei, metoda

teleologică reclamă utilizarea ei în paralel cu celelalte, căci intenţia legiuitorului poate fi găsită şi din coroborarea normei în cauză cu alte norme, şi cercetându-se contextul adoptării ei şi raportându-ne la litera ei.

Aşa cum afirmă M. Djuvara, creativitatea juristului trebuie să fi temperată: el trebuie să recurgă la înţelesul raţional al legii, la tradiţia istorică, la lucrările preparatorii, la principiile dreptului, la sentimentul de echitate prezumat şi la nevoile vieţii.