Drept

Metodologia interpretării nu se reduce doar la enumerarea diverselor tehnici utilizate în procesul de interpretare, ea oferă o concenpţie unitară, de concertare (combinare) a unor metode şi tehnici pe baza unor principii, astfel încât să se asigure finalitatea interpretării, să devină mai eficace. Atitudinea faţă de interpretare şi de metodologia ei a evoluat în funcţie de condiţiile social- istorice şi de studiul doctrinei.

Concepţia exegetică reduce obligaţia juristului la comentariul legii articol cu articol, dreptul fiind considerat ca un cuprins exclusiv în legea scrisă. Juristul trebuie doar să caute şi să extragă voinţa legiuitorului. Deşi se admite necesitatea interpretării - când legea e neclară, ambiguă, contradictorie, cînd nu cuprinde toate situaţiile posibile -, totuşi se consideră că e suficient să faci exegeza textului pentru a-i descoperi semnificaţia, deci intenţia autorului.

O altă concepţie, cea a liberei cercetări ştiinţifice, a contestat fetişismul legii scrise, considerând că voinţa legiuitorului trebuie şi poate fi căutată mai întâi în documentele preparatorii: expuneri de motive, rapoarte, consemnări ale dezbaterilor parlamentare. Fr. Geny a afirmat că ideea după care textul prevede totul este artificială, frânând dinamismul dreptului. În măsura în care legea e demodată sau insuficientă, adepţii acestei concepţii preconizau o liberă căutare a soluţiei de către interpret dacă se vrea depăşirea dificultăţilor de aplicare a respectivului text.

Deşi în procesul interpretării nu pot exista reguli foarte stricte, care să asigure corectitudinea, ea se bazează totuşi pe nişte principii care se intercondiţionează şi se presupun reciproc, fără a fi infailibile, şi anume:

1. Respectarea unităţii dintre litera şi spiritul legii, exagerările de o parte şi de alta putând conduce la soluţii dogmatice, injuste sau la abuz şi arbitrar.
2. Respectarea voinţei legiuitorului: Când legea e clară, sarcina interpretului e foarte simplă: el trebuie doar s-o aplice; dictonul: cea mai bună lege e aceea care lasă cât mai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai bun judecător e acela care, în hotărârea pe carea o dă, se întemeiază în aşa fel pe lege încât arbitrariul să fie cât mai redus. Aceasta nu înseamnă că trebuie să facem o interpretare iudaică, adică bazată exclusiv pe un text lacunar, confuz sau contradictoriu, ci trebuie luat în considerare spiritul sau scopul legii, el exprimând intenţia reală în opoziţie cu cea literală.
3. În legătură cu cele spuse mai sus, intenţia legiuitorului trebuie dedusă - când legea nu e clară - din întreg textul legii - dacă e vorba de un articol -, respectiv din instituţia sau ramura de drept în care se încadrează legea - dacă e vorba de întreaga lege.
4. Unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, aceasta semnificând că noi nu putem adăuga sau exclude cazuri care n-au fost adăugate sau excluse de legiuitorul însuşi.

5. Excepţiile sunt de strictă interpretare, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi extinse la cazuri neprevăzute expres de legiuitor. Aceasta se mai exprima şi în adagiile: norma specială derogă de la cea generală; norma generală nu derogă de la cea specială.
6. Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte

• principiu înscris în Constituţie.

7. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale - principiu înscris în Constituţie.

Reguli în materie contractuală:

• prioritatea voinţei reale a părţilor faţă de cea literală
• Contractul produce pe lângă efectele expres arătate şi alte efecte ce ţin de natura însăşi a contractului (Codul civil: Contractele obligă nu numai la ceea ce este prevăzut expres în ele ci şi la ceea ce legea, obiceiul sau echitatea obligă).
• interpretarea coordonată a clauzelor contractului (Codul civil: Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg).
• interpretarea clauzelor îndoielnice (Codul civil: Ele se interpretează în sensul în care pot produce un efect şi nu în acela în care nu produc nici unul; ele se interpretează după obiceiul locului; ele se interpretează întotdeauna în favoarea debitorului).
• alte reguli de interpretare (Codul civil: Oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul contractului se reduce numai la lucrurile în care se pare că părţile şi-au propus a contracta; când părţile, pentru a explicita înţelesul unor clauze, apelează la un exemplu, nu trebuie să se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului).

