Textul constituţiei are un caracter complex şi eterogen. Alături de dispoziţiile consacrând decizii esenţiale pentru fizionomia juridică a unei comunităţi politice concrete întâlnim reguli de detaliu, precizând modalităţile în care asemenea decizii sunt aplicate în practică. Teoretic, textul constituţional în ansamblul său are aceeaşi forţă juridică, modificarea sa reclamând respectarea procedurii speciale de revizuire a constituţiei. Astfel, sunt puse pe acelaşi plan sub aspect formal dispoziţiile referitoare la separaţia puterilor sau la garanţiile drepturilor fundamentale cu regulile privind structura parlamentelor, sesiunile şi şedinţele parlamentare, organizarea internă a camerelor (/camerei), atribuţiile precise ale şefului statului sau ale guvernului.
Evident, anumite modificări concertate ale unor asemenea dispoziţii speciale pot dilua sau eroda substanţial deciziile politice fundamentale precum cele asupra organizării democratice a autorităţilor publice, a separaţiei puterilor sau a caracterului unitar ori federal al statului. Există totuşi un spaţiu de manevră destul de larg care permite modificarea acestor reguli speciale fără a afecta fizionomia de ansamblu a statului. Pe de altă parte, utilizând procedura constituţională de revizuire a legii fundamentale, forţe politice interesate ar putea utiliza mecanismele democratice ale statului de drept pentru a submina ordinea juridică existentă şi a înlătura constituţia chiar cu instrumentele concepute de fapt în vederea apărării sale. După cum am precizat anterior, în ultimele decenii legiuitorii constituanţi ai unor state democratice au fost preocupaţi să sustragă anumite norme fundamentale pericolului unor eventuale modificări pe calea procedurii de revizuire a constituţiei, proclamând caracterul nerevizuibil al unor dispoziţii consacrate în aceasta.[1]
Trebuie să observăm însă că aceste dispoziţii au un caracter strict defensiv; sunt menţionate de regulă acele dispoziţii care sunt considerate a fi expuse cu mai mare probabilitate unei modificări şi nu neapărat toate acele norme care ar prezenta în ochii legiuitorului constituant importanţa centrală în economia textului legii fundamentale. Poziţia eminentă a unor dispoziţii declarate nerevizuibile reiese implicit din faptul consacrării lor ca atare, dar omisiunea interdicţiei de a revizui o normă nu implică neapărat relevanţa scăzută a acesteia. Cu alte cuvinte, regulile privind limitele materiale ale revizuirii constituţiei – consacrate în art. 152 al Constituţiei noastre – reprezintă un indiciu important în decelarea deciziilor fundamentale ale constituantului român, dar nu şi un criteriu absolut şi exclusiv în acest sens. Determinarea concretă a deciziilor politice fundamentale ale constituantului comportă un anumit grad de subiectivitate. Pe de altă parte se cuvin luate în considerare circumstanţele istorice, politice, economice, sociale şi culturale ale epocii, care oferă de multe ori cheia înţelegerii şi interpretării corecte a textului constituţional. Climatul politic intern şi internaţional, constelaţia de forţe implicate în jocul politic, evoluţia societăţii şi a mentalităţilor pot relativiza anumite consacrări normative care la momentul redactării lor păreau să aibă o importanţă centrală în economia textului constituţional, fiind chiar consacrate ca nerevizuibile.
Avem în vedere de exemplu dispoziţia art. 1, alin. 1, teza 1 din Constituţia noastră: „România este stat naţional...”, care reia într-o formă uşor schimbată prima teză a Constituţiei din 29 martie 1923. Respectul şi fidelitatea manifestate faţă de formele şi tradiţiile democraţiei româneşti ante- şi interbelice sunt de înţeles. Faptul că din perspectivă politică şi istorică România este stat naţional, adică realizarea în practică a unui proiect statal al unor elite politice din secolul XIX, însuşit treptat de marea majoritate a populaţiei teritoriilor ce vor face ulterior parte din statul unitar român este indiscutabil. Însă consacrarea în legea fundamentală a unor fapte –– fie ele şi adevăruri evidente – nu este întotdeauna oportună. Conştiinţa naţională a unui popor poate fi promovată şi susţinută printr-o guvernare competentă şi eficientă, printr-o economie viabilă şi competitivă şi printr-o politică inteligentă şi consecventă în domeniile culturii, educaţiei şi cercetării. Evidenţierea frecventă şi emfatică a identităţii naţionale şi a caracterului naţional al statului poate duce la iritarea inutilă a unor minorităţi şi la percepţii greşite, uneori ostile din partea altor state, cu atât mai mult cu cât constituţiile europene postbelice evită utilizarea sintagmei de „stat naţional”. Comunitate politică bazată pe profunde afinităţi culturale, etnice, lingvistice şi – într-o anumită măsură – religioase, naţiunea nu are nevoie de atestarea unei adunări parlamentare – fie ea şi constituantă – şi nici de o consacrare expresă în lege a rolului său în cadrul statului. Pe de altă parte, lipsa coeziunii interne şi a voinţei de a menţine comunitatea istoric constituită nu pot fi suplinite de forţa juridică a unei consacrări constituţionale. Caracterul naţional al statului român ţine de domeniul fapticului şi nu de cel al normativităţii.
Chiar dacă inserarea termenului de „stat naţional” în textul constituţiei este – pentru motivele indicate mai sus – criticabilă, evoluţia politică şi constituţională a României din ultimul deceniu a infirmat posibilele temeri privitoare la impunerea unei viziuni etnocentrice, susţinute de un discurs demagogic naţionalist, temeri alimentate printre altele şi de formularea menţionată. Angajamentul clar (deşi limitat uneori la o simplă retorică) faţă de drepturile omului, atitudinea destul de pragmatică şi flexibilă faţă de problemele şi interesele minorităţilor concomitent cu preocuparea firească faţă de identitatea naţională a majorităţii precum şi opţiunea fermă pentru integrarea euro-atlantică au dezamorsat potenţialul „coroziv” al acestei formule. În privinţa raporturilor inter-etnice şi a respectării drepturilor minorităţilor, statul român nu se abate decisiv de la canonul european în materie. Prin urmare, formula „România – stat naţional” nu reprezintă expresia unei decizii fundamentale a constituantului român. Această concluzie mai este susţinută şi de un alt argument: o decizie implică opţiunea între două sau mai multe alternative. Or, consacrarea caracterului naţional al statului român reprezintă evidenţierea (inutilă, după cum am mai precizat) unui fapt şi nu opţiunea pentru una din alternative. De asemenea, nu considerăm nici suveranitatea ca opţiune fundamentală a constituantului: suveranitatea este imanentă oricărui stat modern.
În opinia noastră, deciziile politice fundamentale ale constituantului român sunt: democraţia reprezentativă şi pluralismul politic; statul de drept, statul social, caracterul unitar al statului şi integrarea euroatlantică.
[1] Este cazul dispoziţiilor art. 152 din Constituţia României, revizuită, ale art. 79 din Legea Fundamentală a Germaniei sau ale art. 89, alin. ultim din Constituţia Franţei.