Cele mai importante metode de interpretare folosite sunt următoarele:

1. Interpretarea gramaticală sau literală; ea se bazează pe procedeele de analiză morfologică şi sintactică a textului, pornind de la sensul gramatical al cuvintelor folosite. Aceasta presupune clarificarea în prealabil a problemei terminologiei juridice, înţelesul unor termeni şi expresii utilizate într-un text juridic poate fi acelaşi cu cel din limbajul obişnuit sau poate fi diferit. Uneori legiuitorul însuşi explică în text sensul unor termeni pentru a asigura înţelegerea lor corectă şi uniformă. În lipsa unei astfel de explicaţii organele de aplicare a dreptului se folosesc de interpretarea dată de practică sau de doctrină, pornind de la înţelesul curent al acelor termeni.
2. Interpretarea sistemică/ sistematică. Ea se bazează în stabilirea înţelesului unor norme pe coroborarea lor cu alte norme, fie aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, fie aparţinând unor instituţii sau ramuri diferite. Necesitatea aplicării metodei sistemice decurge din caracterul de sistem al dreptului dintr-un stat, el constituind nu o simplă însumare de norme, ci o unitate alcătuită din părţi interdependente. Astfel, normele din partea specială a unui cod nu pot fi înţelese dacă sunt rupte de normele din partea generală a aceluiaşi cod, normele obişnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept, normele tuturor ramurilor de normele dreptului constituţional. Utilitatea acestei metode este mai evidentă în cazul normelor incomplete (norme de trimitere, de referire şi în alb), care îşi întregesc conţinutul cu ajutorul interpretării sistematice.
3. Interpretarea istorică. Ea se bazează pe cercetarea condiţiilor istorice, social-politice etc. care au determinat adoptarea unui act normativ (occasio legis) şi în funcţie de aceste condiţii pe determinarea scopurilor urmărite de legiuitor (ratio legis). Aceasta presupune studiul izvoarelor de documentare, al materialelor pregătitoare ale adoptării actului, al expunerii de motive, al discuţiilor care s-au purtat cu ocazia dezbaterii respectivului act în parlament, presă, lucrări de specialitate. Dacă actul normativ are un preambul şi o introducere, acestea oferă ele însele informaţiile necesare pentru stabilirea cauzelor şi scopurilor elaborării actului.
4. Interpretarea logică. Se bazează pe aplicarea regulilor logicii formale. Ea nu poate fi separată de celelalte metode de interpretare, deoarece chiar interpretarea istorică sau sistemică se sprijină pe utilizarea de raţionamente şi judecăţi. Vom exemplifica cu câteva dintre aceste raţionamente logice:

• raţionamentul “a pari” permite deducerea unor consecinţe în urma analogiei care se face între două situaţii asemănătoare, în absenţa unei reguli exprese care s-o reglementeze pe una dintre ele.
• raţionamentul “per a contrario” permite deducerea din opoziţia unei ipoteze a opoziţiei unor consecinţe: dacă o regulă este subordonată întrunirii unor condiţii, regula inversă trebuie să se aplice dacă aceste condiţii nu sunt reunite.
• raţionamentul “a fortiori” are la bază postulatul că cine poate mai mult poate şi mai puţin.
• raţionamentul “ad absurdum” porneşte de la demonstrarea imposibilităţii logice a unei situaţii, consecinţa fiind că numai o altă soluţie este posibilă.

1. Interpretarea teleologică sau după scop se bazează pe finalitatea actului normativ interpretat. Aceasta solicită creativitatea interpretului. Prin natura ei, metoda

teleologică reclamă utilizarea ei în paralel cu celelalte, căci intenţia legiuitorului poate fi găsită şi din coroborarea normei în cauză cu alte norme, şi cercetându-se contextul adoptării ei şi raportându-ne la litera ei.

Aşa cum afirmă M. Djuvara, creativitatea juristului trebuie să fi temperată: el trebuie să recurgă la înţelesul raţional al legii, la tradiţia istorică, la lucrările preparatorii, la principiile dreptului, la sentimentul de echitate prezumat şi la nevoile vieţii.